Ne împărtășim des sau rar?

O provocare duhovnicească, la care este expus tot mai mult creștinul ortodox contemporan, este felul în care trebuie să se raporteze la împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Este o misiune destul de dificilă, mai ales în contextul actual, în care se încearcă în mod constant stigmatizarea Bisericii, îndepărtarea creștinilor de Hristos cât și o divizare a acestora pe criterii religioase. Cu toate acestea Biserica, în înțelepciunea ei, a găsit și va găsi modalități de a-și ține credincioșii aproape de Hristos și de Sfintele Taine.

În spiritualitatea ortodoxă, Taina Euharistiei este taina în cadrul căreia creștinul mănâncă trupul Domnului și bea sângele Domnului, acestea două fiind închipuite de pâinea și vinul de pe jertfelnic. Una dintre discuțiile care a fost și este dezbătută pe tema acestui subiect este cât de rar sau de des trebuie să ne împărtășim. Și pentru că există în Ortodoxie păreri și practici diferite privind administrarea Sfintei Împărtășanii, de folos ar fi, pentru a înțelege mai bine acest subiect, să cercetăm istoria și Tradiția Bisericii.

Dacă privim spre începuturile creștinismului, cel puțin în primele două veacuri, nu putem vorbi de o împărtășire deasă sau rară, pentru că în acea perioadă a fi membru al comunității eclesiale implica în mod subînțeles și participarea la comuniunea euharistică. Sfânta Liturghie era privită ca o invitație a Domnului la comuniunea cu El, invitație care nu putea fi refuzată. Creștinii erau conștienți că unirea cu Hristos este scopul final al Sfintei Liturghii și că orice altă direcție ar fi un spectacol sacru care ar rămâne departe de realitatea unirii cu Hristos. Săptămânal, sâmbătă noaptea sau duminică dimineața, după caz, creștinii botezați care nu erau sub canonul penitenței participau la Sfânta Liturghie și se împărtășeau cu Trupul și Sângele Domnului, iar acest lucru este subliniat de Sf. Iustin Martirul și Filosoful în Apologia I, arătând că în ziua soarelui toți creștinii se împărtășeau din jertfa euharistică: ,,Iar în așa numita zi a soarelui, se face adunarea în același loc a tuturor celor care trăiesc la orașe sau la sate și aici se citesc memoriile Apostolilor sau scrierile profeților, cât îngăduie timpul […] După care ne ridicăm toți în picioare și facem rugăciunea, așa cum am arătat mai înainte, se aduce pâine, vin și apă iar întâi-stătătorul înalță rugăciuni și mulțumiri […] Și are loc distribuirea și împărtășirea fiecăruia din cele peste care s-a rostit mulțumirea.[1] De asemenea, în Faptele Apostolilor aflăm că la Troia avea loc ,,frângerea pâinii” în prima zi a săptămânii, iar acest lucru este întărit de faptul că deși Sf. Apostol Pavel rămâne timp de șapte zile în Troia, totuși numai în ,,ziua întâi a săptămânii” se adună împreună cu ceilalți creștini să săvârșească ,,frângerea pâinii”.[2] Putem vedea deci că împărtășirea duminicală reprezenta regula comună și oficială a vieții creștine din epoca primară și nu putem vorbi despre o anumită frecvență a Împărtășirii. Dacă nu erau sub canonul de pocăință, toți cei prezenți se împărtășeau cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului.

Această rânduială va fi însă tot mai neglijată, începând cu secolul al IV-lea, odată cu creșterea numărului de creștinilor convertiți în masă, ca urmare a edictului de libertate de la Mediolanum, și mai ales după ce creștinismul devine religie de stat sub Teodosie cel Mare. Biserica devenise o Biserică de stat la care mulți aderau din obligație sau pentru a se bucura de unele privilegii, și din acest motiv o bună parte din ei erau doar creștini cu numele.

