„Cinei Tale celei de taină,
astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaș mă primește,
că nu voi spune vrăjmașilor Tăi taina Ta,
nici sărutare îți voi da, ca Iuda.
Ci ca tâlharul mă mărturisesc Ție:
pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta”[1].
Este cântarea cea mai prezentă la Liturghia Dumnezeiescului Vasile cel Mare din Joia Sfintelor Pătimiri. Preluat din această slujbă, imnul a devenit parte și a rânduielii pe care o face oricine se pregătește pentru a primi Sfintele Taine. Prin mijlocirea lui suntem chemați la un înțeles mai adânc. În așteptarea și tânjirea după Hristos Care ni Se împărtășește, înfățișându-ne înaintea Potirului cu frică și cu dragoste, nu într-o biserică oarecare suntem chemați a sta, ci suntem chiar la Cina de pe Sion, ultima luată de Iisus cu ucenicii Săi, cina de „rămas bun”. Nu Pâinea aceasta și Paharul acestaprimim, ci din Trupul frânt de chiar mâinile Lui cele preacurate și din Sângele Lui curs din coasta de viață făcătoare și adunat, mai dinainte, în chip tainic, în potirul Cinei.
Părtași la un nou Legământ, sfințit cu sânge, precum cel de pe Sinai. Urcați, acum, pe noul Sinai. Mâncăm, astăzi, Paștele cel nou. Ziua în care mă împărtășesc este zi de Paște. La Euharistie sunt, deopotrivă, la Cina de Taină, pe Golgota, și, totodată, în mormântul purtând mireasma Învierii. Timpul nu mai e al meu, e astăzi-ul Lui, căci astăzi… părtaș mă primește. Nu-mi mai aparțin, ci sunt al Lui. Trupul Lui, cu totul real și nu întru închipuire, se face una cu trupul, cu carnea, cu ființa mea. Sângele Lui în venele mele îmi dă viața. Pentru că El este Viața, adevărata Viață, pe care mi-o împărtășește și mie.
La fel ca pentru alte lucrări minunate, și despre cea de față nu vom pregeta a zice cu Apostolul Pavel că „taina aceasta mare este”, „în Hristos” trăită, de Domnul dorită, de la El primită și „în Biserică”[2] păstrată, ocrotită ca un odor de preț. Nepătrunsă. Netâlcuită. Necuprinsă. Taina unirii omului cu Dumnezeu. Răspunsul Bisericii la taina unirii lui Dumnezeu cu omul, prin Întrupare. Plinirea dorului dintru început al lui Dumnezeu, cu Adam cel dintâi zidit. La primirea dumnezeieștii Împărtășanii, Dumnezeu spune, din nou, pentru fiecare: „săvârșitu-s-a”[3], adică „s-a plinit”, „s-a împlinit” rostul, dorința Mea, suspinul Meu, iubirea Mea. N-a fost în zadar, nu s-a risipit dragostea Mea cu care am iubit „până întru sfârșit”[4] făptura Mea.
Taina se adâncește și se lărgește pe măsură ce sufletul, curățat de păcat, arzând de dragoste, dorind și el după Domnul, se deschide acesteia și Dumnezeu găsește spațiul, locașul, „foișorul de sus” al meu, unde să facă El, să slujească El, Cina.
Cina, Euharistia, nu se mai săvârșește, atunci, doar în amintirea celor petrecute în zilele ultime ale săptămânii dinainte de Înviere, după cum ne-a poruncit Domnul. Este mai mult și decât o actualizare a jertfei unice, irepetabile, de pe Golgota, acum fără de sânge, și nici numai un gest al mulțumirii, adus lui Dumnezeu pentru toate cele dăruite nouă, așa cum Hristos Însuși a mulțumit Tatălui înainte de a frânge pâinea. Cina devine ospățul de nuntă, Cina de nuntă a Mielului, nuntirea Lui, a Mirelui cel veșnic, cu mireasa, care este sufletul meu. Sufletele noastre. Mireasa-Biserică[5].
„Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului și Mireasa Lui s-a pregătit. Și i s-a dat ei să se înveșmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinților. Și mi-a zis: Scrie: Fericiți cei chemați la cina nunții Mielului”[6].
