La ceas de mare sărbătoare duminică în a 6-a zi a lunii lui Brumar, mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest răstimp de linişte, în care ne putem îndestula de dulceaţa slujbelor. Întorcându-mă de la Sf. Liturghie în cămăruţa mea tăcută, am luat hârtie şi condei pentru a-mi aşterne aceste gânduri la împlinirea a cinci sute de ani de când vrednicul de pomenire Teoctist al II lea a târnosit în slăvita şi de Dumnezeu păzita Cetate de Scaun a Ţării Moldovei, în Suceava Biserica Sf. Gheorghe începută de Bogdan voievod fiul Binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt în 1514 şi săvârşită de Ştefăniţă voievod în 1522. Au trecut atâţia ani în care au fost bucurii şi lacrimi, împliniri şi sfâşieri, slavă şi înfrângeri amare şi nădejde că va fi şi bine.
Cuvintele mele au tăria cenuşei şi nu sunt în stare a zugrăvi cele pe care ochii mei ar vrea să le vadă şi urechile mele să le audă.
După cântarea Lumină lină la ceas de vecernie, în urechi pare-se a se auzi sfatul voievodului „ Fiul meu, nu uita poveţele mele atunci când Dumnezeu te va chema să cârmuieşti ţărişoara aceasta.Căci într-o zi Domnul va pune pe fruntea ta coroană de mare cinste. Dar tu, fiule, să nu te semeţeşti în gândurile tale, ci pururea să cugeţi că puterea ţi s-a dat de la Cel Preaînalt, care va pune la încercare faptele şi gândurile tale. Când vei ajunge domn, sârguieşte-te mai mult la fapta bună şi nu da genelor tale dormitare până ce nu vei umple de milostenii locaşurile unde se cheamă neîncetat Numele lui Dumnezeu. Aminteşte-ţi în toată clipa, fiul meu Bogdane, că împărăţia cea pământească este degrab trecătoare, că Domnul, înalţă şi tot El smereşte, după judecăţile Sale neajunse. De aceea nu pentru cele ce trec să te osteneşti, ci pentru cele veşnice. Încă şi pe urmaşii tăi ce vor veni după tine nevoieşte-te a-i învăţa aceasta şi-i fă pe dânşii moştenitori ai Împărăţiei cerului mai întâi şi mai pe urmă ai celei vremelnice”,
Astfel încerc să înţeleg dispoziţia testamentară dată de Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt fiului său de a face în Cetatea de scaun a Moldovei – Suceava o biserică mai mare şi mai frumoasă ca cea de la Neamţ.
Era să fie începută această biserică în acelaşi an în care în primăvară începeau lucrările la zidirea poate celei mai frumoase biserici care s-a ridicat în tot Răsăritul de la căderea Constaninopolului încoace- Biserica Mănăstirii Argeşului. Din dragoste pentru Mântuitorul Iisus Hristos şi Preacurata Sa Maică, din duios şi fierbinte dor pentru Sf. M. Mc. Gheorghe – purtătorul de biruinţă, Măria sa nu a cruţat nimic la ridicarea acestei biserici : nici aur, nici pietre scumpe, nici avuţie şi nici osteneală.
Parcă aud cum îi spunea Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare „preaiubitul meu fiu, vor veni furtuni asupra ta, dar apoi va răsări Soarele, luminându-te cu strălucire mare şi numele tău va fi pe buzele multor robi ai lui Dumnezeu.”
Şi aşa a şi fost.
Cât de înălţătoare a fost slujba de târnosire a bisericii acum cinci veacuri şi mă uimesc cât de adânc ste oceanul hasrului care i-a insuflat pe sfinţii făcători de cântări bisericeşti. Câtă înţelepciune şi cunoaştere se ascunde în slovele cărţilor de slujbe.
Meşterii s-au străduit din răsputeri să se ridice la înălţimea cerinţelor domnitorului această lucrare. Cât despre podoabele ce le-a gătit domnitorul pentru lăuntrul bisericii nici nu le pot spune pe toate.
Era zi de toamnă târzie, frunzele ruginite încet încet se aşterneau pe pământ. Zidirea Bisericii era pe sfârşite. Bine întocmită, ca o mare lavră a Ţării Moldovei, avea în mijloc biserica, asemenea unui chivot preaînfrumuseţat, iar de jur-împrejur străjuiau chiliile, clopotniţa, trapeza largă, şi celelalte acareturi de trebuinţă.
Măria Sa Ştefăniţă Vodă este chemat de mitropolitul Teoctist al II -lea să vadă ce va fi târnosit în ziua de 6 Brumar 7030 (1522) în al şaselea an curgător al domniei sale. În faţa bisericii Măria Sa a exclamat acest gând din Cântarea cântărilor – Cât de frumoasă eşti tu, mireasa mea şi fără nici o pată… Aceasta este mărturisirea de dragoste a Mântuitrului Hristos pentru Biserica Sa, pe care Duhul Sfânt a rostit-o prin gura prorocului. Atunci mitropolitul Teoctist al II -lea i-a şoptit la ureche „ În Biserică, fiul meu aflăm viaţa cea veşnică, fiindcă în ea ne tămăduim de rănile aducătoare de moarte ale păcatelor şi cunoaştem adevărul şi slobozenia”. Ştia vlădica ce ştia. Că fiecare dintre noi avem nevoie să ne tămăduim de rănile aducătoare de moarte.