În contextul acesta Sf. Ioan Gură de Aur începe să îndemne creștinii să se pregătească temeinic, prin post și rugăciune, înainte și chiar și după împărtășirea cu Sfintele Taine, dând exemplu pe Sf. Apostoli și pe cei 3000 de creștini care stăruiau mereu în rugăciune și în învățătură: ,,Iar tu, mai înainte de a te împărtăşi, posteşte, ca să te arăţi vrednic de Împărtăşire; iar după ce te-ai împărtăşit, să sporeşti înfrânarea, pentru ca nu pe toate să le prăpădeşti, măcar că nu este acelaşi lucru să fii treaz înainte de a te împărtăşi şi după ce te-ai împărtăşit; căci trebuie să păzeşti înfrânarea întru amândouă, dar mai vârtos după ce ai primit pe Mirele. Mai înainte (trebuie a păzi trezvia şi înfrânarea), ca să te faci vrednic a-L primi, iar mai pe urmă, ca să te arăţi vrednic de cele ce ai primit.[3]. Chiar dacă dumnezeiescul Hrisostom aduce, prin acest paragraf, mărturie împotriva desei împărtășiri, nu trebuie să credem că aceasta era poziția sa vis-a-vis de frecvența împărtășirii. Dimpotrivă, Sf. Ioan Gură de Aur se arată a fi un adevărat propovăduitor al desei împărtășiri, cu precizarea că fiecare trebuie să aibă conștiința curată: ,,Nu sărbătoarea Naşterii sau a Botezului Domnului, nici cele patruzeci de zile (Postul Mare) fac vrednici pe creştini a se apropia de împărtăşirea cu Preacuratele Taine, ci lămurirea şi curăţia sufletului. Cu aceasta, totdeauna apropie-te; fără aceasta, niciodată.”[4]

Un alt factor care a favorizat împărtășirea mai rară a fost frecvența oficierii Sfintei Liturghii, ajungându-se  – și pentru a contracara sacrificiile păgâne – la a fi celebrate de trei-patru ori pe săptămână și ulterior zilnic, ceea ce însemna evident și împărtășiri frecvente ale întregii comunități adunate la celebrarea Liturghiilor. În scrisoarea trimisă de Sf. Vasile Patriciei Caesaria regăsim menționate zilele în care se săvârșea Sf. Liturghie, în timpul păstoririi sale: ,,Noi însă, ne împărtășim de patru ori în fiecare săptămână: duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta, precum și în alte zile dacă este pomenirea unui sfânt.” Odată cu înmulțirea acestor zile liturgice, cresc și ocaziile de împărtășire, iar în aceste condiții, devenea din ce în ce mai greu de realizat, în intervale atât de scurte, pregătirea necesară apropierii de Sfânta Euharistie. Astfel, creștinii încep să se simtă constrânși de frecvența împărtășirii și din acest motiv aleg să se apropie mai rar de Sfintele Taine, după măsura vredniciei lor, ajungându-se chiar la nerespectarea regulii primare, care presupunea împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului în fiecare duminică.

În contextul acesta, apar canoanele 9 și 10 apostolice și canonul 2 Antiohia, care prevăd îndepărtarea de la comuniunea euharistică a celor care participă la Sfânta Liturghie, dar nu se împărtășesc. Prin aceste canoane nu erau sancționați doar cei care nu se împărtășeau, ci și cei care doar ascultau Sf. Scripturi după care plecau, producând astfel dezordine. Acest lucru îl vedem detaliat în canonul 9 Apostolic, care dispune eliminarea ,,credincioșilor care, intrând în biserică, nu rămân la rugăciune și la Sf. Împărtășanie, producând neorânduială.”[5] Aceste canoane sunt întărite de cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, care ocărăște pe cei ce nu se împărtășesc, ba chiar îi îndeamnă pe aceștia să nu participe la rugăciune, deoarece  refuzând Sfânta Împărtășanie ei intră în categoria penitenților și a catehumenilor care nu au voie să participe la comuniunea euharistică: ,,Nu ești vrednic de jertfă, nici de împărtășire? Deci dar nici de rugăciune! Spune-mi: Dacă cineva chemat fiind la ospăț, se va spăla pe mâini și va ședea și gătit va fi spre masă, apoi nu se va împărtăși, oare nu ocărăște pe cel ce l-a chemat? Oare nu era mai bine ca nici să vină unul ca acesta?”[6]. Sensul profund al Liturghiei, ca masă euharistică, se pierde încetul cu încetul și din act comunitar ce privea întreaga obște a Bisericii adunată într-un loc pentru celebrarea Euharistiei, împărtășirea devine un act privat, individual, fiecare împărtășindu-se când vrea sau când se crede pregătit, de cele mai multe ori cu prilejul marilor praznice închinate Mântuitorului: La Crăciun, la Bobotează, la Paști și la Cincizecime.[7]

