Mihai Eminescu și Bucovina

Socotesc că dragostea de Dumnezeu, unită cu dragostea de patrie şi de aproapele, cu deplina cinstire a valorilor noastre, a eroilor care s-au jertfit pentru apărarea şi întregirea ei, sunt virtuţi ce trebuie să  stea profund înscrise în fiinţa şi conştiinţa fiecăruia dintre noi. Ele trebuie sădite în noi din fragedă pruncie prin repetate exerciţii spirituale. Un asemenea exercițiu spiritual este și „ Serbarea de la Putna – 150. Continuitatea unui ideal” organizată anul acesta de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților .

Cununa sărbătorii din vara  anului 1871 a fost prezența la Putna a ,,deplinului culturii noastre –  Mihai Eminescu “. De aceea a vorbi și a scrie încă, încă și încă o dată despre Eminescu, este exprimarea și trăirea sublimă a unui pur și personal exercițiu spiritual.

Prin strămoşii, moşii şi părinţii săi, Mihai Eminescu se considera bucovi­nean. În manuscrisul 2263 a rămas no­tat de mâna poetului : „Eu sunt născut în Bucovina, tată-meu e bucovinean”. Lucrul acesta arată într-un fel ataşa­mentul său faţă de „vesela grădină”, de care îl legau anii de şcoală de la Cernăuţi. Fraţii mai mari învăţaseră acolo, iar Gheorghe Eminovici, tatăl, îi vizita, aşa că încă de acasă, viitorul poet ştia ceva despre capitala Buco­vinei de care îl vor lega şi colegii şi prietenii, învăţătorii şi profesorii, oraşul şi împrejurimile lui etc.

Bucovina a însemnat şi întâia for­mare intelectuală a poetului. Prin lec­tura Lepturariului rumânesc al lui Aron Pumnul, a cărţilor de mitologie şi isto­rie, precum şi a celor de literatură po­pulară, culegerile lui Anton Pann şi Vasile Alecsandri etc. , a cărţilor şi re­vistelor din biblioteca gimnaziului şi a lui Aron Pumnul, el şi-a lărgit ori­zontul  cunoştinţelor.

Ca elev, Mihai Eminescu îi scria în 1863 lui Vasile Bumbac la Costâna-Suceava: „ (…) îţi mulţumesc din suflet pentru găzduire şi cele IV caiete.’ Acolo e toată Bokovina. Ele sunt hrana mea de toate zilele”.

Toată viaţa  poetul s-a simţit legat de pământul Bucovinei, prin istoria lui, prin monumentele istorice, prin oamenii de seamă, ca şi prin cei anonimi, cu un cuvânt, prin  trecutul zbuciumat al acestei provincii smulsă de austrieci din trupul Moldovei în  1775.

Bucovina e prezentă în poezia şi publicistica sa:

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ţi romantic, munţii in lumină,

                                   Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

Poezia La Bucovina,acest cântec de slavă, e mai mult decât un tribut de  recunoştinţă, mai mult decât un simplu ataşament, Bucovina e pământul

binecuvântat, unde poetul şi-a descoperit vocaţia poetică şi şi-a dobândit conştiinţa propriei sale misiuni: … ca să cânt în lume, sună un emistih al poeziei !

Aici, ursitorile – „geniile rele” – i-au zămislit viitorul!  La această vârstă a primei tinereţi, petrecută în Bucovina, Mihai Eminescu şi-a dat seama că sentimentele colective trebuiau cântate şi el însuşi a căutat pe toate căile şi prin toate mijloacele să-şi sporească simţirea poetică prin rezonanţa dată de viaţa obştească a poporului. „Dumnezeul geniului — scria el la 16 ani – m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”.

În fragmentele autobiografice din romanul Geniu pustiu, afirmă că poetul trebuie să fie un cântăreţ, un rapsod al aspiraţiilor obştii, făcând sin­gur mărturisirea că ar vrea să se împărtăşească din viaţa cea largă a neamului, să trăiască „în mijlocul poporului plin de locul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune, preot du­rerilor şi bucuriilor, bardul lor”.

