Prin poziţia sa geopolitică, Ţările Române s-au aflat în decursul istoriei în contact direct cu marile imperii, contact ce a produs anumite influenţe asupra populaţiei autohtone. Dacă imperiul Imperiul Bizantin a contribuit în mod semnificativ la consolidarea structurilor spirituale, Imperiul Otoman a influenţat evoluţia politică a românilor începând din a doua jumătate a secolului al XIV -lea, când turcii otomani erau deja stăpâni ai Asiei Mici şi se îndreptau ca un taifun către Balcani, sufocând ceea ce a mai rămas din Bizanţ, până la constituirea României moderne.
Despre relaţiile între Ţările Române şi Imperiul Otoman în decursul Evului Mediu s-au scris nu puţine pagini, remarcând în mod special contribuţiile notabile precum cele semnate de de Nicolae.Iorga, Mihail Maxim, Aurel Decei, Valeriu Veliman ori Mihail Guboglu şi Tahsim Gemil, pentru a nu aminti decât câteva nume.
Tările Române, conform dreptului islamic, făceau parte din Dar al-Ahd (Casa Pactului sau Casa Păcii, termen utilizat în dreptul islamic clasic (fiqh) pentru a descrie o zonă geografică ne-musulmană care are un Tratat de Pace, de neagresiune sau un legământ (ahd) cu o entitate musulmană.
Dar al-Ahd era între Dar-al-Islam (Casa Islamului) şi Dar-al-Harb (Casa Războiului).
Regimul Dar al-Ahd aplicat în Ţara Moldovei presupunea autonomia ţării, deţinerea tronului de către un principe pământean, de regulă din familie princiară, păstrarea instituţiilor politice, administrative, militare, judecătoreşti şi ecleziastice. Domnitorul era ales de boieri şi confirmat apoi de sultan.
În esenţă Dar al-Ahd a fost o soluţie pragmatică şi diplomatică de a gestiona relaţiile cu Ţara Moldovei,.precum şi cu alte entităţi non- musulmane fără a le include direct în teritoriul administrat de califat
În schimbul supunerii şi al plăţii tributului – kharadj – populaţia locală primea garanţia că religia, legile şi obiceiurile ţării vor fi respectate, iar teritoriul nu va fi colonizat de musulmani.
Conştientizând incapacitatea de a supune prin forţă Ţara Moldovei, sultanii otomani au recurs la cunoscuta practică de subminare treptată a capacitaţilor militare şi economice ale acestora. Printre acţiunile care se încadrau în această tactică de expansiune un loc deosebit revenea cuceririlor punctelor strategice ale Ţării Moldovei şi trecerea lor sub administrarea directă turcească. O atenţie deosebită se acorda cetăţilor în care aveau să fie amplasate garnizoane turceşti, pământurile din jurul lor fiind incluse în unităţi administrativ-teritoriale după tipul celor din Imperiul Otoman.
Primele cetăţi moldoveneşti cucerite de otomani, în 1484, ce deţineau un rol important în sistemul defensiv de pe linia Dunării şi Mării Negre, au fost Chilia şi Cetatea Albă care au devenit centre ale raialelor turceşti. Prin aceste acţiuni turcii au redus esenţial capacitatea de apărare a Ţării Moldovei şi au influenţat asupra soartei istorice a acestor ţinuturi pontice. În sec. al XVI-lea la cetăţile şi teritoriile trecute sub administrarea otomană şi controlul militar direct s-au adăugat altele. Se ştie foarte bine că secolele XV – XVI reprezintă etapa de constituire şi integrare a raialelor – adevărate instituţii – în “ordinea mondială islamică”.
În 1538 a fost cucerită cetatea Tighina şi regiunea Bugeac, în baza lor fiind creat sangeacul Tighina în frunte cu un bei. Sistemul acesta a fost completat în 1716 prin transformarea în raia a cetăţii Hotinului în componenţa careia a fost inclus nu numai teritoriul ce ţinea aceasta cetate ci şi câteva sate din ţinuturile Soroca, Iaşi şi Cernăuţi.