Cu toate acestea împărtășirea frecventă sau zilnică este păstrată cu sfințenie în mediul monahal. În pustia Egiptului întâlnim călugări precum Or sau Apollo, povățuitori ai multor monahi, care nu se apropiau de hrana pentru trup dacă mai întâi nu dădeau sufletului hrana duhovnicească. În convorbirile Sf. Ioan Casian cu Avva Isaac, un părinte din pustia Egiptului, regăsim abordat subiectul ,,pâine noastră cea spre ființă […], dă-ne-o nouă astăzi”, care întărește ideea că principala preocupare a monahilor din vremea respectivă era cuminecarea continuă cu Sfintele Taine. Pentru cei doi, cuvântul ,,astăzi” arată că împărtășirea trebuie să fie zilnică iar lipsirea de Sfintele Taine trebuie să ne îngrijoreze pentru că mereu avem nevoie să ne curățim și să întărim inima omului lăuntric.[8]  

În veacurile următoare, practica începe să varieze. Existau locuri unde creștinii se împărtășeau zilnic, dar și locuri unde împărtășirea era deasă. Astfel, din epistolele Sf. Varsanufie și Ioan (sec al VI-lea) reiese că o parte dintre monahii acelor vremuri se împărtășeau zilnic, însă acest lucru nu îl mai vedem prezent și în scrierile Sf. Teodor Studitul (sec al IX-lea) care deplânge faptul că mulți monahi sunt delăsători și se împărtășesc cu Sfintele Taine doar în ziua de duminică. Chiar dacă în spațiul monahal împărtășirea își păstrează o anumită frecvență, în cel laic devine din ce în ce mai rară. Acest lucru ni-l confirmă și articolul din Nomocanonul lui Manuel Malaxos (sec al XVI-lea): ,,Cei care viețuiesc după dreptate și postesc miercurea și vinerea se pot împărtăși la Sfintele Paști, la praznicul Nașterii Domnului, al Sfinților Apostoli și al Adormirii Maicii Domnului, dacă au ținut posturile rânduite mai înainte de ele și dacă, firește, sunt vrednici să primească Împărtășania și nu sunt opriți prin vreun canon” [9]

Secolul al XVIII-lea aduce cu sine o încercare de renaștere a împărtășirii dese. Aceasta a fost posibilă datorită așa-zisei dispute a ,,colivelor” care a avut ca subiecte principale pomenirea celor adormiți în ziua de duminică, de unde vine și numele disputei,  și împărtășirea deasă sau rară cu Sfintele Taine. Promotorii împărtășirii dese au fost Neofit Kavsokalivitul și Cuviosul Nicodim Aghioritul care doreau să restaureze etosul creștinismului apostolic și al Bisericii vechi. Aceștia susțineau respectarea Tradiției Apostolice, care pe vremea aceea era considerată doar ,,teoretică”, fiind împotriva noilor ,,tradiții” apărute de-a lungul vremurilor care aveau la bază un ascetism prea riguros.

