„Îndrăzneşte, fiule!” - Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, la Duminica a doua din Post

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

Minunea vindecării slăbănogului din Capernaum este relatată de sinoptici astfel: Matei 9, 1-8; Marcu 2, 1-12 şi Luca 5, 17-26.

Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca expun episodul imediat după momentul vindecării unui lepros, deci înaintea intrării Mântuitorului în ţinutul Gherghesenilor, pe când Sfântul Evanghelist Matei relatează minunea după momentul izgonirii Mântuitorului din acel ţinut.

Într-un timp relativ scurt, Mântuitorul a revelat oamenilor trei puteri nebănuite: asupra naturii, asupra demonilor şi asupra păcatului şi a bolii. Minunea adusă în atenţia noastră îl are ca protagonist pe un slăbănog din Capernaum (cf. Matei 9, 1); am putea spune că este vorba despre un consătean al Mântuitorului.

Capernaumul era numit „cetatea Sa” (Matei 9, 1; vezi şi Matei 4, 13, Marcu 1, 21). Fără îndoială că slăbănogul Îi era cunoscut Mântuitorului; un paralitic, însă un altul decât cel de la scăldătoarea Vitezda, despre care face vorbire doar Sfântul Evanghelist Ioan (5, 2, 5).

Spre deosebire de paraliticul de la Vitezda, bolnav de 38 de ani şi lipsit de orice fel de ajutor, cel din Capernaum ne este prezentat ca fiind înconjurat de dragostea şi afecţiunea a patru prieteni. În lupta lui cu suferinţa nu era singur; patru îl slujeau, purtându-l pe umerii lor. Paraliticul de la Vitezda a fost vindecat de Hristos datorită voinţei lui: „Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6), pe când pe cel din Capernaum Hristos l-a vindecat graţie credinţei celor patru care îl purtau. Credinţa lor a fost remediul, leacul vindecării slăbănogului.

Textul evanghelic surprinde lămurit momentul: „Văzând credinţa lor, (Hristos) i-a spus slăbănogului: „Fiule! Iertate îţi sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Este primul om iertat din lume. Desigur, puterea de a ierta a preluat-o Biserica de la Întemeietorul ei prin Apostoli (Ioan 20, 23).

Pentru Dumnezeu, cei patru erau transparenţi; le-a putut vedea credinţa. Credinţa celor patru în puterea dumnezeiască a lui Iisus reiese şi din modul lor insistent de a ajunge în casa din Capernaum în care Mântuitorul îşi rostea predica.

Nu era pentru prima dată când Iisus vindeca pe fundamentul credinţei altora. Aşa a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum (Matei 8, 5-13), pe femeia ce avea curgere de sânge de doisprezece ani, în drum spre casa lui Iair (Matei 9, 20-22), pe fiica femeii canaanence (Matei 15, 21-28) şi pe mulţi lunatici, surzi şi muţi (Matei 9, 32; 15, 30; 17, 14-18). Desigur, Mântuitorul a vindecat pe mulţi şi din milă (Matei 8, 16).

Sfinţii Evanghelişti Marcu (2, 4) şi Luca (5, 19) spun că cei patru, negăsind loc pe unde să-l introducă în casă, din pricina mulţimii venite din toate satele Galileei, Iudeei şi Ierusalimului, s-au suit pe acoperişul locuinţei în care se afla Iisus de câteva zile şi, desfăcându-l, l-au lăsat pe slăbănog cu patul în mijlocul casei, înaintea lui Iisus. Ne este cunoscut faptul că, la evrei, casele aveau o parte a acoperişului rabatabilă şi erau prevăzute cu o scară exterioară, cu un parapet protector din cărămidă. De obicei, pe acoperişul casei, evreii, când aveau oaspeţi, montau corturi în care se putea dormi sau, de multe ori, puneau la uscat bumbac, in ş.a.

Cât priveşte patul slăbănogului, exegeţii spun că era un pat format dintr-un schelet, probabil din lemn sau din lemn, rabatabil, prevăzut cu o plasă pe care se punea o saltea subţire.

Cauza slăbănogirii erau păcatele: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2), i-a spus Mântuitorul, întrerupându-Şi pentru puţin timp cuvântul. Hristos, iertându-i păcatele, l-a vindecat mai întâi sufleteşte, iar apoi l-a vindecat şi trupeşte.

Simţindu-l timorat, Mântuitorul i s-a adresat ca un părinte: „Îndrăzneşte, fiule!”. Prin acest mod de adresare, Hristos l-a asigurat pe paralitic că nici prezenţa lui şi nici insistenţele celor patru care îi purtau patul nu au fost supărătoare. Maniera de adresare a Mântuitorului − „Îndrăzneşte, fiule!” − a fost ca un balsam pe sufletul lui.

