Înmormântarea – cinstirea celor dragi sau „ cumpărarea mortului”?

inmormantare_blurat

Această întrebare este o problemă și un zbucium sufletesc, în general, pentru cel ce se declară „creștin dar nu bisericos”, „avându-L pe Dumnezeu dar neavând nevoie de Biserică”, așa cum este ea de veacuri, ci dorind o Biserică transformată după nevoile lui imediate și după modul său propriu de a crede.

Ca „preot de țară”, din scurta experiență pastorală,  pot mărturisi următoarele:

  • Omul credincios își pregătește din timp „marea trecere” sau începutul călătoriei sale pentru întâlnirea cu Hristos, ajungând până la cele mai mici amănunte (ce dai, cui dai, cum dai, cu ce mă îmbraci, pe cine chemi la slujire, etc);
  • Comunitatea credincioșilor, acolo unde o familie nu are posibilități materiale, face, prin efortul propriu, ca și înmormântarea persoanei respective să fie un prilej de cinstire a celui ce pleacă din sânul ei, respectând întocmai tradiția și obiceiurile locului (prin banii dăruiți la priveghi, prin diversele ajutoare oferite, prin implicarea oamenilor, etc).

În realitatea zilnică, la această normalitate a înmormântării se adaugă și unele abateri ce pendulează între extremele:

 1. „nu are decât să îl îngroape popa”; ”e datoria lui, nu a mea”; „i-l las la ușa bisericii și nu are decât să se descurce”;

2. nu am nimic (bani), sau am ceva, dar sunt „fudul” și nu pot să mă fac de râs; trebuie să fac o înmormântare „cum n-a văzut Parisul (satul)”.

La aceste extreme ajung, în general, credincioșii de „conjunctură”, cei care, din păcate”, au contact cu preotul și cu Biserica de trei ori în viață:

– la botez – aduși de nași;

– la cununie – împinși de dorința de a trăi „distracția” nunții sau de a face o afacere din nuntă;

– la înmormântare – aduși „forțat” de alții.

  1. „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți-le lor, că aceasta este Legea și proorocii.” (Matei 7,12)

Toate cele din această lume se fac cu jertfă, cu cheltuială; mântuirea, darul lui Dumnezeu pentru om, este un răspuns divin la voința, jertfa materială și duhovnicească a omului.

În viziunea celor ce vor totul, preotul ar trebui să aibă oameni care:

– se ducă prosesia (podoabele) la toate înmormântările;

– să ducă năsălia cu mortul;

– să privegheze mortul 2-3 zile asigurând cameră de depunere, curățenie, curent electric. căldură, etc.;

– să sape groapa, să tragă clopotul, să cânte slujba înmormântării;

– să ……, să ….., să ……

 și totul pro bono, GRATIS.

Cel care gândești așa, ai dreptate!

Dar te întreb: „Ai vrea să fii unul dintre acei oameni ?” sau „Când ai făcut ultima oară o faptă din cele de mai sus?”

Doar cerem, avem pretenții, dar nu dăruim nimic, din „motive binecuvântate”: nu am timp, am serviciu, fac altceva mai folositor etc.

Când ți-ai pus casa la dispoziție gratis pentru a primi pe cel adormit? Când ai petrecut gratis pe unul care nu-ți era rudă sau față de care nu aveai o anume obligație? Când ai săpat groapa gratis pentru cineva necunoscut? Când te-ai oferit să faci, pro bono, ceea ce ceri de la alții?

Dacă ai făcut cele de mai sus și comunitatea din care faci parte nu ți-a răspuns la fel, îți spun cu siguranță că nici preotul nici comunitatea din care faci parte nu te merita.

În acest caz vino la IPS Calinic și susține cele făcute de tine și cred cu tărie că ierarhul nostru va trimite acolo un preot care să te merite și care să schimbe și comunitatea care nu te apreciază la justa ta valoare.

 

  1. „Deșertăciuni sunt toate cele omenești, câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăția, nu ne însoțește mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier.” (Cântare din slujba înmormântării)

 

Înmormântarea este slujba prin care petrecem prin rugăciune și milostenie pe cel adormit, cerând pentru acesta de la Dumnezeu ca să-i ierte păcatele.

