„Orice întoarcere este posibilă” - Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor)

Postul Mare, în timpul căruia încercăm să ne regăsim obârşia înfierii noastre, ne pregăteşte pentru a (re)cunoaşte iubirea răbdătoare a Tatălui, Care nu numai că nu îşi mustră fiul rătăcit, ci îl primeşte cu multă bucurie şi îl îmbracă în veşmântul cel dintâi, ţesut din har şi lumină, îi pune în deget inelul, semnul eliberării din păcat şi al înfierii, şi îi dă încălţăminte nouă, pentru a merge pe drumul virtuţilor şi a călca peste ghimpii păcatelor. Cel ce vrea să se facă părtaş bucuriei Tatălui ceresc trebuie însă să se identifice mai întâi cu fiul risipitor, parcurgând toate etapele întoarcerii sale: venirea în sine, conştientizarea păcatelor, părerea de rău şi zdrobirea inimii, mărturisirea şi cererea iertării.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

 

Capitolul al XV-lea al Evangheliei după Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă trei parabole: Oaia cea pierdută (vv. 3-7), Drahma cea pierdută (vv. 8-10) şi Fiul risipitor (vv. 11-32). Pe de o parte, acestea constituie răspunsul Mântuitorului dat fariseilor şi cărturarilor care-L acuzau că mănâncă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii (vv. 1-2), iar pe de altă parte, exprimă bucuria aflării lucrului pierdut, în două dintre ele, respectiv bucuria întoarcerii omului de la păcat, în cea de-a treia.

Fără îndoială, Parabola Fiului risipitor este reflexul situaţiei cu care se confrunta Iisus la acea vreme, întrucât ascultătorii Săi se considerau a fi în poziţia fiului cuminte, care urma să decidă dacă va accepta invitaţia tatălui iubitor şi iertător şi dacă-i va împărtăşi bucuria.

De remarcat este faptul că dacă la bucuria aflării oii şi a drahmei pierdute participă prietenii şi vecinii (Luca 15, 6 şi 9), la cea a întoarcerii fiului risipitor participă doar tatăl acestuia, care pregăteşte un festin pe măsura bucuriei întoarcerii fiului apostat (Luca 15, 22-24).

Tatăl este imaginea lui Dumnezeu. Şi dacă tatăl Îl simbolizează pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu este singurul Care cunoaşte întreaga dramă interioară prin care a trecut tânărul, care rătăcise „într-o ţară îndepărtată” (v. 13). Ţara îndepărtată este expresia distanţei incomensurabile dintre Dumnezeu şi fiul nerecunoscător, – imagine a omului păcătos –, trăind în afara prescripţiilor divine, anesteziat de iluziile câştigate dintr-un trai hedonist, pur instinctual, la care aderase şi care i-a fost răsplătit, după un timp, cu paşterea porcilor.

Această profesie, înjositoare şi dispreţuită de evrei, l-a umilit şi l-a făcut să trăiască încercarea lipsei celor elementare vieţii (vv. 15-16). Ajunsese până acolo încât nici porcii, cărora le acorda îngrijire şi protecţie, nu-şi împărţeau roşcovele cu el, spune versetul 16.

Pe fondul acestei asceze spirituale şi materiale, tânărul „şi-a venit în sine” (v. 17), recunoscându-şi vina, pe care a transformat-o într-o rugăciune de pocăinţă formulată ad-hoc: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi!” (vv. 18-19).

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că începutul curăţiei este legat de mărturisirea păcatului. Iar profetul Isaia zice: „Adu-Mi aminte ca să judecăm împreună, fă tu însuţi socoteala, ca să te dezvinovăţeşti.” (43, 26). Da, prin pocăinţă, omul îşi poate recâştiga strălucirea sa dintru început.

Conţinutul rugăciunii tânărului naufragiat, pătruns de smerenie şi de zdrobirea inimii, l-a transformat şi l-a determinat să ia hotărârea de a se întoarce. Aşa se face că, ajuns acasă, tatăl, sensibilizat de cuvintele rugăciunii sale, l-a îmbrăţişat şi, totodată, l-a iertat, sărutându-l (v. 20). Un amănunt ne atrage atenţia în acelaşi verset: „încă departe fiind, l-a văzut tatăl său”, indicând neîncetata aşteptare a tatălui.

Tatăl este campionul unei iubiri care, deşi a rămas acasă, l-a însoţit pe copilul său chiar şi când acesta şi-a pierdut înfierea, mergând în acea ţară îndepărtată de Dumnezeu. Iubirea tatălui, prezent în mod discret, este de fapt cea care îl face să-şi vină în sine; practic, este cea care dizolvă patimile din el şi îl aduce la starea de „venire în sine”, ca să nu mai dorească statutul de argat, ci redobândirea calităţii de fiu. Din acest motiv, discursul său se opreşte imediat după recunoaşterea greşelii şi nevredniciei.

