Pastorația satelor – șansă și provocare pentru preoții aflați la începutul slujirii preoțești

Pentru a înțelege importanța și rostul satului trebuie să ne aplecăm și asupra etimologiei sale. În primul rând, să ne oprim asupra satelor mici denumite frecvent prin termenul cătun. Acesta reprezintă „un model străvechi de așezare sătească” (Ilie Bădescu, Satul contemporan și evoluția lui istorică, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1981, p. 41). Termenul este pre-roman, iar sensul inițial se referă la casă, locuință mică în care se adăposteau ciobanii. Se pare că aceștia sunt cei care au preluat ulterior și noțiunea de sat. Cuvântul sat provine, după opinia multor specialiști, din limba latină, unde îl întâlnim sub forma fossatum, care descrie atât șanțul, întăritura sau granița care delimita hotarele satului, cât și locuințele rudimentare construite în pământ (Constantin Noica, Rostirea filozofică românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 258).

Înțelegem din precizările sensurilor conceptuale că satul reprezintă o așezare rurală ai cărei locuitori sunt în mare parte țărani, care se ocupă cu creșterea animalelor și cultivarea pământului. Cuvântul cel mai potrivit care definește realitățile spirituale, culturale și civile sunt cuprinse în denumirea de sătean. Prin acesta se descrie cel mai bine omul legat de sat prin naștere, creștere, tradiție, ocupație și credință. Satul reflectă foarte frumos raportul dintre autoritate și libertate. Satul nu implică o organizare impusă forțat. El are o serie de rânduieli nescrise la care sătenii participă liber, prin intermediul credinței și prin asumarea răspunderii morale față de obiceiurile și datinile înaintașilor. Aceasta evidențiază o formă de respect deosebit pe care oamenii au arătat-o locului unde s-au născut și au crescut. Mitropolitul Dosoftei folosește în scrierile sale cuvântul sătean cu referire la omul care locuiește într-un sat, la plugarul care lucrează pământul și crește animalele (Vasile Bogrea, Originea românescului sat, în Dacormania, nr. 1, București, 1921, pp. 253-257).

Viața oamenilor de la sat este orientată cu precădere spre muncă și spre rugăciune. Credința sătenilor este evidentă. Pentru țăranul român, Dumnezeu nu reprezintă doar o idee sau forță, așa cum auzim frecvent vorbindu-se în timpurile noastre. Pentru săteni, lucrarea și pronia dumnezeiască reprezintă o realitate vie, omniprezentă. Viața religioasă a satului capătă chip, în primul rând, în Biserică. Ea se deschide spre săteni pe două planuri: 1. Locul în care se săvârșesc dumnezeiasca liturghie și diferite slujbe spre folos sufletesc; 2. Mediul în care sătenii se consultă pentru anumite acțiuni comunitare: colecte pentru cei aflați în suferință, mobilizare pentru diferite activități, asumarea unor decizii importante etc.

Fără îndoială, reperul cel mai important al satului românesc îl constituie Biserica. La zidirea ei contribuie întreaga comunitate, de la primul sfat, pâna la sfințirea ei. Biserica este clădită de săteni cu aceeași dăruire pe care o depun pentru zidirea propriei case. Locul ales este mai întâi sfințit; biserica însăși are limite și o intrare; ușa ei este împodobită în anumite ocazii cu ramuri înverzite, ca și casele sau porțile sătenilor. Un decor protector se află pe canaturile ușii sau pe cadrul ei; regăsim aici crucea, stelele, soarele, luna, iar interiorul ei reflectă iscusința meșterilor vremii. În Biserică, pe lângă întâlnirea cu Dumnezeu, oamenii au acces la educaţie, pentru că în tinda acestor locaşuri se vor forma primele şcoli. În Casa Domnului tinerii află lucruri importante pentru viețuirea morală şi repere deosebite spre cultivarea iubirii neamului şi a pământului în care s-au născut.

Așa cum odinioară Biserica se întemeia pe cultul martirilor, așa se vor așeza primele comunități sătești pe teritoriul țării noastre. Ele sunt organizate în jurul bisericii și a cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al înaintașilor. În felul acesta orice lucrare a satului trebuie să respecte două standarde: 1. Invocarea lui Dumnezeu; 2. Conformarea cu voința străbunilor. În comuniune cu semenii și cu Dumnezeu, satul a dat naștere unor opere de mare valoare, care dăinuie de multă vreme. Statornicia oamenilor în tradiția moștenită este un lucru care arată vrednicia înaintașilor noștri.
Preotul satului este un reper moral pentru enoriașii săi. Prestigiul său sporește mai ales atunci când biserica rămâne singura instituție care are un reprezentant rămas în acel sat, după desființarea școlii, a dispensarului sau a altor instituții din lipsă de personal. Într-un sat mic preotul este privit cu respect și cu recunoștință de către săteni. Ei sunt conștienți de eforturile pe care acesta le face pentru a fi alături de ei în cele mai importante momente din viață. Pe de altă parte, preotul aflat la început de drum în slujirea preoțească se confruntă cu cel puțin două probleme care îl frământă: 1. Dorința de a rămâne devotat slujitor al credincioșilor încredințați; 2. Necesitatea asigurării unui trai decent familiei sale. În aceste condiții, preotul este nevoit să-și găsească un loc de muncă din care să-și întrețină familia.

Cu toate provocările existente într-un sat mic, totuși, după mărturia multor preoți care au trecut prin astfel de situații, bucuriile și împlinirile au fost mereu la mare intensitate. Sacrificiile făcute pentru întreținerea bisericii, pentru ajutorarea semenilor aflați în suferință, pentru străbaterea drumurilor gloduroase sau înzăpezite au trezit în inima multor preoți o dragoste aparte față de locul hărăzit de Dumnezeu pentru slujire.

În orice sat, dar mai ales într-un sat mic, preotul devine conștient de rolul decisiv pe care îl are în mijlocul acelei comunități. El nu așteaptă sprijin numai de la puținii săteni, ci aleargă cu îndrăzneală spre alte sate mai înstărite, spre societăți și oameni cu dare de mână pe care încearcă să-i sensibilizeze, pentru a-i determina să vină în sprijinul său și al enoriașilor. În sensul celor precizate, Mitropolitului Visarion Puiu (27 feb. 1879 – 10 aug. 1964) sublinia în lucrarea Preoții Satelor, că „sunt puțini acei ce s-au gândit serios la cât poate face un preot sătesc pentru țărani”. În același timp, vrednicul mitropolit preciza: „Nu ne putem închipui că ar fi și nici nu sunt alte persoane, care să poată aduce mai mult bine unui popor ca și omenirii întregi chiar, decât preoții creștini, când ei și-ar îndeplini totdeauna cu sfințenie frumoasele datorii ce au” (Mitrop.Visarion Puiu, Preoții satelor, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2003, p. 8).
Preotul nu poate fi indiferent față de problemele comunității unde slujește și ale societății căreia îi aparține. Din cele precizate mai sus, putem înțelege că preotul are chemarea și autoritatea de a îndruma și de a îndrepta poporul spre bună-sporire întru toate, pentru că lucrarea sa nu este restrânsă la un singur domeniu de competență. Chiar dacă slujește într-o comunitate mai extinsă ori într-un sat foarte mic, preotul îl slujește pe același Dumnezeu, iar liturghia săvârșită în cel mai mic sat are aceeași importanță ca și cea săvârșită în cea mai frumoasă catedrală.

Pr. Dr. Filaret Ruscan – Consilier al sectorului de Misiune

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.