Izvorul Tămăduirii – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

predica_ips_izvor

Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii ne descoperă poziţia şi rolul Maicii Domnului în istoria mântuirii. Prăznuirea ei în această Săptămână Luminată întăreşte credinţa că oriunde se va propovădui Hristos cel înviat din morţi va fi preamărită şi cea din care El Și-a luat trup; cea care, născându-L pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, s-a făcut începutul lucrării Lui de mântuire.


Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

 

Izvorul Tămăduirii este o sărbătoare închinată Maicii Domnului, care are ca argumentare scripturistică versetele: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmii 35, 9); şi „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu […] se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14).

Sărbătoarea, care s-a generalizat abia în secolul al XI-lea, pleacă de la o întâmplare minunată, reală, după cum consemnează Nichifor Calist Xantopol, cel care, împreună cu Iosif Imnograful, a alcătuit imnele şi rugăciunile acestei sărbători.

Se spune că în timpul împăratului Marcian (450-457), în secolul al V-lea, un soldat pe nume Leon Markellis, plimbându-se printr-o pădure de chiparoşi şi platani plantată în cinstea Maicii Domnului în afara Porţii de Aur a zidurilor Constantinopolului, a întâlnit un om orb care i-a cerut puţină apă. Şi pe când tânărul soldat se tot întreba de unde să-i dea apă orbului, o voce l-a îndrumat să meargă spre mijlocul pădurii, unde va găsi un izvor.

Ajuns la locul indicat, tânărul a găsit izvorul, din care i-a dat orbului apă să bea; după ce orbul a băut, acelaşi glas l-a îndemnat pe soldat să-i stropească ochii cu apă. Şi deodată orbul şi-a recăpătat vederea. Fusese vocea Maicii Domnului.

Tânărul prin care Maica Domnului a săvârşit minunea nu este altul decât viitorul împărat Leon cel Mare (457-474), de numele căruia se va lega prima biserică ridicată deasupra respectivului izvor.

Un secol mai târziu, împăratul Iustinian cel Mare (527-565) – după cum consemnează istoricul Procopius – a fost vindecat de un edem folosind apa aceluiași izvor. Şi, ca mulţumire adusă Maicii Domnului pentru vindecarea dobândită, Iustinian a înălţat – lângă biserica construită de Leon – o altă biserică monumentală, care a fost transformată mai târziu în mănăstire.

Potrivit descrierii lui Nichifor Calist Xantopol, biserica era rectangulară, cu demisol prin care se putea ajunge la izvor, bogat împodobită cu picturi şi icoane, cu intrări pe fiecare latură. Nu departe de biserică se găseau mormintele mai multor patriarhi ecumenici (Migne, P.G. 147, 73-77).

După căderea Constantinopolului (1453), Biserica „Izvorul Tămăduirii” a fost distrusă, iar materialele rezultate au fost folosite la construirea moscheii sultanului Baiazid. Din sursele istorice reiese că din tot ansamblul nu a mai rămas decât un paraclis care a fost distrus de eterişti în 1821, iar izvorul a fost acoperit.

Abia în 1833 sultanul Mehmed al II-lea le-a acordat creştinilor libertatea de a reconstrui o biserică deasupra acelui izvor; lucrările de construire a noului lăcaş au început la 14 septembrie 1833 şi s-au încheiat la 30 decembrie 1834. Sfinţirea noului edificiu s-a săvârşit pe 2 februarie 1835 de către patriarhul ecumenic Constantin al II-lea, însoţit fiind de 12 episcopi, de numeroşi preoţi şi diaconi. Dar şi această biserică a fost distrusă în 1955, pe 6 septembrie, de musulmani, fiind refăcută la scurt timp.

Însă dincolo de această istoricitate a bisericii, teologia sărbătorii stă tăinuită în icoana praznicului, care degajă multă bucurie şi mângâiere închinătorului.

Un imens potir de piatră ce se alimentează dintr-un uriaş bazin cu apă dătătoare de viaţă oferă vindecare celor suferinzi şi bolnavi, dar şi celor însetaţi, necăjiţi şi întristaţi. În potir stă Maica Domnului cu Pruncul în braţe, Care binecuvântează în semnul Sfintei Cruci. Fecioara cu Pruncul şi fântâna indică maternitatea ei divină şi spirituală. Deasupra, doi îngeri ţin un pergament pe care este scris: „Fericită, tu (pentru) ceea ce porţi! Fericit, Tu (pentru) ceea ce eşti!” Lângă fântână stau împăratul şi numeroşi suferinzi care sunt stropiţi cu apă sfinţită.

Imaginile Maicii Domnului fără Prunc în legătură cu izvorul indică golirea de sine; rolul ei de fântână este cel de pecetluire faţă de revărsarea patimilor în grădina desfătărilor acestei lumi. În plus, ele subliniază predarea feciorelnică a Mariei apelor ce vor izvorî din ea şi, implicit, nevinovăţia ei.

Legătura dintre Vinerea Patimilor şi Vinerea Izvorului Tămăduirii sau a Izvorului cel de Viaţă purtător arată că taina Bisericii – ca loc de vindecare, de eliberare de păcate şi de suferinţe – este legată de Maica Domnului care este, în mod tainic, icoana Bisericii în care se dobândeşte vindecarea prin harul tămăduitor, dat ei de Hristos cel răstignit şi înviat.

Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii arată că harul vindecător al lui Hristos cel răstignit şi înviat se revarsă în Biserică, în Sfintele Taine şi rugăciuni, în mod deosebit prin milostivirea şi rugăciunile Maicii Domnului: „Lucruri minunate şi uimitoare a săvârşit Stăpânul cerurilor, dintru început prin tine, cea cu totul fără prihană. Că şi de sus a picurat lămurit ca o ploaie, în pântecele tău, dumnezeiască Mireasă, arătându-te pe tine izvor din care curge toată bunătatea şi mulţimea de tămăduiri, izvorând din belşug faceri de bine tuturor celor ce au nevoie de întărirea sufletelor şi de sănătatea trupului prin apa harului” spune o stihiră de la Vecernia sărbătorii.

Vistierul bunătăţilor a dăruit-o pe cea pururea fericită cu bogăţie din darurile Sale, daruri pe care ea ni le împărtăşeşte tuturor, după trebuinţa fiecăruia, aşa cum citim în rugăciunea de la Acatistul Întâmpinării Domnului: „Tu, o, Maică Preasfântă, însăţi fiind biserica lui Dumnezeu care ai adus la biserica Legii pe Fiul Tău, Hristos Dumnezeul nostru, învredniceşte-ne şi pe noi să iubim mai mult în lumea aceasta bisericile Fiului Tău, să le cercetăm în toate zilele vieţii noastre, acolo să vedem frumuseţea Domnului, pentru că mai bine este să petrecem o zi în curţile Domnului, decât să locuim în locaşurile păcătoşilor. (…) Şi aşa, întâmpinând totdeauna, o, Maica lui Dumnezeu, pe Fiul Tău în inimile şi sufletele noastre, să ne învrednicim prin rugăciunile tale să dobândim şi acea întâmpinare în văzduh a Domnului, şi aşa vom slăvi şi vom cânta împreună cu toţii pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh.”

În vinerea din Săptămâna Luminată Biserica ne cheamă să bem din izvorul cel pururea curgător, zicând: „Scoateţi, bolnavilor, din izvorul tămăduirii! Că Preacurata face să curgă, din izvorul cel dumnezeiesc, îndulcirea cea adevărată, izvorând cu adevărat torentul desfătării. Pentru aceasta să ne adăpăm toţi, cu credinţă, din fântânile cele îmbelşugate” (Cântarea 7-a, Irmosul 1).

Izvorul Tămăduirii ne arată puterea Maicii Domnului de a face minuni. Şi precum pe Hristos Îl numim izvor de viaţă şi de apă vie, de nestricăciune şi nemurire, tot aşa slujba acestui praznic o numeşte pe Maica Domnului „izvor dintru care curge toată bunătatea şi dintru care se revarsă tuturor binefacerile, mană cerească şi izvor dumnezeiesc al Raiului, izvor plin de minuni nedeşertate”.

Dacă însă comparăm şi cugetăm la cele două izvoare – Hristos şi Maica Domnului – şi la apa harului revărsată prin ele, observăm că avem de-a face cu aceeaşi apă vie, mântuitoare şi vindecătoare, ce ţâşneşte dintr-o singură sursă – Dumnezeu; izvorul de apă nemuritoare este Hristos.

El este primul şi cel mai mare dar făcut omenirii de Maica Domnului, „izvorul nestricăciunii din care a izvorât pe Hristos, apa din care ne adăpăm” (Cântarea a 3-a, Irmosul 1).

Prin curăţia şi jertfelnicia ei, Sfânta Fecioară Maria a făcut posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu ca iniţiativă deplină a lui Dumnezeu. Datorită curăţiei, disponibilităţii ascultătoare şi smerite, precum şi darului primit şi dăruit apoi lumii, Maica Domnului a devenit un izvor îmbelşugat de daruri pentru întreaga umanitate. Ea este izvorul dintru care, cum spune una din cântările praznicului, „curge toată bunătatea şi dintru care se revarsă tuturor binefacerile, ca mulţime de tămăduiri, celor ce au nevoie de întărirea sufletelor şi sănătate trupului prin apa harului” (Stihira Vecerniei Învierii).

Maica Domnului este tămăduitoarea sufletelor noastre. De la ea, ca dintr-un izvor pururea curgător, se revarsă bogăţia binefacerilor din care se adapă credincioşii ca dintr-o fântână sau ca dintr-un izvor al darurilor: „Cine va spune puterile tale, Izvorule, care plin de minuni nedeşertate, săvârşeşti lucruri multe şi mai presus de fire, prin vindecări. O, marile daruri pe care le reverşi tuturor! Că nu numai bolile cele cumplite ale celor ce aleargă la tine, cu dragoste le-ai alungat, ci şi patimile cele sufleteşti le speli, curăţindu-le, ceea ce eşti cu totul fără prihană; dând deodată cu toate şi mare milă.“ (Stihira Vecerniei Învierii).

Pentru noi, Maica Domnului este mereu un sprijin, o nădejde spre care ţintim, bucurându-ne de ajutorul neîntârziat al ei. Vistierul bunătăţilor – Sfântul Duh – a dăruit-o cu bogăţie din darurile Sale, pe care ea le împărtăşeşte, cum spune una din cântările închinate ei: „Tuturor credincioşilor, dregătorilor, oamenilor din popor, celor săraci, conducătorilor, celor lipsiţi şi celor avuţi deobşte, vărsându-le, Izvorule, apa, ca pe un singur leac” (Cântarea 3-a, Irmosul 4).

Aşadar, sărbătoarea Izvorului Tămăduirii ne descoperă poziţia şi rolul Maicii Domnului în istoria mântuirii. Prăznuirea ei în această Săptămână Luminată întăreşte credinţa că oriunde se va propovădui Hristos cel înviat din morţi va fi preamărită şi cea din care El Și-a luat trup; cea care, născându-L pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, s-a făcut începutul lucrării Lui de mântuire.

Leave a Reply