Sinele este o sinteză între idealitate şi realitate. Prin cunoaşterea sinelui, existenţa capătă sens. Descoperindu-şi sinele, omul îşi află sensul interior şi îşi autentifică atributul său de fiinţă spirituală. Aceasta ne face să înţelegem de ce tatăl trece peste toate neplăcerile pe care i le-a pricinuit fiul său neascultător şi dă poruncă – atunci când propriul copil se întoarce – să fie repus în demnitatea de dinaintea plecării din casa părintească.

Tatăl transformă cuvintele rugăciunii celui întors în opusul lor, tratându-l nu ca pe un argat, ci ca pe un oaspete de seamă. În acest sens, i-a dat cele trei însemne pe care Iosif le primise din mâna lui Faraon, atunci când l-a numit mai mare peste tot pământul Egiptului (Facerea 41, 42). Astfel, i-a dat haina cea mai bună, „cea dintâi”, simbolul redobândirii darurilor pierdute prin păcat (II Corinteni 5, 4); inelul, simbolul autorităţii (I Macabei 6, 15) şi al logodirii cu Dumnezeu; şi încălţămintea, simbolul omului liber (Ieşirea 12, 11). Cele trei însemne ale integrităţii, care i-au fost date îndată, sunt mărturii manifeste ale iertării, însoţite de cântece şi jocuri (Luca 15, 25), de manifestări ale bucuriei reîntoarcerii fiului la masa familiei, încărcată cu tot felul de bunătăţi din viţelul cel îngrăşat. Nu i se cuvenea acestui fiu o altă primire mai măreaţă şi doveditoare a iubirii părinteşti, căci – aşa cum spune loghionul parabolei – „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24 şi 32).

Căinţa şi întoarcerea – „venindu-şi în sine ... sculându-mă, mă voi duce” – sunt răsplătite cu iertarea imediată a tatălui; de altfel, tot aşa procedează şi Dumnezeu cu cei păcătoşi. Iubirea a biruit moartea sufletească şi trupească a tânărului. Şi tot ea a aprins bucuria festinului, prăznuirea care jertfeşte viţelul cel îngrăşat.

Viţelul adus în discuţia parabolei, spun Sfinţii Părinţi, este simbolul Fiului lui Dumnezeu, iar prăznuirea este Sfânta Liturghie, la care participă adunarea credincioşilor şi din care izvorăşte viaţa Bisericii.

Căinţa şi întoarcerea fiului risipitor primesc răspunsul iertării imediate a tatălui. I se oferă din partea tatălui acea bucurie ce sporeşte neîncetat. Aşa este şi iubirea lui Hristos Care trăieşte înlăuntrul nostru.

Din păcate, atmosfera bunei vestiri a fost umbrită de atitudinea ingrată, manifestată în mod nejustificat de fiul mai mare, care a adus iubirii tatălui numeroase reproşuri, deşi a fost asigurat că toate cele ale tatălui sunt ale lui (v. 31).

Într-un mod de neînţeles, fiul cel mare – devotat şi statornic – se arată nereceptiv la iubirea tatălui: „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.” (vv. 29-30).

Nu suportă un asemenea climat, în care trebuie să împartă iubirea tatălui cu fratele său, pe care, în urma căderii în păcat, nici nu îl mai recunoaşte ca frate: „acest fiu al tău” (v. 30). Mai mult, el ar fi dorit să se veselească împreună cu prietenii lui, nicidecum cu tatăl. Prin atitudinea sa, fratele mai mare devine imaginea metamorfozată a fariseilor şi cărturarilor, aparent iubitori de Dumnezeu, dar lipsiţi de iubire şi de compasiune faţă de cel căzut, care se erijează în judecătorii păcatelor celorlalţi: „ţi-a mâncat averea cu desfrânatele”, afirmă atotştiutor fiul cel mare (v. 30). Cu toate acestea, iubirea tatălui merge dincolo de judecata lumii şi chiar de revolta fiului său.

Dincolo de această atitudine a primului născut care pe cât de statornic, pe atât de lipsit de înţelegere şi iubire se arată a fi acum, ca cel care adună risipind, mezinul, prin rugăciune şi pocăinţă, capătă strălucirea de dinaintea ieşirii sale, atât din sine, cât şi din casa părintească.

Prin întoarcerea metanoică, acel comportament al său dual şi instinctual devine curabil. Prin rugăciune şi pocăinţă, singurele capabile să dizolve păcatul, şi-a reiterat legătura cu Dumnezeu, cu sine, cu familia şi cu semenii; din fiu al pierzării devine fiu al luminii, întru bucuria lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi (cf. v. 10).

Este ceea ce spune Dumnezeu prin gura profetului Isaia: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face.” (1, 18).