Deşi nu era zi de sâmbătă, ceea ce a atras atenţia a fost faptul că Mântuitorul i-a spus paraliticului: „Iertate sunt păcatele tale!” Ştiut este faptul că între boală şi păcat există o legătură cauzală – ca de la cauză la efect.

În accepţiunea cărturarilor, slăbănogirea ar fi putut fi vindecată de orice om cu viaţă sfântă, însă iertarea păcatelor era o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu. Or, cărturarii, auzindu-L pe Iisus spunându-i slăbănogului: „Iertate sunt păcatele tale!”, s-au revoltat, cugetând în inimile lor: „Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte! Cine poate să ierte păcatele fără numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2, 7).

Hula împotriva lui Dumnezeu atrăgea după sine − după reglementările Legii − chiar uciderea cu pietre (Leviticul 24, 15 şi Deuteronomul 18, 20). Aveau astfel temei legal ca ei să se considere în măsură să-L răzbune pe Dumnezeu.

Dincolo de această atitudine ostilă, manifestă, Hristos − Fiul lui Dumnezeu − i-a întrebat: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4). Le-a cunoscut gândurile. Era Dumnezeu! Întrebarea era un mijloc prin care le revela dumnezeirea Sa.

Voia ca prin întrebarea pusă − în marea Sa iubire de oameni − să-i încredinţeze de adevărul că, în fapt, cunoaşterea inimii cuiva este o însuşire exclusivă a lui Dumnezeu (I Regi 16, 7, II Paralipomena 6, 30, Psalmii 7, 10). Voia să le dea o dovadă de netăgăduit a dumnezeirii Sale: „Domnul cunoaşte gândurile oamenilor, că sunt deşarte” (Psalmii 93, 11). Hristos l-a văzut pe Natanael, care sub smochin se îndoia că din Nazaret poate ieşi ceva bun, mai înainte ca acesta să fie adus la El (Ioan 1, 46-48).

Dar oare au înţeles ei ceva? Nicidecum, ci li s-a părut că Hristos huleşte. De aceea, El i-a întrebat iarăşi: „Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?” (Matei 9, 5). Nu au răspuns nimic; nici nu puteau. Hristos şi-a continuat expozeul: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.” (Matei 9, 6).

Cum adică un paralitic „să-şi ia patul şi să meargă la casa sa?” Da, iertarea păcatelor s-a consumat în chip nevăzut, dar s-a vizualizat manifest: „Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor” (Marcu 2, 12) şi „s-a dus la casa sa” (Matei 9, 17).

Minunea nu a fost o iluzie, ci o realitate constatată atât de adversarii lui Iisus, care erau mulţi, cum spun Sfinţii Evanghelişti, cât şi de rudele celui vindecat, ei fiind cei mai autorizaţi cunoscători ai suferinţei lui. Mărturii vii! Mulţimile, văzând cele întâmplate, s-au înspăimântat; probabil şi de teama de a nu fi pedepsiţi pentru gândurile lor ascunse.

Când Mântuitorul a spus: „Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară” (Matei 23, 26), se referea tocmai la gândurile necurate care pornesc din inimă şi spurcă sufletul omului (Matei 16, 18-20). Altădată, Mântuitorul a întărit: „«Urâciunea pustiirii» […] stând în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Adică, gândurile rele stau în minte şi în inimă – locul cel sfânt.

Deci, mulţimile impresionate de cele văzute şi întâmplate, „au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9, 8). Au irupt în cuvinte de slavă aduse lui Dumnezeu, nicidecum lui Hristos, despre Care, în îngustimea minţii lor, continuau să creadă că este doar un om înzestrat cu puteri supranaturale, nu însă şi Dumnezeu.

Dată fiind această incapacitate a lor de înţelegere, este lesne de bănuit de ce le-a fost uşor cărturarilor şi fariseilor să caute, în numele Legii, oportunitatea condamnării lui Iisus.

Slăbănogul, care era purtat odinioară de cei patru binefăcători, după întâlnirea cu Hristos s-a întors acasă sănătos, pe picioarele lui, mărturisind împreună cu cei prezenţi puterea dumnezeiască a Binefăcătorului.

Mântuitorul Iisus Hristos le-a arătat şi de această dată cărturarilor şi fariseilor care-L monitorizau că, precum are puterea de a ierta păcatele, tot aşa are putere şi de a vindeca în mod minunat „orice boală şi orice neputinţă în popor”.

Faptul că El a intervenit în viaţa paraliticului, vindecându-l sufleteşte şi trupeşte, demonstrează, contrar vrerii inamicilor declaraţi ai Săi − de atunci, dar şi din toate timpurile − că El este nu doar un om cu puteri supranaturale, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat. El este Dumnezeu! Acesta este, de altfel, şi mesajul Evangheliei!

Adăugați un comentariu