Măria Sa în acel ceas a simţit un fior aparte, simţind că adevăr grăia vlădica cunoscând că Biserica este dincolo de ziduri, de măreţele slujbe şi procesiuni, dincolo de toate câte sunt trecătoare şi supuse legilor pământeşti. Dar şi biserica văzută, cea tocmită din piatră, este fără preţ pe pământ, pentru că într-însa, pe Sfânta Masă, se află Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor.
În ziua sfinţirii, biserica scânteia, cu adevărat, de cerească frumuseţe. Măria Sa, iubind unirea şi sobornicitatea Bisericii, a chemat la sfinţire pe Mitropolitul Teoctist al II -lea, şi cu dânsul vlădica de la Rădăuţi şi de la Roman şi i-a primit cu mare cinste, ca pe nişte slujitori de taină ai lui Dumnezeu şi sfetnici ai Lui.
Aşa am văzut acum după 500 de ani pe Chiriarhul Locului, Calinic Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor chemând la această sărbătoare pe Mitropolitul Moldovei şi toţi vlădicii Sinodului Mitropolitan moldav, şi nu numai. Şi ca o blagoslovenie şi iconomie a lui Dumnezeu, stareţi de la marile lavre ale Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, preoţi din parohii, au găsit cu cale să vină la Suceava în cetate şi să cinstească acum la acest ceas Biserica Sf. Gheorghe cu sfintele lor rugăciuni.
Acum cinci sute de ani, însuşi Măria Sa era copleşit de darul lui Dumnezeu ce umbrea asupra ctitoriei sale. Înveşmântat în hlamidă strălucitoare, cu coroana pe creştetul său cel cu maiestate, înconjurat de mitropolit şi episcopi şi preoţi şi diaconi, domnul deşi tânăr, părea cu adevărat un bazileu drept-credincios din vremurile de slavă ale Bizanţului. Aşa am văzut şi astăzi, cum Bizanţul a renăscutla Suceava.
În zori de zi Soarele săruta pământul ţării, de parcă din cer, Bunul Dumnezeu ar fi pecetluit dragostea noastră cu dragostea Lui.
Inimile noastre şopteau înfiorate împreună cu Împăratul Solomon „ oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău, însă caută la rugăciunea robului Tău şi să-ţi fie ochii deschişi ziua şi noaptea la templul acesta, la acest loc.”
Şi acum parcă se aude cântarea dulce şi măreaţă a Canonului Înnoirii, cel întocmit de Sf. Ioan din Damasc „Cei răniţi cu dorul cel preadulce dumnezeeiesc, veniţi în această casă împărătească, să ne împărtăşim cu Mirele Hristos, cântând : Bine eşti cuvântat în biserica slavei Tale, Doamne!”.
Ce era atunci în acea dimineaţă! Mitropolitul, episcopii, preoţii şi diaconii au înconjurat la acea vreme potrivit rânduielii bizantine biserica, cântând laoloaltă cu întregul norod „Sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre!” şi iarăşi „Slavă Ţie Hristoase Dumnezeule, lauda apostolilor şi bucuria mucenicilor, a cărora propovăduire este treimea cea de o fiinţă”. Fără tăgadă că îngerii însişi cântau dimpreună cu oamenii şi duceau la tronul lui Dumnezeu rugăciunea…
La sfârşitul Liturghiei, în acea vreme Măria Sa Ştefăniţă Vodă s-a împărtăşit, iar după el, întreaga familie domnească şi tot norodul cel binecredincios. Inimile tuturor celor ce au fost de faţă atunci şi de acum Îi mulţumeau lui Dumnezeu că ne-a învrednicit a trăi, mai presus de nădejdile noastre, acea clipă sfântă.
Chipul Măriei Sale Ştefăniţă Vodă strălucea. În ochii lui se iviseră boabe de lumină, mărgăritare ale dragostei plinite. Aşa am văzut şi acum în acest veac la ceas de sărbătoare în ochii miilor de pelerini.
Despre frumuseţea Bisericii Sf. Gheorghe s-au spus multe de atunci şi încă se vor mai spune. Însă nu pentru fală ori slavă de la oameni a zidit Bogdan al III -lea şi Ştefăniţă Vodă, ci fiindcă a dorit a întrupa în zidurile unei biserici dragostea Măriei Sale pentru Dumnezeu.
Au trecut de atunci atâtea sute de ani… rămân aceste ziduri, de care numele muşatinilor vor fi legate peste veacuri. Însă nu în tăria pietrei ne punem nădejdea, ci în Numele Domnului, care ne mântuieşte pe noi.
Aceasta a fost ziua pe care o făcuse Domnul, iar noi ne bucurăm şi ne veselim întru ea.