Lecţia ţinută de Iisus – prin prezentarea fiului neascultător, care în cele din urmă ştie să preţuiască iubirea tatălui, şi a fiului ascultător, care, prin îndreptăţirea de sine, devine batjocoritor faţă de dragostea părintească – a vrut să-i asigure pe ascultători Săi şi, prin ei, pe noi, că orice întoarcere de pe calea păcatului este posibilă, pe de o parte, iar pe de alta, că „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).

Dar, oare, cine nu are nevoie de pocăinţă?! Răspunsul cuvenit îl vom primi în timpul Postului Mare, când vom încerca să ne regăsim obârşia înfierii noastre.

***

Aşadar, între modelele de pocăinţă promovate de imnografia Triodului, un loc aparte îl ocupă fiul risipitor, căruia îi este dedicată a doua duminică a perioadei Triodului, dar şi câteva tropare ale Canonului Mare al Sfântului Andrei Criteanul.

De asemenea, am putea constata în efortul ascetic din timpul Postului Mare, de la începutul acestuia şi până la Duminica Floriilor, o întoarcere cu adevărat a celui păcătos, după ani de rătăcire, la chemarea Tatălui ceresc. Or, cel ce vrea să se facă părtaş bucuriei Tatălui ceresc trebuie să se identifice cu fiul risipitor, parcurgând toate etapele întoarcerii sale: venirea în sine, conştientizarea păcatelor, părerea de rău şi zdrobirea inimii, mărturisirea şi cererea iertării.

Săptămâna Sfintelor Pătimiri ilustrează prin conţinutul ei imnografic, dar şi prin pericopele Evangheliilor citite în cadrul Deniilor, iubirea răbdătoare a Tatălui, Care nu numai că nu îşi mustră fiul rătăcit, ci îl primeşte cu multă bucurie şi îl îmbracă în veşmântul cel dintâi, ţesut din har şi lumină, îi pune în deget inelul, semnul eliberării din păcat şi al înfierii, şi îi dă încălţăminte nouă, pentru a merge pe drumul virtuţilor şi a călca peste ghimpii păcatelor.

Prin această întreită cinstire a fiului risipitor, care prin venirea în sine, prin recunoaşterea greşelilor şi prin mărturisirea lor parcurge, de fapt, în interiorul său, această înălţare duhovnicească în trei trepte, tatăl îşi pregăteşte fiul pentru a fi vrednic să participe la masa pascală. Tot astfel ne cere şi Părintele ceresc să ne pregătim, trupeşte şi sufleteşte, pentru a lua parte la cina euharistică şi a ne face părtaşi bucuriei pe care ne-a adus-o şi ne-o aduce pururea Hristos, Fiul Său, prin împărtăşirea euharistică. El este pururea în stare de jertfă, adică este prezent în chipul viţelului jertfit, spre bucuria tuturor celor rătăciţi care se întorc în casa părintească.

Faptul că toate troparele ce fac referire la fiul risipitor sunt la persoana întâi singular ne încredinţează de adevărul că noi trebuie să ne identificăm cu acesta. Aşa cum am urmat pilda vieţii lui păcătoase, trebuie să urmăm şi venirea lui în sine şi întoarcerea la Dumnezeu. În acest sens, idiomela glăsuieşte: „Risipind bogăţia darului celui părintesc, am păscut, eu ticălosul, împreună cu dobitoacele cele necuvântătoare şi, poftind hrana lor, leşinam de foame, flămând fiind. Dar întorcându-mă la Tatăl cel milostiv, strig cu lacrimi: Primeşte-mă ca pe un argat, pe mine, cel ce cad la iubirea Ta de oameni, şi mă mântuieşte.” (Idiomela întâi, cântată la Vecernie). Sau: „De am şi greşit, Mântuitorule, dar ştiu că eşti iubitor de oameni; baţi cu milă şi Te milostiveşti fierbinte; pe cel ce plânge îl vezi şi alergi ca un părinte, chemând pe cel rătăcit” (Cântarea întâi, troparul 12).

Venirea în sine echivalează cu o judecare a faptelor de către propria conştiinţă: „Bogăţia sufletului cheltuind-o întru păcate, pustiu sunt de virtuţi şi, flămânzind, strig: Părinte al îndurărilor, apucând înainte, miluieşte-mă!” (Cântarea întâi, troparul 21).

Sufletul se vede pe sine gol, flămând, râvnind iertarea pe care o poate primi atât din partea judecătorului nemitarnic, care este propria conştiinţă, cât şi a Judecătorului drept şi milostiv, Care este Dumnezeu.

Biserica – statornica şi râvnita Casă părintească – este întotdeauna pregătită să ofere ospăţul cuvenit în cinstea întoarcerii fiilor risipitori. De aici şi actualitatea nedezminţită de-a lungul veacurilor a Parabolei Fiului risipitor.

Adăugați un comentariu