Dintre obiectele de port popular, ia sau cămașa femeiască a dobândit o semnificație deosebită atât în cadrul culturii tradiționale, cât și în general, în universul spiritualității românești. Ca urmare, relevarea unor aspecte care țin de valoarea artistică a iei și de prezența ei în viața ceremonială are darul de a ne introduce într-o suită de mărturii care oglindesc integrarea acestui element tradițional în ansamblul estetic și de creație al civilizației populare, cu tot pitorescul pe care-l exprimă în formele sale de vechime și rară frumusețe etnografică.
Numirea de ie aparține tradiției, dar a devenit mai cunoscută în vremea noastră. Geograful Ion Conea, în cursul cercetărilor pe care le-a efectuat în satul Clopotiva, din Țara Hațegului, prin anii 1930, a descoperit termenul în forma inea, folosit pentru cămașa „cu poale și pui”.1 În monografia pe care a publicat-o, Clopotiva un sat din Hațeg (1935), el consemnează obiceiul ca fetele, viitoare mirese, să-și facă mai multe asemenea cămăși. Spune că „Mireasa pune în ladă multe inii”2
Ca în multe părți, cusutul cămășii de sărbătoare se făcea de către femei în Postul Mare, pentru ca aceasta să fie gata și să o îmbrace de Paști. Ion Conea mai notează că: „În Postul Paștelui, șapte săptămâni, româncele deabea gată câte o inie.”3
După cele mai avizate păreri, noi am moștenit termenul ie din forma latină tunica linae, care înseamnă o confecție din pânză subțire de in, sau o bluză femeiască împodobită cu cusături alese.4 Expresia tunica linae s-a păstrat bine în teritoriile de margine ale Imperiului Roman, unde a evoluat în forme locale, cum sunt ie la români și linje la albanezi, asemănătoare cu forma inea, semnalată de Ion Conea în satul Clopotiva.
Numirea de cămașă provine din cuvântul latin camisia și, spre deosebire de ie, cu o circulație limitată, a cunoscut o circulație mai largă, fiind întâlnită în limbile romanice occidentale, în română și în albaneză.
Așadar, ia înseamnă, la români, cămașa femeiască de sărbătoare, bogat împodobită cu cusături alese. Pe lângă aceasta, exista cămașa de purtat sau de lucru, mai simplă, fără ornamente, care în Moldova se numea cămeșoaie.
Obiceiul de a-și împodobi straiul cu ornamente cusute (și unele aplicate) este foarte vechi, mărturii în acest sens fiind detectate până în preistorie. Pe statuetele feminine din neolitic, de la Cucuteni, Cârna, Rast, Frumușica și din alte părți, apare pe îmbrăcăminte o ornamentație preponderent cu motive geometrice, care nu sunt tatuaje. De aici, se deduce că, la origine, motivele ornamentale au fost cusute sau aplicate pe straiul antic. La Cârna, pe o statuetă se distinge și o formă asemănătoare cu opregul, care se poartă în Banat.
În perioada stăpânirii romane în Dacia, costumul femeiesc apare în reliefurile sculptate pe unele monumente. Pe metopele monumentului Tropaeum Traiani, de la Adamclisi, sunt înfățișate femei ale locului în port tradițional. La una dintre metope, unde imaginea este mai clară, se pot vedea două femei, una mai tânără, care ține un copil mic în brațe, și una mai în vârstă, probabil aceasta fiind bunica. Amândouă femeile sunt îmbrăcate cu cămașă lungă, cu poale, încrețită la gât.
Cu toate că la sculpturile din Dacia, cum se poate vedea și la altele, din perioada daco-romană, influența costumației din imperiu este indubitabilă, ca și la Columna lui Traian și chipurile de pe monumentele funerare, elementele de port local nu au rămas neobservate meșterilor latini. Desigur, aceștia aveau o concepție mai mult a artei romane de acasă, iar elementele populare ale dacilor le-au stilizat în mare măsură, unele fiind preluate frecvent din mediul citadin.
Costumele cu cămăși tradiționale s-au păstrat și în perioada străromână, cu toate că satele erau modeste, cu case sărace și bordeie, în care lucrul femeiesc, nelipsit de altfel în toate vremurile, se făcea cu greu. Cămășile erau simple, ca și viața oamenilor, răvășită de desele năvăliri străine.
