Plecând de la faptul că spovedania, pocăinţa şi rugăciunea sunt remediile vindecării sufletești și trupești, mai cu seamă în timpului Postului Mare, călătorie duhovnicească către întâlnirea cu Dumnezeu cel Înviat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne aducem aminte că smerenia, iertarea, dragostea de aproapele și răbdarea sunt numai câteva dintre virtuțile pe care creștinul este bine să le dobândească în urcarea treptelor pocăinței.
În cea de a cincea săptămână din Postul Sfintelor Paști, miercuri, 17 aprilie 2024, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, a săvârșit slujba Deniei Canonului Mare la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” – Catedrala Arhiepiscopală din Suceava, în cadrul căreia a citit în întregime Canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul. Acest imn liturgic presupune rostirea a peste 250 stihiri a căror temă centrală o reprezintă părerea de rău pentru păcat şi dorul pentru redobândirea curăţiei sufletului, urmate de cererea: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”. Răspunsurile liturgice au fost cântate antifonic de către membri ai Grupului Psaltic „Dimitrie Suceveanu”, grupați în două strane, adăugând solemnitate și împodobind astfel slujba.
În cuvântul despre miercurea din săptămâna a V-a din Marele Post, postat pe site-ul Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a adus în atenție roadele pocăinței, evocând viața sfinților din Vechiul și din Noul Testament, exemple demne de urmat și în zilele noastre, pocăinţa presupunând o înnoire permanentă a vieţii.
„Pocăinţa este un fel de negociere a omului cu Dumnezeu pentru viaţa de veci. Căderea şi ridicarea lui David a presupus o dublă pocăinţă. Numai că David nu s-a rezumat la o pocăinţă de moment, ci a stăruit în ea. Mărturie în acest sens stă Psalmul 50, psalm ce cuprinde mărturisirea sinceră a păcatelor sale şi care, de-a lungul timpului, a devenit un adevărat îndreptar de pocăinţă. Un alt exemplu de pocăinţă îl constituie regele Manase, care a făcut astfel de urâciuni, mai rele decât tot ce au făcut Amoreii care au fost înainte de el, şi a vârât pe Iuda în păcat cu idolii lui. (IV Regi 21, 11). Însă, mărturisindu-se şi smerindu-se, a fost reprimit în rândul celor plăcuţi lui Dumnezeu. Iată ce spune Cartea a doua a Cronicilor: Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul cel adevărat. (II Paralipomena 33, 13). De asemenea, şi locuitorii cetăţii Ninive, devenită centru al nelegiuirilor, avertizaţi fiind de prorocul Iona despre iminenta lor pedeapsă, au părăsit toate obiceiurile cele rele. Ba, mai mult, auzind de urgia lui Dumnezeu care îi aştepta, au adăugat pocăinţei îmbrăcarea în sac şi presărarea de cenuşă pe capetele lor. Şi Noul Testament este bogat în modele de pocăinţă, pe care Sfântul Andrei Criteanul, în finalul Canonului Mare, le sintetizează astfel: Ca tâlharul strig Ţie: pomeneşte-mă! Ca Petru plâng cu amar: iartă-mă, Mântuitorule! Strig ca vameşul, lăcrimez ca păcătoasa. Primeşte-mi tânguirea, ca oarecând pe a canaanencei. Canaanencei şi eu urmând, strig: miluieşte-mă, Fiul lui David! Mă ating de poală ca (femeia) cea căreia-i curgea sânge; plâng ca Marta şi ca Maria pentru Lazăr. Alabastru cu lacrimi turnând pe capul Tău, Mântuitorule, ca nişte mir, strig ca păcătoasa care cerea milă; rugăciune aduc şi cer să iau iertare.”
Canonul Sfântului Andrei Criteanul, renumit pentru profunzimea învățăturilor teologice, este una dintre cele mai cunoscute slujbe din perioada pregătirii pentru Praznicul Învierii Domnului, acesta fiind citit și în prima săptămână a Postului Sfintelor Paști, de luni până joi, la slujba Pavecerniței Mari. Numit și Canonul lacrimilor, imnul reprezintă un îndemn la pocăință, contribuind la întărirea creștinului în perioada urcușului duhovnicesc și la pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu Fiul.