Cu toate acestea la sfârșitul veacului al XVIII-lea, Sf. Petru Movilă recomandă credincioșilor mai simpli împărtășirea o dată pe an, de patru ori pe an pentru cei mai mulți credincioși și în fiecare lună pentru credincioșii cei mai evlavioși. Același îndemn îl găsim și la Sf. Filaret din Drozdov: ,,În vechime creștinii se împărtășeau în fiecare duminică. Acum însă puțini au o viață atât de curată încât să fie totdeauna gata să se apropie de o Taină așa de mare. Biserica, cu glas de maică, pe cei dornici de viața evlavioasă îi îndeamnă să se mărturisească înaintea duhovnicului să se împărtășească cu Trupul și Sângele Domnului fie de patru ori pe an, fie în fiecare lună, iar pe toți ceilalți, o dată pe an, fără de păcat”.[10]

Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă va fi, de asemenea, cea care va influența ritmul de împărtășire în Biserica Ortodoxă Română, fiind una dintre cele mai răspândite cărți de zidire sufletească în graiul nostru. Aceasta nu vorbește de-a dreptul cum și când să se împărtășească un creștin, ci oferă acest răspuns într-un mod indirect, subînțeles din textul întrebării 90, partea II, care spune: „Să ne mărturisim păcatele de patru ori în an…; iar cei ce sunt procopsiți în cucernicie și în evlavie să se spovedească în fiecare lună. Și cei mai simpli sunt datori să spovedească o dată pe an păcatele lor”. Chiar dacă în acest text se vorbește despre mărturisirea păcatelor, putem vorbi și despre un ritm de împărtășire, având în vedere faptul că în mediul slav împărtășania este condiționată de spovedanie.[11]

O altă carte a stat la baza zidirii sufletești a credincioșilor români a fost Voroava Sfântului Siomeon al Tesalonicului care apare pentru prima dată în limba română în anul 1765 și care, printre altele, amintește de ritmul în care trebuie să se împărtășească creștinul: „Iar ceilalți (mirenii) și ei adesea prin spovedanie, prin sfărâmarea inimii și cucernicia sufletului, să dobândească priciștania, și nimenea din cei ce se tem și iubesc pe Domnul să nu treacă peste patruzeci de zile și mai curând să se apropie către Pricișteniea lui Hristos”[12]

Trebuie specificat faptul că în aceste cărți ne este prezentată frecvența minimă a împărtășirii de peste an, care trebuie respectată de orice creștin, însă această regulă nu exclude împărtășirea și mai deasă. Potrivit cuvintelor Pr. Prof. Nicolae D Necula, nu sorocul rânduit de Biserică sau de o sărbătoare ne fac vrednici de împărtășire, ci curăția, nevinovăția sufletului și o conștiință curată.[13]

Împărtășanie deasă sau rară?

La această întrebare primim răspuns din poruncile Mântuitorului, Faptele și Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sfintelor Sinoade, cuvintele și rânduiala Sf. Liturghii, care ne îndeamnă să ne împărtășim des cu Trupul și Sângele Mântuitorului.

Una dintre poruncile date de Mântuitorul Hristos o regăsim la Ioan 6, 5 : ,,Amin, amin, zic vouă, de nu veți mânca Trupul Fiului Omului și de nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi”. Dacă vom cerceta atent Sfânta Scriptură vom vedea că aceeași formulare ,,Amin, amin”, care este un fel de întărire dată poruncii, o găsim la Ioan 3, 5, unde ne este dată o altă poruncă, și anume cea a botezului: ,,Amin, amin, zic vouă, de nu se va naște omul din apă și din Duh, nu poate intra în împărăția lui Dumnezeu.” Având în vedere faptul că botezul este indispensabil vieții duhovnicești și că Mântuitorul folosește acest dublu ,,Amin, amin” pentru a-și întări cuvântul, se poate trage concluzia că și porunca de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului este la fel de importantă pentru viața noastră, cea după Hristos. Putem vedea acest lucru și când instituie Taina Euharistiei. Mântuitorul nu adresează întrebarea ,,cine dorește să se împărtășească?” ci dă poruncă zicând: ,,Luați, mâncați acesta este Trupul Meu” și „beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu.” Luate împreună aceste două porunci, trebuie să ne străduim să înțelegem cât de necesară și importantă este Sfânta Împărtășanie în creșterea noastră duhovnicească.[14]