În același timp înmormântarea, prin cântările, rugăciunile și pericopele evanghelice, este un prilej de aducere aminte, pentru cei vii, a faptului că suntem trecători prin această lume, trecători ce trebuie să ne pregătim în această viață pentru întâlnirea cu Hristos, Milostivul dar și Dreptul Judecător.

Cei din a doua categorie extremă „apreciază” sau „măsoară” înmormântarea prin grandoarea ei:

– mulțimea participantă;

– fastul celor oferite (daruri pentru familie sau prieteni, pomene, haine, bani etc);

– luxul sicriului, măreția cavoului;

sau prin „reminiscențele păgâne” ce trebuie îndeplinite:

– cocoșul, găleată sau cămașa ce trebuiesc date peste groapă;

– pălăria pusă neapărat în cap pentru a nu-i fi frig mortului;

– ruperea pânzei în dreptul feței;

– dezlegarea mâinilor, a picioarelor.

Mai mult, după înmormântare, ajungi la concluzia pe care o strigi în gura mare în tot satul și pe internet: „prost moment și-a ales să moară”, „m-a sărăcit, n-ar mai putrezi”, „am cumpărat mortul”….

Înmormântarea „normală” este cea la care suntem conștienți că datorăm respect celor dragi care au adormit, respect ce se concretizează în a petrece duhovnicește pe drumul veșniciei pe cel adormit:

– să folosești un sicriu de bun simț, fără a epata;

– să dorești podoabe și să dai de pomană atât cât să nu îți pare rău pentru jertfa materială ce presupune această milostenie, pentru a fi mulțumit sufletește și ați fi ție spre răsplată și nu spre osândă;

– să chemi câți oameni și câți preoți vrei în așa fel ca jertfa ta să fie prilej de milostenie, după putere, și nu prilej de cârteală;

– să fii prezent la slujbă, conștient și participativ, nu doar trupește și formal.

În acest caz vei fi mulțumit de modul în care l-ai cinstit pe cel adormit și vei arăta lui Dumnezeu, și nu doar oamenilor, ce a însemnat el pentru tine.

Cât plătesc preotului? sau  Care este „prețul” unei înmormântări?

Așa cum poate înțelegem din cele prezentate mai sus, înmormântarea presupune două aspecte:

– aspectul duhovnicesc – slujba de înmormântare, rugăciunea în sine;

– aspectul material – costurile ce le presupune privegherea și petrecerea celui adormit, cu respectarea tradițiilor locale în limita decenței și a bunului simț.

Pentru aspectul duhovnicesc, slujba înmormântării cu rugăciunile aferente, preotul nu poate și nu cere remunerație, după cuvântul Mântuitorului: „în dar ați luat, în dar să dați(Matei 10,8).

Slujba în sine este aceeași și pentru omul bogat dar și pentru cel sărac, pentru cel bun dar și pentru cel rău, pentru cel ce a fost apropiat Bisericii dar și pentru cel care nu a cercetat-o în timpul vieții, preotul plinind cuvântul Apostol Pavel: „fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” (II Timotei 4,5).

Deci, din acest punct de vedere, slujba în sine, actul liturgic este gratis.

Din punct de vedere material trebuie să conștientizăm că nu există gratuitate sau o cutie a milei atunci când este vorba de plătit curentul electric, de plătit lemnele, detergentul, construcții sau reparațiile la casa praznicară sau la biserică, pe de o parte sau, mâncarea, medicamentele, transportul, traiul de zi cu zi al angajaților bisericii sau al colaboratorilor acesteia, pe de altă parte.

Acest lucru este conștientizat și accentuat și de Sfânta Scriptură care poruncește ca cine slujește la altar, de la altar să se hrănească: „Au nu știți că cei ce săvârșesc cele sfinte mănâncă de la templu și cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot așa a poruncit și Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie.” (I Corinteni 9,13-14)

În acest sens este un act de bun simț acela de a oferi o donație după putere dar și în funcție de modul de înțelegere și de apreciere a fiecăruia a cheltuielilor ce le presupune toate cele ce țin de înmormântare.

 

Cât valorează un părinte sau o rudă dragă nouă?