În dimineața acestei zile, Înaltpreasfinția Sa a săvârșit Liturghia Darurilor mai înainte sfințite la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” – Catedrala Arhiepiscopală din Suceava, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. Răspunsurile liturgice au fost date de corul Catedralei Arhiepiscopale din Suceava, Grupul Psaltic „Dimitrie Suceveanu”.
La finalul slujbei, arhim. Paraschiv Dabija, vicar administrativ al eparhiei, a dat citire predicii Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, în cadrul căruia au fost aduse în atenție detalii despre perioada alcătuirii canonului, fiind rezumate totodată cele nouă cântări sau pesne cuprinse în acesta. „Cântarea întâi subliniază starea de păcătoşenie extremă a sufletului, autorul folosind mai multe chipuri scripturistice reprezentative: Adam, Eva, Cain, fiul risipitor. Iertarea este condiţionată de lacrimile pocăinţei. Cântarea a doua arată cum păcătosul poate pune început bun pocăinţei, luând ca martor întreg universul: Ia aminte, cerule, şi voi grăi; pământule, primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu şi-L laudă pe dânsul. Cântarea a treia avertizează sufletul să nu urmeze păcătoşilor din timpul lui Noe, Ham, Agar, locuitorilor din Sodoma şi Gomora, ci celor care au dus o viaţă curată. Cântarea a patra scoate în evidenţă lupta păcătosului cu păcatul, care, deşi vede că sfârşitul se apropie şi aproape lângă uşă este Judecătorul, rămâne gol de fapte demne de a intra în cămara Mirelui. Cântarea a cincea dezvăluie urâciunea păcatului, în contrast cu virtutea: În noapte viaţa mea mi-am petrecut pururea; că întuneric s-a făcut mie şi negură adâncă noaptea păcatului, cu lut mi-am amestecat gândul, eu ticălosul. Cântarea a şasea aduce în prim plan modul în care se poate îndrepta păcătosul. Sunt aduse spre întărire sufletului ce caută să se pocăiască pilde de pocăinţă: tâlharul de pe cruce, devenit primul locuitor al Raiului, Manoe, Barac, Ieftae şi Debora, Iaila, Ana, judecătorul Samuel şi regele David. Cântarea a şaptea, pe de o parte, arată gravitatea fărădelegilor sufletului infinit mai mare decât a altor chipuri scripturistice, precum Saul, Abesalom, Ahitofel, Solomon, Roboam, Ieroboam, Ahab şi Izabela, Ohozia, Manase, iar pe de altă parte, elogiază pe cei care au renunţat la păcat, precum David şi femeia păcătoasă. Cântarea a opta reintroduce imaginea Înfricoşătoarei Judecăţi. Plângerea păcătosului se contopeşte cu plângerea fiului risipitor: Miluieşte-mă, pe mine, cel ce am păcătuit, Mântuitorule, ridică-mi mintea mea spre întoarcere, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc; miluieşte-mă pe mine cel ce strig: Greşit-am Ţie, miluieşte-mă, nelegiuit-am, miluieşte-mă. Totodată, îi sunt arătate sufletului noi modele de pocăinţă: Ilie, Elisei, Ieremia, Iona, Daniel, Petru ş.a. Cântarea a noua se constituie într-un epilog al canonului, arătând cum sufletul, având înainte imaginea Înfricoşătoarei Judecăţi, dar şi numeroasele modele de drepţi şi păcătoşi care s-au mântuit, întorcându-se la Dumnezeu, rămâne statornic în pocăinţă, năzuind să primească iertarea de la Judecătorul şi Mântuitorul său. Între peasna a şasea şi a şaptea se cântă condacul Suflete al meu. Textul acestui condac trezeşte conştiinţa adormită de păcat: Scoală, sfârșitul se apropie.”