Dumnezeieștii Apostoli au întărit cuvintele Mântuitorului atât în faptă, cât și în cuvânt.  Mărturie avem în Epistola către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, unde ne este prezentat modul în care trebuie să ne împărtășim: ,,Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce și să bea din pahar, căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului”. După cum putem vedea din acest text, Sf. Apostol Pavel îndeamnă pe creștini să se cerceteze înainte de împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului, însă nu oprește pe nimeni de la cuminecare. La afirmația ,,să se cerceteze pe sine”, nu folosește modul disjunctiv ,,așa să mănânce sau nu”, ci îndeamnă pe toți spre aceasta, făcând mențiunea că cel care se împărtășește cu nevrednicie va avea parte de osândă pentru că nesocotește Trupul Domnului. Vrednicia de a ne împărtăși ne-o dă această cercetare de sine, care ne aduce într-o stare de smerenie, de lucrare continuă, dar și de conștientizare a păcătoșeniei noastre. Prin cercetarea de sine ne facem singuri judecători ai noștri, iar în felul acesta ne lipsim de judecata lui Dumnezeu, care văzându-ne stăruința vine în ajutorul nostru, trimițându-și harul Său peste noi.[15] În F.A 2, 42 vedem cum Sf. Apostoli respectă porunca primită de la Învățătorul lor, ei stăruind împreună cu poporul în rugăciune, în împărtășire și în frângerea pâinii. Spre această poruncă îi îndeamnă pe toți credincioșii prin canoanele 8 și 9 Apostolice în care se vorbește despre excluderea celor care participă la Sfânta Liturghie și doar ascultă Sfintele Scripturi fără să se împărtășească. Tema acestor două canoane o întâlnim și în Didascaliile Apostolice, care la rândul lor, prevăd eliminarea de la Sfânta Liturghie, pe o perioadă scurtă, de câteva săptămâni, a celor care săvârșesc păcate sau transgresiuni mici.[16] Împărtășirea zilnică este amintită și în canoanele Sf. Timotei al Alexandriei. Canonul al 3-lea cere ca cel demonizat să nu se împărtășească în fiecare zi, ci la anumite soroace și în special duminica, iar prin canonul 13 cere celor care se căsătoresc să se abțină unul de la altul sâmbăta și duminica pentru că în aceste zile se săvârșește Sfânta Liturghie. Din acest canon trebuie să înțelegem că nu săvârșirea Sfintei Liturghii obligă abținerea unul de la altul, ci împărtășirea cu Sfintele Taine oprește pe cei doi de la împreunare.[17]