Abia mai târziu, în vremea voievodală, în țările române portul popular a devenit mai împlinit, atât sub efectul evoluției în sine, cât și al influențelor care au existat din alte culturi. Portul domnițelor, cu elemente străine, a însemnat, de asemenea, o sursă de inspirație pentru creația costumului popular, la care s-a introdus cămașa încrețită la mâneci și cu volane. În folclor, în Orația de nuntă, se pomenește mereu că miresei i se aduc unele lucruri de îmbrăcăminte și podoabe tocmai din Țarigrad (Constantinopol), ceea ce de fapt arată că a existat o veche legătură cu târgurile mari ale Orientului, de unde ne-au venit, odată cu anumite lucruri, și influențe în costumul ceremonial sau de sărbătoare: diadema de mireasă, șalul de mătase din Cașmir, cercei și inele, cu certe simboluri nupțiale.
Despre portul femeiesc la țară, s-a notat mai puțin. În Moldova, un prim document, datând din anul 1591, amintește că în dania făcută de baba Marușca, din Brăiești, nepotului său, pârcălab de Bîrlad, cu privire la mai multe bunuri, îi adaugă și „un cal înșeuat și înfrânat cu totul și o leancă cu 24 de nasturi și o cămașă chindisită cu mătasă.”5 Cămașa „chindisită” era împodobită cu alesături, cum au obișnuit femeile de la țară, și se purta numai pe la sărbători și evenimentele de familie.
În pictura mănăstirilor, s-au păstrat unele imagini cu persoane costumate cu cămăși țărănești, cum este cea cunoscută cu numele de Hora de la Cozia. Unii consideră că și în portul doamnelor și domnițelor din vremea lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș, cum apare în pictura de la mănăstiri, s-ar fi preluat unele elemente decorative din ornamentele cămășilor țărănești, prelucrate în spiritul de țară, cum era în vremea aceea în Moldova. Opinia însă rămâne doar o supoziție, având în vedere că în moda de atunci pătrunsese masiv spiritul oriental, bizantin, cu veșminte somptuoase, de palat și mai puțin de la pătura de jos.
Ia românească are trăsăturile ei, care o fac să se distingă în cadrul formelor de port ceremonial. Asemenea ii se întâlnesc în mai multe zone din țară, dar nu peste tot poartă denumirea bănățeană. Cele mai de demult au avut caracteristicile tradiționale obișnuite: au fost confecționate din pânză fină de bumbac, de in sau borangic și au fost împodobite cu motive alese cusute pe altițe, pe mâneci și pe „stani”.
Ia tradițională are o ornamentică foarte bogată și variată. De obicei, s-au folosit în acest scop modele de figuri geometrice, unele presărate pe pânza cămășii, izolate sau în rânduri simple, altele fiind asamblate în compoziții mai late sau mai înguste, după cum dictează natura cămășii. Motivele poartă numiri simbolice precum: crucițe, lanțujel ș.a. în Moldova, table și pui prin Bucovina, frecvent râuri și brâie în alte zone.
La iile vechi din zona Hațegului, prin satele Clopotiva, Nucșoara, Lelese, Cerbăl, ca și prin Lunca Cernii, Bucova, Păucinești, ornamentica acoperă mâneca de sus până jos, într-o desfășurare de compoziții pline de fast și culoare. Motivul de tradiție este cel numit roata mare, întâlnit și prin Pădurenii Hunedoarei, la Alun și în alte localități, în portul pădurenesc de sărbătoare.
În alte zone ale țării, ii cu ornamente mai bogate se întâlnesc prin Argeș, Muscel, Dolj, Gorj, Vrancea; în Moldova, prin zonele Botoșani, Suceava, Cașin; iar în Ardeal, prin zonele Bistrița-Năsăud, Bran, Beiuș și Făgăraș. În celelalte zone, mai întâlnită este cămașa cu altițe și ornamente în râuri late, așezate oblic pe mâneci, și rânduri drepte pe „stani”, și rareori pe mâneci, cum găsim prin Moldova și unele sate din Bucovina. În Maramureș și Oaș, ornamente se aplică mai ales pe platca de la gât și pe manșete. Mai nou, aici cămășile se fac albe, simple, cu aripioare la umeri și volane mari, garnisite cu dantelă.
La huțulii din Obcinele Bucovinei, caracteristică este cămașa bogat împodobită cu motive florale, care acoperă mânecile și tot corpul cămășii, cu un colorit viu ce imită mediul natural. Tipul acesta se poate vedea astăzi și pe la românii din Bucovina de Nord, influențați în mod evident de mediul culturii străine.
În unele zone, cum este prin satele din apropierea Câmpulungului Bucovinei, mai obișnuită este cămașa numai cu altițe și o bandă lată de motive cusute la capătul mânecilor.