Miresei celei de taină Mirele Se dăruiește pe deplin, fără nicio urmă lăsată, pentru a nu fi „atinsă”, darul Său de nuntă este El Însuși, căci, iubind pe ai Săi, până la Cruce, până la moarte, până la dăruirea, totală, de Sine, i-a iubit. Cu sfântă îndrăzneală, un părinte bisericesc din veacul al IV-lea, Sfântul Ambrozie al Milanului, vede la Cină, în împărtășirea cu El, cu Hristos, momentul când Hristos Mirele Își sărută mireasa:
„Ați venit la altar, Domnul Iisus vă cheamă, căci textul vorbește despre voi (…) și vă spune: «Să mă sărute cu sărutările gurii sale»[7]. Aceste cuvinte pot fi puse atât în seama lui Hristos, cât și a voastră. Vreți să le puneți pe seama lui Hristos? Vedeți că sunteți curățiți de orice păcat, căci greșelile v-au fost șterse. De aceea El vă socotește vrednici de tainele cerești și vă invită la ospățul Împărăției: «Fie ca El să mă sărute cu sărutul gurii Sale». Doriți să spuneți același lucru și despre voi? Văzându-vă curați de orice păcat și vrednici să veniți la altarul lui Hristos … vedeți taina minunată și spuneți: «Fie ca El să mă sărute cu sărutul gurii Sale», adică fie ca Hristos să mă sărute”[8].
Ce cinste! La ce legământ sunt părtaș! O onoare mai mare nici că se putea gândi pentru un pământean, din partea lui Dumnezeu! Unde sunt „ridicat”, unde mă „aflu” de fiecare dată când mă împărtășesc! „Sărutului” Său, dăruirii Sale jertfelnice în Trup și Sânge, jertfit și înviat, semnului acesta de taină al dragostei și al unirii depline cu mine, cu ce să-i răspund?
O, Doamne, nu cu un sărut de trădare, ca al lui Iuda! Nici cu arătarea, cu ridicarea vălului unei „taine” „din veac ascunse”[9] pentru cei nepricepuți, pentru cei depărtați, pentru cei ce nu pot primi, nu pot cuprinde. Și nu din altă pricină, ci pentru că omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu. Pentru el sunt de neînțeles, cum și pentru mine au fost, și poate încă sunt, câtă vreme nu-L cunosc pe Domnul; pentru cel din afară, mai mult ori mai puțin vrăjmaș, ele pot fi „nebunie”: mărgăritarele nu le ține la loc de cinste, le disprețuiește, poate le și înjosește, ca atare nu vom arunca, așa, ca dinaintea necuvântătoarelor, cele ce numai întru Cuvântul pot fi primite și cuvântate.
La taina acestei iubiri nu are acces nici cel ce-și merită cu asupră de măsură numele de vrăjmaș. El, răutatea, ura cea ipostaziată, nu intră în iatacul dragostei, la Ospățul Cinei de nuntă, pentru că este ars, izgonit, golit de putere. Preaplinul de dragoste al lui Iisus l-a nimic pe acesta. Căci dragostea L-a pironit pe Cruce pe Iisus, dragostea I-a purtat mâinile, la Cină, mai întâi prin apa spălării picioarelor, iar mai apoi la frângerea Pâinii-Trupul Său. Dragostea Lui devine, în Euharistie, foc și lumină care fac mai aprinsă dragostea-răspuns a sufletului meu.
Când, din pricina fricii, unul dintre cei 40 de mucenici pătimitori și mărturisitori a ieșit din iezerul Sevastiei Armeniei, un altul i-a luat locul, dintre ostașii înmărmuriți în fața dăruirii acelora până la capăt, de dragul lui Hristos, pentru ei, da, Mirele de neînlocuit și neprețuit.
De la Cina cea plină de taină unul a plecat. Unul căruia i s-au spălat și sărutat picioarele. Unul căruia Pâine încă îi era în gură când a vorbit despre vânzare. Un loc a rămas liber.
Îl vei dori tu? Vei sta dimpreună cu cei unsprezece rămași la Cină, ca, plinindu-se toate – și număr, și rânduială, și chemare dintâi –, să fii spălat de Cel smerit? Hrănit și sfințit de Cel jertfit? Logodit și nuntit și sărutat de El, în dragostea care dăruiește și se dăruiește până la sfârșit?
Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul,
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților
Extras din lucrarea „Adam la RăsCruce”, Editura Crimca, Suceava, 2023.
[1] În Sfânta și Marea Joi, la slujba Sfintei Liturghii, heruvic.
[2] Efeseni 5, 32.
[3] Ioan 19, 30.
[4] Ioan 13, 1.
[5] Ideea este admirabil dezvoltată de către Brant Pitre, Isus Mirele. Cea mai frumoasă poveste de dragoste a tuturor timpurilor, traducere din engleză de Tatiana Niculescu, Ed. Humanitas, București, 2018, pp. 193-200.
[6] Apocalipsa 19, 7-9.
[7] Cf. Cântarea Cântărilor 1, 1 (în traducerea ediției românești sinodale, „Sărută-mă cu sărutările gurii tale”).
[8] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre sacramente, 5, 5-7, apud Brant Pitre, Isus Mirele, pp. 196-197. Lucrarea ierarhului italian, nu de către toți specialiștii recunoscută drept autentică, este văzută ca dezvoltare și amplificare a ideilor cuprinse în lucrarea, de autenticitate sigură, De mysteriis. Cf. „Introducere” la Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, în Scrieri. Partea a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 8.
[9] Coloseni 1, 26.