Faptul că trebuie să ne împărtășim continuu ne-o arată și Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie prin rugăciunile și ecfonisele sale. O parte din ele ne arată într-un mod explicit faptul că la fiecare Sf. Liturghie creștinul este chemat și invitat să se împărtășească cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Heruvicul descrie foarte bine acest lucru: ,,toată gija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim”. Această rugăciune ne anunță că trebuie să lepădăm orice grijă lumească pentru că urmează să ne întâlnim cu Hristos, iar această chemare nu este făcută unei singure persoane ci tuturor celor prezenți. De asemenea,  rugăciunile pe care le citește preotul în cadrul Liturghiei credincioșilor au un caracter comunitar, nu sunt formulate la persoana I singular: ,,Mulțumim ție și pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deși stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, care se înalță zburând[18]. Chiar dacă sunt citite de către preot în taină, rugăciunile sale sunt făcute în numele întregii comunități. Chemarea preotului ,,cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă” ne îndeamnă spre același lucru, acest îndemn neadresându-se unui anumit grup de credincioși ci tuturor celor care participă la comuniunea euharistică. De asemenea, rostind rugăciunea Tatăl nostru, noi cerem de la Dumnezeu, pâinea cea spre ființă, pâinea cea de viață dătătoare, care nu este altceva decât Sfânta Împărtășanie. Tertulian vede în pâinea cea de toate zilele pe Însuși Hristos de care permanent trebuie să ne împărtășim pentru a avea viață în noi: ,,Hristos este pâinea noastră, fiind că El este viața și pâinea vieții. Căci zice: <<Eu sunt Pâinea vieții>>, și ceva mai înainte: <<Pâinea este Cuvântul lui Dumnezeu celui viu, care a coborât din cer>>. Astfel cerând pâinea cea de toate zilele, cerem viețuirea veșnică cu Hristos și nedespărțirea de trupul Lui”. Rugăciunea ce se citește la strană: ,,Să se umple gurile noastre de lauda Ta Doamne, ca să lăudăm slava Ta, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăși cu Sfintele, Cele fără de moarte, Preacinstitele și de viață făcătoarele Tale Taine…” ne arată și ea faptul că deși a trecut momentul împărtășirii, tot Sfânta Euharistie rămâne în centrul Sfintei Liturghii. Această idee este întărită și de ectenia pe care o rostește preotul sau diaconul, după această rugăciune: ,,Drepți, primind dumnezeieștile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereștile și de viață făcătoarele, înfricoșătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulțumim Domnului care ne îndeamnă să mulțumim lui Dumnezeu pentru înfricoșătoarele și de viață făcătoarele taine pe care le-am primit.[19]

Toate aceste mărturii spun că nu suntem doar chemați la Sfânta Împărtășanie, ci chiar aveam datoria să ne împărtășim, dacă nu suntem sub un canon de pocăință.

Când vorbim de împărtășirea rară, putem spune că este destul de prezentă în viața Bisericii, însă nu putem generaliza această realitate. Spre exemplu în eparhiile din Europa și America de Nord, influențate de mediul protestant și romano catolic, împărtășirea se face în mod sistematic, adică la fiecare Liturghie. În schimb în România și în Serbia împărtășirea ajunge să fie destul de rară, având frecvența de o dată sau de maxim două ori pe an sau de multe ori chiar nici măcar o dată pe an. Cauzele cu siguranță sunt multe și cred că una dintre ele ar fi Mărturisirea de credință a mitropolitului Petru Movilă în care găsim îndemnul de a ne spovedi de 4 ori pe an cei care avem o viață duhovnicească, o dată pe lună cei înaintați duhovnicește și obligatoriu o dată pe an cei care sunt simpli întru cele ale sufletului. În mărturisire nu se vorbește despre frecvența împărtășirii, însă nici nu trebuie, pentru că în acest context împărtășirea fără o spovedanie prealabilă nu era posibilă. Spovedania de 4 ori pe an era doar o propunere a Bisericii, însă numărul acesta putea să crească în funcție de nevoile sufletești ale fiecăruia. Din păcate acest canon s-a înțeles greșit, luându-se ca măsură obligatorie împărtășirea de 4 ori pe an și anume în cele patru posturi, regulă de la care mulți încep să se sustragă deoarece nu mai găsesc așa de importantă împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Împărtășania ajunge să fie considerată un ,,bun” prin care dobândim mila și iertarea lui Dumnezeu sau un lucru care trebuie făcut să ne meargă bine în viață. Biserica nu mai este un spital unde mergem să ne vindecăm rănile, ci devine un fel de ,,supermarket”, de această dată unul duhovnicesc, unde mergem în grabă să ne luăm ,,doctoria” pentru ca mai apoi să ne reluăm viața noastră din lume.