Unii etnologi fac deosebire între ie și cămașa cu altițe, considerând că motivele ornamentale sunt diferite atât ca structură, cât și compoziție, fiecare specie având o gamă anumită de ornamente, ceea ce presupune că reprezintă o tipologie separată.
Despre cămașa cu altițe circulă mai multe tradiții. La sfârșitul sec. al XIX-lea, folclorista Elena Niculiță-Voronca nota că în Moldova de sus se spunea: „Și altițele la cămeșe la femei tot diavolul le-a făcut așa frumoase cum sunt, dar nu știa unde să le pună; cerca să le pună ba pe picioare, ba pe trup. Dumnezeu a spus că la umere au să vie, și așa e.”6
În consecință, altițele, termen de la cuvântul latin altitia, care înseamnă înaltă, de sus (de la altus), se pun pe mâneci la umere, au o lățime diferită, după tipurile de cămăși din diferite zone și o cromatică anume, fiind cunoscute mai multe feluri ca model și colorit.
Ia frumoasă a fost cinstea femeii în societate. Cu aceasta se ieșea în lume. De aceea femeile au căutat să o facă frumoasă, cu motive alese, plăcute vederii celor dimprejur. Îndeosebi fetele își dădeau interesul de a-și coase o cămașă de sărbători cât mai împodobită, cu care mergeau la biserică, la hore, la nunți și la alte evenimente sărbătorești. Exista tradiția ca fata de la țară să-și coase singură cămașa de viitoare mireasă, pe care, după nuntă, o păstra în lada de zestre până la sfârșitul vieții, fiind folosită apoi la înmormântare. Prin unele locuri, fetele se concurau între ele la meșteșugul cusutului unei asemenea cămăși, fiecare urmărind să-și facă o cămașă cât mai frumoasă, cum nu este alta.
În folclor, se consemnează că este o imagine plăcută când fata iese în grădina ei cu flori, îmbrăcată în cămașă de sărbătoare, păstrată în lada de zestre:
În grădina cea cu flori,
Stă mândra în sărbători,
Cu cămèșa cea din ladă
S-o vadă lumea ‘nștimbată7
Cămașa femeiască a constituit de multă vreme un motiv de observație asupra persoanei. Unii au apreciat, în acest fel, calitățile femeii sau chiar defectele ei. Cântecele populare aduc în atenție și faptul că este mai dragă fata săracă dar harnică, cea care își lucrează cămașa cu mâna ei; adică se îmbracă cu mâna ei. Astfel portul frumos dovedește hărnicia și iscusința fetei, calități prețuite mereu în lumea satului tradițional.
În concluzie, ia este un simbol al românismului. Prin vechimea ei și trăsăturile artistice, ia face dovada că la noi s-au creat forme de port marcate profund de spiritul tradiției milenare, ca un dat al neamului în necontenită devenire și înnoire.
Pentru frumusețea și valoarea ei națională, în perioada modernă ia a devenit mai prețuită chiar în cercurile protipendadei din România. Jupânesele și jupânițele își comandau cămăși împodobite cu motive alese, pe care le purtau cu cinste la anumite evenimente și la petrecerile de curte. Ii au îmbrăcat și femeile din casa regală. Regina Elisabeta și regina Maria au pozat îmbrăcate în frumoase ii românești, ca un semn de apreciere pentru portul tradițional al neamului și, în general, pentru creațiile sale pline de farmec cu care românii își împodobeau viața.
Astăzi ia cunoaște un reviriment nemaiântâlnit, îndeosebi prin campaniile publicitare care au promovat-o și au scos în evidență semnificațiile ei în viața românilor de pretutindeni. Se afirmă, cu temei, că ia constituie un document de continuitate și cultură românească înscris în arta creației populare de veche tradiție. Astfel, în portul ei avem un reper de identitate națională, expus mereu cu dorul de frumos și împlinire.
Preot dr. Nicolae Cojocaru
Bibliografie
- Ion Conea, Clopotiva un sat din Hațeg, București, 1935, vol. I, p. 274.
- Ibidem, vol. II, p. 417.
- Ibidem, 529.
- Dicționarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, București, 1958, p. 372; Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, București, 1975, p. 413.
- Documenta Romaniae Historica A Moldova, vol. VIII (1585 – 1592), Editura Academiei Române, București, 2014, doc. 504, p. 625-626.
- Elena Niculiță-Voronca, Datinele și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, ed. îngrij. de Victor Durnea, Studiu introd. de Lucia Berdan, Polirom, Iași, 1998, vol. II, p. 26.
- Nicolae Cojocaru, Din Bucovina. Folclorul obiceiurilor și cântece populare, București, 2015, p. 392.
Foto credit: Ziarul Lumina