„Gârbovirea – suferința unei lumi lipsite de Hristos” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXVII-a după Rusalii

Sabatul devenise o povară greu de purtat de către credincioşi, exprimând dorinţa despotică a unor pseudo-lideri religioşi de a respecta cu stricteţe interdicţiile fixate de ei, ce frizau ridicolul. Din acest motiv, în învăţătura Mântuitorului, porunca sabatului nu mai apare, în timp ce celelalte sunt recomandate. Viaţa unui om este mai presus sau dincolo de sabatul iudaic, peste care de altfel Se arată a fi stăpân Însuşi Hristos. Scopul sabatului, aşa cum îl dezvăluie Hristos, nu este realizat interzicând faptele bune, ci încurajându-le.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

 

Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă minunea vindecării unei femei „care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum” (Luca 13, 11). Motivul gârbovirii? Era legată de satana, indică evanghelistul (Luca 13, 16). Or, vindecarea unor astfel de suferinţe era apanajul exclusiv al Celui Preaînalt, spune Isus Sirah (38, 1-6).

Interesant este faptul că, deşi femeia era bolnavă, nu neglija sinagoga. Aşa se şi explică întâlnirea neaşteptată, într-o zi de sâmbătă, cu Iisus, pe Care L-a găsit învăţând într-una din sinagogi (Luca 13, 10). Nu era prima dată când Iisus învăţa în sinagogă; de multe ori – notează Sfântul Evanghelist Luca – Mântuitorul întârzia în rugăciuni, chiar şi de toată noaptea (Luca 6, 12).

Văzând-o, Iisus a fost mişcat de suferinţa femeii şi, totodată, de indiferentismul celor din jur. De aceea, a chemat-o, Şi-a pus mâinile asupra ei şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta!” (Luca 13, 12). De aici şi dezlegarea de după spovedanie. Purta puterea şi lucrarea lui Dumnezeu în Sine Însuşi, fiind El Însuşi Dumnezeu.

Şi, continuă referatul scripturistic, ea îndată s-a vindecat şi, drept mulţumire, „Îl slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13, 13). Astfel, Mântuitorul a pus capăt unei suferinţe care dura de optsprezece ani. Dacă totul s-ar fi oprit aici, ar fi fost foarte bine. Numai că, în aceste condiţii, „mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!” (Luca 13, 14).

„Cei nechibzuiţi la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie.” (Pilde 12, 18). Mai-marele sinagogii nu putea înţelege că minunile săvârşite în zi de sâmbătă erau, de fapt, un răspuns dat formalismului iudaic ridicat la rang de virtute. De altfel, el s-a mâniat şi şi-a exprimat indignarea nu în nume propriu, ci în numele întregii comunităţi. Prin aceasta, pe de o parte, îşi lua Legea ca scut de apărare, iar pe de altă parte, se folosea de atitudinea mulţimii, în numele căreia vorbea.

Sfântul Apostol Iacov scrie că „mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20). Modul în care învăţătorul de lege s-a comportat cu Iisus, ca şi cum Acesta, vindecând-o în zi de sâmbătă, prin cuvânt şi gest, pe femeia în discuţie, ar fi pângărit sinagoga, arată îngustimea legalismului şi formalismului iudaic. Din păcate, fariseul nu înţelegea că interdicţia prevăzută în porunca a patra din Decalog, cea de a nu se lucra sâmbăta, nu I se adresa lui Dumnezeu, ci omului.

Omul era cel care nu trebuia să presteze activităţi lucrative în zi de sâmbătă; nicidecum Dumnezeu! Şi apoi, nu era vorba nici de arat, nici de semănat, nici de treierat, nici de vreo altă activitate asemănătoare. „Ce ar fi însemnat ca Dumnezeu să nu fi purtat grijă de lucrurile omeneşti şi în zi de sâmbătă?”, se întreba Sfântul Chiril al Alexandriei. Prin această minune, săvârşită în zi de sâmbătă, Hristos dă o semnificaţie mai profundă acestei zile, eliberând firea omenească de consecinţele ordinii decăzute.

Sfântul Evanghelist Luca consemnează nu mai puţin de şase episoade ale activităţii lui Hristos în zi de sâmbătă, zi ce marchează împlinirea eshatologică a promisiunilor lui Dumnezeu pentru cei flămânzi, bolnavi, robiţi, neputincioşi și alții.

Mai-marele sinagogii se arată a fi un om lipsit de discernământ, cu atât mai mult cu cât, mâniindu-se, a protestat împotriva binelui făcut, defăimând minunea. Prin atitudinea sa, încerca de fapt să îşi acopere necinstea şi nelegiuirile. Se pare că nu atât vindecarea femeii l-a iritat, vindecarea fiind doar pretextul, cât mai ales faptul că poporul adera la învăţătura lui Iisus şi, mai mult, chiar credea într-Însul. Iisus, cunoscându-i inima, nu i se adresează direct, ci răspunde tot aşa cum procedase mai-marele sinagogii, oarecum impersonal şi la plural: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?” (Luca 13, 15).

Cea mai puternică palmă morală pe care putea să le-o dea cineva era aceasta, să le arate că preţuiau mai mult animalele decât pe oameni. În general, oamenii făţarnici sunt oameni duplicitari, nu fac ceea ce zic (Iezechiel 33, 31). Se ştie că Mântuitorul, revoltat şi întristat de atitudinea lor, le-a condamnat adesea comportamentul, întrebuinţând termeni dintre cei mai neechivoci: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi […] Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua. […] Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic şi, dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi. […] Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa. […] Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. […] Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia” (Matei 23, 13-27). Şi şirul vaiurilor continuă.