Un alt factor care, după părerea mea, influențează împărtășirea rară este chiar actul spovedaniei urmat de canonul de pocăință. În cele mai multe cazuri, creștinii din ziua de astăzi văd spovedania ca un tribunal unde merg să fie judecați ca mai apoi să-și primească cuvenita pedeapsă pentru tot ceea ce au făcut. Acest lucru este alimentat și de atitudinea unor preoți care stau în scaunul de spovedanie ca și cum ar fi mari judecători ai pământului și care  dau canoanele nu spre îndreptare, ci spre pedepsire. Din acest motiv, cred că persoanele care au păcate mari nici nu mai îndrăznesc să vină la spovedanie, alegând să se lipsească de o asemenea dojană și de un ulterior canon care în sine cântărește foarte mult când vine vorba să ne împărtășim. Dacă acesta este greu de îndeplinit, credincioșii abandonează canonul primit și, odată cu el, Sfânta Împărtășanie. Tot la capitolul spovedanie este bine să amintim și ritmul mărturisirilor ales de preoții de prin parohii, mai ales cele din zona rurală. Majoritatea spovedesc doar în posturile de peste an, dând astfel impresia că doar atunci trebuie să ne spovedim. Un program de spovedanie săptămânal sau lunar ne-ar ajuta să înțelegem că accesul la Sfântul Potir ne este deschis mereu, nu doar în perioada postului.

În concluzie, Domnul nostru Iisus Hristos ne cheamă pe toți la El, iar acest lucru se concretizează prin Sfânta Taină a Împărtășaniei care Îl unește pe Însuși Dumnezeu cu omul. Tocmai în această comuniune cu Dumnezeu omul se împlinește în adevăratul sens al cuvântului. Dar după cum spune și în pilda invitaților la nuntă, singura condiție este haina albă. Hristos nu spune să venim la El sfinți, ci doar să venim deoarece numai El este sfânt și ne poate face și pe noi sfinți. Această haină este dobândită prin Taina Spovedaniei prin care, în marea Lui iubire, iartă toate păcatele pe care omul are curajul de a le mărturisi în fața slujitorului lui Dumnezeu. Acesta este firescul lucrurilor: dacă ai căzut, important este să te ridici, iar dacă intervine din nou căderea, automat trebuie să apară și ridicarea, fiindcă un loc la masă va rămâne cu siguranță liber. Avem un Dumnezeu care ne iubește necondiționat și care ne cheamă în fiecare clipă, dar mai cu seamă la fiecare Liturghie, acesta fiind cel mai important motiv pentru care trebuie să ne apropiem de Sfânta Împărtășanie, permanenta mărturisire a iubirii Domnului nostru.  

Arhid. Paul Vlad Lungu

FotoCredit: Doxologia – Oana Nechifor


[1] Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 26.

[2] Pr. Prof. Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri creștine, Ed. Nemira, București, 2001, p. 21.

[3] Puțul și împărțirea de grâu, Editura Buna Vestire, Bacău, 1995, p. 489.

[4] Ibidem, p. 494.

[5] Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, ediția a III-a, Sibiu, 2005, p. 13.

[6] Puțul și împărțirea de grâu…, p.495.

[7] Pr. Prof. Petre Vintilescu, Sfânta Împărtășire în spiritualitatea creștină. Deasă ori rară împărtășire în ,,Studii Teologice, nr. 5-6, anul V/1953, p. 387-388.

[8] Diac. Ioan I. Ică Junior, Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 399.

[9] Jean Claude Larchet, Viața Sacramentală, Editura Basilica, București, 2015, p. 174-176.

[10] Ibidem, p. 177.

[11] Tit Simedrea, Însemnări despre împărtășanie și duhovnic în ,,Mitropolia Olteniei”,anul VII, Nr. 7-9, 1955, p. 403.

[12] Ibidem. p. 403.

[13] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol 1, Editura Trinitas, București, 2014, p. 488.

[14] Sf. Nicodim Aghioritul, Deasa împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine, 1992, p. 32.

[15] Diac. Ioan I. Ică Junior, op.cit., p. 111.

[16] Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 32-33.

[17] Diac. Ioan I. Ică Junior, op. cit., p. 106.

[18] Liturghierul Pastoral, Editura Trinitas, Iași, 2004, p. 189.

[19] Ibidem, p. 33-34.

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.