Abordarea subiectului – destul de dificil – al raporturilor dintre spaţiul extracarpatic românesc şi mecanismele administrative şi militare otomane, constituie subiectul cărţii pe care o supunem atenţiei cititorilor acestor rânduri, carte scrisă într-o ţinută academică specifică cu care ne-a obişnuit de mulţi ani istoricul Igor Bercu, Decan al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova – Chişinău.
Lucrarea, apărută în condiţii grafice deosebite, urmăreşte în mod amănunţit – dovedind o cunoaştere aprofundată a cronologiei evenimentelor şi a terminologiei otomane – pe de o parte evoluţia sistemului raialelor şi pe de altă parte analiza elementului tătar – corp auxiliar utilizat de Imperiul Otoman în funcţie de necesităţile sale politico – militare.
Lucrarea este structurată în trei mari capitole, capitole care prezintă cronologic evoluţia “ re’âya-lelor” începând din secolul al XV -lea până la începutul secolului al XIX -lea, când putem vorbi deja despre lichidarea acestora.
Parcurgând cu atenţie paginile acestei cărţi, cititorul poate înţelege foarte bine, procesul de constituire şi consolidare a “ re’âya-lelor”, evoluţia politico – administrativă, reflectând o strategie imperială bine definită, strategie ce combina elemente de control direct şi indirect.
Folosind cu probitate ştiinţifică documente din arhive, informaţii din Cronici şi Letopiseţe, din însemnările călătorilor străini despre Ţările Române, din documentele turceşti publicate până acum, istoricul Igor Bercu, bun cunoscător al limbilor turcă, găgăuză, rusă şi ucraineană, prezintă detaliat dimensinea militară a unităţilor administrativ-teritoriale, interdependenţa între forţa militară locală şi autoritatea imperială ce a constituit un element cheie al funcţionării eficiente a “re’âya-lelor”.
Universitarul Igor Bercu, analizează de asemenea modul în care din punct de vedere socio-economic şi demografic “re’âya-lele” au influenţat viaţa comunităţilor locale, fie prin colectarea impozitelor, administrarea pământurilor, supravegherea activităţilor economice care la rândul lor au modelat structura aşezărilor şi terenurilor agricole, afectând în mod direct atât populaţia creştină cât şi cea musulmană şi, în acelaşi timp triburile migratoare.
Nu în ultimul rând, citind acestă lucrare, găsim o abordare atentă a unui aspect esenţial – anume interacţiunea complexă dintre “re’âya-lele” otomane şi politica internaţională între secolele XV – XIX.
Desigur nu putea să nu fie abordată din punct de vedere ştiinţific modul în care “re’âya-lele” au funcţionat ca zone de interacţiune între civilizaţia otomană şi lumea creştină est-europeană în plan cultural şi spiritual.
Concluzia pe care istoricul Igor Bercu o sugerează, după studierea acestei lucrări este aceea că “re’âya-lele” otomane de pe teritoriul Ţării Moldovei, au fost simultan instrumente de control, spaţii de interacţiune interculturală şi adevărate puncte strategice de monitorizare militară şi economică, reuşind astfel ca Poarta să impună o ordine administrativă durabilă, influenţând politica internă a Ţării Moldovei, să menţină echilibrul în regiune, în ciuda presiunilor exercitate de marile puteri europene.
Rândurile de faţă nădăjduim că vor suscita interesul specialiştilor în domeniu, precum şi publicului larg, interesat să afle răspunsul la multe întrebări legate de relaţiile dintre Ţara Moldovei şi Imperiul Otoman în Evul Mediu, găsind în această lucrare “explicaţiile într-un cadru coerent şi riguros documentat” după cum subliniază în Prefaţa acestei cărţi istoricul Ion Gumenâi.