Legăturile cu Bucovina şi, în general, cu Ţara de Sus a Moldovei au fost directe : Cernăuţiul, momentul Putnei şi mai apoi vizitele la Suceava şi Cernăuţi ori în alte locuri. Bucovina se bucură din partea poetului de aprecieri entuziaste.  El a subliniat că „un popor este o unitate psihologică dată, un subiect cu o conştiinţă   de   sine unitară, oricât de împărţit ar fi din punct de vedere statal. Această conştiinţă de   sine îşi are conţinutul său spiritual: limba, literatura,obiceiurile,religia”, scriind  cu  competenţă despre Bucovina pagini pline de căldură sufletească: despre istoria ei, despre oamenii şi frământările lor, despre locul şi rolul ei în spaţiul   ro­mânesc. Ea   e   pentru dânsul „partea cea mai  veche şi mai  frumoasă a ţării noastre” ;  „raiul Moldovei” ; „ţara presărată cu biserici şi mănăstiri, zidite de luminaţii domni ai Moldovei”;   la 1775, prin Bucovina – scria el – „Moldova pierde vatra aşezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Țara de Jos,mormintele  domnilor, vechea sa capitală, Mi­tropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump (…)”.

În viziunea şi concepţia lui Mihai Eminescu, Bucovina e ,,cea mai frumoasă parte a Moldovei” ; ,,bucata de pământ, unde zac oasele domni­lor noştri de la Dragoş Voievod până la Petru Rareş (…)”; „stupul ma­tern ai Moldovei întregi” ; ,,vatra strămoşească, începătura domniei şi neamului moldovenesc şi în care doarme cenuşa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul şi părintele ţării, şi a lui Ştefan Vodă, pavăza creştinătăţii în­tregi (…)”. Bucovina e „pământul nostru cel mai scump (…)”; „obârşia Moldovei” ; „Căci acolo ( în Bucovina – insista poetul – > e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang şi în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii”.

Bucovina e „pământul cel mai înfloritor” ; „pământ sfânt, a cărui apă­rare ne-au costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteli­genţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimii noastre”. Ea  rămâne — spune poetul— : „…frumoasă Bucovină, Diadem din stema lui Ştefan”.

Tot poetul mai menţiona că „alături cu domneasca cetate a Sucevii, înfloreau, înlăuntrul aceluiaşi stat, republicele Vrancii, Câmpulungului şi Sorocii…” ; Bucovina are ţinuturi „dotate de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, (cu) cele mai frumoase podoabe … „, exprimându-şi astfel dragostea şi admiraţia faţă de aceste locuri.

Cele scrise de Mihai Eminescu despre Bucovina sunt în consonanţă cu relatările istoricilor noştri de dinainte şi de după dânsul. Bucovina „este cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu Câmpulungul, vechea repu­blică română, cu Suceava, capitala domnilor eroi, cu ce/e mai renumite şi bogate mănăstiri, cu Putna, păstrătoarea oaselor lui Ştefan cel Mare şi a dinastiei Dragoşizilor (…) Când virtutea strămoşilor noştri va reînvia între noi, ne va reveni şi dulcea Bucovină ; căci minciuna, corupţiunea şi răpirea niciodată nu pot constitui un drept ; căci cauzele ce/e drepte, întocmai ca şi dreptatea lui Dumnezeu, nu pier niciodată” (M. Kogălniceanu); Bucovina e „partea cea mai frumoasă, grădina Moldovei” (A. D. Xenopol); ea adăposteşte ,,toată bogăţia mănăstirilor strălucitoare, de artă, şi monumentele vechilor domni şi boieri” (N. lorga) ; „Bucovina a fost şi a rămas o ţară românească, atât prin tradiţiile ei istorice, cât şi prin caracterul ei etnografic” (Ion I. Nistor) ; pentru ca Dimitrie Onciul să încheie inspirat : „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spaţiu atât de mic, atâta bogăţie de istorie românească, atâtea amintiri scumpe ale trecutului nostru. Bucovina   este   ţara   clasică   a   trecutului  românesc   propriu-zis”.

În creaţia poetică eminesciană şi în publicistica sa, spaţiul Bucovi­nei — „din Boian la Vatra – Dornii” – ocupă un loc deosebit de însemnat, ceea ce ne-a determinat şi penoi să-l relevăm în rândurile de faţă. Căci peste timp, mesajul poetului e actual şi azi : „Dacă fiii tăi ar ii fost uniţi totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit”.

Pr. dr. Ilie Rusu