După aprecierile celor ce au prezentat diverse situații reale și punctuale pe site-ul Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, un mort „poate fi cumpărat” cu sume ce sunt cuprinse de la 400 RON până la 1500 – 2000 lei sau mai mult.

Nu am înțeles de unde această gândire.

Îngăduiți-mi a vă prezenta o întâmplare din pastorația mea.

A murit un credincios din sat, nu prea apropiat de biserică și sărac. Am mers împreună cu epitropul și ne-am oferit să-i dăruim cele necesare pentru praznic și înmormântare: făină, ulei, zahăr și alte produse, pentru a-l petrece pe cel adormit creștinește și după tradiție.

La oferta noastră, fiul celui decedat ne-a răspuns: „Părinte, tata n-a fost un calic; îi fac eu cele de trebuință.”

Pe loc, ca un om, am judecat cu păcat, întrebându-mă retoric, în gând: „ Dar ce a fost, dacă nu are de nici unele?”

N-am înțeles mult timp mândria lui. Mai târziu, rușinat  de gândirea mea păcătoasă, am priceput că dacă pentru comunitate mortul era doar un nevoiaș, pentru propriul fiu, cel decedat, a fost un TATĂ care nu poate fi „cumpărat” ca mort cu produse sau cu câteva mii de lei, prețul celor necesare pentru înmormântare. A considerat că pentru cel ce i-a dat viață, cele câteva mii de lei cu care poate el  rămâne dator erau mult prea puțin față de respectul pe care i-l datora el ca fiu.

Odată înmormântat, mai cheltui ceva sau îl pot uita de tot?

 Pentru omul credincios, înmormântarea nu înseamnă uitarea celui drag ci presupune o continuă cercetare a lui, cercetare ce implică uneori și jertfă materială.

Păstrarea în amintire sau înveșnicirea aici pe pământ a celui decedat și înmormântat se face prin pomenirea lui la soroacele stabilite de Biserică.

Nu am înțeles lipsa de grijă a mormintelor celor dragi nouă din cimitirele parohiale, până la următoarea întâmplare:

Ca preot, cu membrii Consiliului parohial, am trecut pe la toate mormintele din cadrul cimitirului parohiei pentru a vedea modul de îngrijire a lor.

În fața unui mormânt, plin cu spini și neîngrijit, întreb: „Ce a făcut omul acesta în viața sa de a fost uitat total de copilul său după ce a murit?”. Răspunsul unui consilier m-a lămurit: „I-a lăsat fiului 5 hectare de pământ și de grija lor nu mai are timp să îngrijească cei doi metri pătrați din cimitir”.

Când nu sădim pe Dumnezeu în inima copiilor noștri riscăm să fim dați uitării, să fim „evaluați” de cei cărora le-am dat viață doar din punct de vedere material, din prisma a ceea ce le mai putem dărui, neținând cont de ceea ce deja le-am dăruit.

Și totuși…..

Înainte de a încheia nu pot să nu admit că poate și în rândul slujitorilor bisericii sau al colaboratorilor ei nu există exagerări sau nu se manifeste uneori lipsa tactului pastoral.

În aceste cazuri recomandăm ca o persoană care dorește „să cumpere mortul cât mai ieftin”, să găsească singură persoane care să îndeplinească „condițiile eficienței economice”, să efectueze servicii GRATIS (curent, materiale curățenie, lemne, apă, groapă, lumânări, etc).

Astfel și Biserica va fi lipsită de cheltuieli și Consiliul Parohial, rușinat de exemplu propriilor membri credincioși, nu va stabili nici o donație orientativă cu prilejul înmormântării.

Negăsind pe site-ul Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților vreo plângere că înmormântarea costă dacă este realizată cu o firmă de pompe funebre, recomand ca aceste firme să fie prezente la toate înmormântările și astfel cred că nu vor mai exista nemulțumiri.

Până la coborârea Raiului pe pământ rămân convins că preoții, prin tact pastoral, vor ști să discearnă care familie care solicită slujba de înmormântare este un caz social, fără a o jigni prin refuzul primirii unei eventuale donației, și care familie nu este un caz social și poate oferi o jertfă Bisericii, spre pomenirea celor adormiți.

 

Pr. Dimitrie Horga

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.