Nimeni nu ar fi putut lua o atitudine mai potrivită împotriva nedreptăţii, a nepăsării, faţă de durerea şi nevoia altuia, a formalismului încrâncenat şi cinic, a urii şi făţărniciei învăţătorilor de Lege, ca Iisus. Negreşit că protagonistul în discuţie era unul dintre cei vizaţi de vaiurile expuse, ca unul care era cucernic numai la arătare. Nu întâmplător, Mântuitorul – în diferite circumstanţe – le recomandă Apostolilor: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” (Luca 12, 1).

De remarcat este faptul că, în Vechiul Testament, dreptul se putea milostivi chiar în zi de sâmbătă spre dobitocul său (Pilde 12, 10), pentru că sabatul avea un profund caracter umanitar.

Scopul sabatului, aşa cum îl dezvăluie Hristos, nu este realizat interzicând faptele bune, ci încurajându-le. Lucrul acesta îl ştia Mântuitorul, dar şi cei pe care i-a mustrat: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?” (Luca 13, 15). Cum adică? Se puteau dezlega animalele ca să fie adăpate în zi de sâmbătă şi nu putea să fie dezlegată de păcatele sale o femeie gârbovită de optsprezece ani de acestea?

Revoltător! Pentru ei, animalele erau mai de preţ decât oamenii. Există şi astăzi astfel de oameni, care preferă să adăpostească în casă mai degrabă un câine, decât un bătrân fără adăpost, sau un copil orfan, sau un copil al străzii. Mântuitorul, indignat de situaţia creată, i-a întrebat: „Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 16). O întrebare de bun simţ. Sabatul devenise o povară greu de purtat de către credincioşi, exprimând dorinţa despotică a unor pseudo-lideri religioşi de a respecta cu stricteţe interdicţiile fixate de ei, ce frizau ridicolul. Din acest motiv, în învăţătura Mântuitorului, porunca sabatului nu mai apare, în timp ce celelalte sunt recomandate.

Viaţa unui om este mai presus sau dincolo de sabatul iudaic, peste care de altfel Se arată a fi stăpân Însuşi Hristos.

Şi atunci, de unde atât de multă opoziţie din partea liderului spiritual, mai ales că era în discuţie una din fiicele lui Avraam, nicidecum o străină? Suferea de optsprezece ani! Pentru ea, aceşti ani au fost iad. S-ar fi cuvenit ca el, mai-marele sinagogii, să fi avut o altă atitudine faţă de suferinţa femeii. Paradoxal, el Îl certa pe Iisus, folosind un limbaj impersonal, – aşa cum era şi gândirea sa –, adresându-se unei mulţimi închipuite, pentru că se credea reprezentantul comunităţii. Răutatea din el nu-l lăsa să vadă nici pe femeia vindecată, nici pe Dumnezeu Care a vindecat-o.

Certa binele făcut de Dumnezeu, iar prin aceasta Îl certa pe Dumnezeu Însuşi. Numai că, în atare situaţie, răutatea lui s-a poticnit de bunătatea lui Dumnezeu. Şi, pe fondul acestui comportament, Iisus a venit cu întrebarea: „Nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” Era o întrebare firească, la care nu au putut să răspundă. Şi deşi era o întrebare punctuală, care i se adresa mai-marelui sinagogii, Sfântul Evanghelist Luca subliniază că întrebarea i-a ruşinat pe toţi: „S-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.” (Luca 13, 17).

S-au ruşinat, dacă mai poate fi vorba de ruşine la astfel de oameni, cei care îi monitorizau orice cuvânt sau faptă, cei care gândeau pătimaş şi contorsionat despre Iisus; mulţimile însă, sensibilizate de minunea petrecută, se bucurau.

În Vechiul Testament, era literă de lege porunca: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta” (Leviticul 19, 17). Iar înțeleptul Solomon învață: „Cine iubeşte certurile iubeşte păcatul.” (Pilde 17, 19).

Sfântul Apostol Pavel cerea efesenilor, printre altele, în spiritul acestor scrieri sfinte, ca „orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate” (Efeseni 4, 31). Şi iarăşi: „Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului.” (Efeseni 4, 26-27). De altfel, Însuşi Hristos a spus: „Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă.” (Matei 5, 22).

Desigur, au fost momente în care Hristos Însuşi s-a mâniat (Matei 21, 12-13; Marcu 3, 5; 11, 15; Luca 19, 45; 10, 13-15), însă este o mare diferenţă între mânia iraţională a liderului spiritual şi mânia îndreptăţită şi sfântă a Mântuitorului. Dacă prima era pricinuită numai de considerente proprii, mânia Mântuitorului afirma o atitudine împotriva răutăţii dezlănţuite, a nedreptăţii, a formalismului, a discriminării, a urii şi asupririi; împotriva pervertirilor adevăratului spirit al celor spuse de Dumnezeu în Lege şi în proroci.

Leacul împotriva mâniei este îndelunga răbdare şi dragostea. Numai ele îl pot vindeca pe om de patima mâniei; acestea au fost de fapt şi armele sfinţilor. În aceste virtuţi se ascunde şi mesajul Evangheliei de astăzi.