Cuvânt la Sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului

Citim în cartea Ieșirea a Vechiului Testament, în capitolul 17, despre lupta dintre poporul evreu, aflat sub conducerea lui Moise și amaleciți, un popor nomad din deșertul Sinai, care era mai tot timpul în dușmănie cu evreii. În fața acestui pericol, Moise îi spune lui Iosua, cel care va rămâne după el la conducerea poporului ales: Alege-ți bărbați voinici şi du-te de te luptă cu Amaleciţii! Iar eu mă voi sui mâine în vârful muntelui şi toiagul lui Dumnezeu va fi în mâna mea. A făcut deci Iosua cum îi zisese Moise şi s-a dus să bată pe Amaleciţi; iar Moise cu Aaron şi Or s-au suit în vârful muntelui (versetele 9-10). Ne spune mai departe textul scripturistic că atunci când îşi ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile, biruiau Amaleciţii. Dar obosind mâinile lui Moise, au luat o piatră şi au pus-o lângă el şi a şezut Moise pe piatră; iar Aaron şi Or îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de altă parte. Şi au stat mâinile lui ridicate până la asfinţitul soarelui. Şi a zdrobit Iosua pe Amalec şi tot poporul lui cu ascuţişul sabiei. Atunci a zis Domnul către Moise: „Scrie acestea în carte spre pomenire şi spune lui Iosua că voi şterge cu totul pomenirea lui Amalec de sub cer!” Atunci a făcut Moise un jertfelnic Domnului şi i-a pus numele: „Domnul este scăparea mea!” Căci zicea: „Pentru că mi-au fost mâinile ridicate spre scaunul Domnului, de aceea va bate Domnul pe Amalec din neam în neam! (versetele 11-16).

Învățăm din acest episod biblic două adevăruri fundamentale pentru viața noastră: mai întâi că pentru a-i birui pe vrăjmașii care năvălesc asupra noastră trebuie să ridicăm mâinile către cer și, în al doilea rând, că, atunci când ești în luptă, e mare lucru să ai pe cineva care ridică mâinile spre cer, în rugăciune, pentru tine.  

Tâlcuind în chip duhovnicesc acest episod biblic, unii scriitori și părinți ai Bisericii au asemănat mintea omenească, care trebuie să tindă spre Dumnezeu, cu poporul evreu, care luptă împotriva amaleciților[1], adică împotriva a tot ceea ce ne poate desprinde din ascensiunea spre cele înalte, a lenevirii în mod deosebit. Avem multe prefigurări în acest episod: piatra, pe care se sprijină Moise, ne poate aminti de „Piatra cea din capul unghiului” care este Hristos Domnul (Psalmul 117, 22; Matei 21, 42; Marcu 12, 10; Luca 20, 17; Faptele Apostolilor 4, 11; I Petru 2,7); mâinile lui Moise, ridicate spre cer închipuie semnul crucii; Aaron este chip al preoției; Or, care ar putea fi tradus prin „răsărit”, înseamnă privegherea; „Iosua” se traduce „Dumnezeu este mântuire”.[2] Toate acestea laolaltă și fiecare în chip specific ne amintesc de lupta creștinului împotriva vrăjmașilor și mai ales de armele duhovnicești prin care poate birui.

Suntem în luptă și fiecare zi a vieții noastre, dacă este trăită cu atenția duhovnicească cuvenită, este o mărturie a faptului că există numeroase curse ale vrăjmașului, prin care suntem ispitiți să uităm cerul de dragul celor pământești, să ne coborâm mâinile, pe care trebuie să le ridicăm în rugăciune către Dumnezeu și să ne ocupăm de o mulțime de alte lucruri, care să ne mărginească doar la lumea aceasta.

Suntem într-o societate care permite mai mult decât oricând eficientizarea activități în general și posibilități multiple de programare a timpului. Cât de ușor comunicăm?  Cât de ușor ne procurăm hrana sau ne spălăm hainele? Ce utilități avem? Cât de mult ne ajută calculatorul și tehnica în general? Avem atâtea facilități datorită cărora ar trebui câștigăm timp și totuși ni se pare că timpul trece prea repede. Uneori parcă nu mai avem timp să ridicăm mâinile în rugăciune spre cer, sau nu mai avem timp să medităm privind spre cer, așa cum făceau înaintașii noști. Avem acces la informații cum nici o altă societate nu a mai avut, dar nu creștem suficient în cunoașterea lui Dumnezeu și a celui de lângă noi; avem rețele de comunicare, „la un click distanță”, dar suntem tot mai singuri; avem confort, cum poate că n-a mai fost până acum și totuși deprimarea, deznădejdea sunt tot mai des întâlnite; vorbim despre drepturi și libertăți, dar privim imoralitatea cu ochii normalității; suntem o societate care vorbește de meritocrație, dar care promovează uneori și falsele valori; suntem într-o lume care a evoluat mult, dar sunt, din păcate, voci care cutează să spună că am evoluat noi înșine ca societate, fără ajutorul lui Dumnezeu. Avem rutine și obiceiuri zilnice și nu de puține ori ne mirăm noi înșine cât de repede a trecut timpul petrecut în fața televizorului, a calculatorului sau folosind dispozitivele și mijloacele din lumea modernă.

Dacă medităm, vom conștientiza că, folosite fără discernământul necesar, toate acestea fac parte din oferta celor trecătoare, de dragul cărora, uneori, putem uita cerul. Suntem ocupați prea mută vreme cu „cele ale pământului” și avem mai puțin timp pe care să-l petrecem „ridicând mâinile spre cer”.   

Ce legătură au toate acestea cu sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului? Amintindu-ne de Moise care a ridicat mâinile spre cer pentru Iosua și pentru israeliții care erau în luptă, ne gândim că și pentru noi, cei de astăzi, care uităm uneori să ridicăm mâinile spre cer, sunt ridicate, în rugăciune, cele mai scumpe și mai curate mâini, cele care s-au învrednicit să-L poarte pe Însuși Dumnezeu, și închinându-ne,  rostim în Acatistul acestei sărbători: „Văzătorul de Dumnezeu, Moise, luptând oarecând asupra lui Amalec, când ridica mâinile biruia Israel, iar când le lăsa în jos, atunci Amalec învingea. Însă, ajutat de cei ce-l sprijineau, a biruit pe vrăjmași. Tu, însă, o, Maică a lui Dumnezeu, ridicând mâinile tale la rugăciune către Fiul tău, deși nesprijinită de nimeni, totdeauna biruiești pe vrăjmașii creștinilor și ești scut nouă, celor ce cântăm Fiului tău: Aliluia!”(Condac 5).

Mâini sprijinite nu de Aaron sau de Or, ci de dragoste.

Și dacă mâinile Maicii Domnului sunt și astăzi ridicate în rugăciune pentru fiecare dintre noi, cum am putea să nu tindem spre cer? Cum am putea să nu luptăm împotriva a tot ceea ce ne rupe de cer? Oare mai putem deznădăjdui? Oare mai putem spune că suntem singuri și neputincioși? Sau mai avem motiv să ne pierdem credința? Sau mai avem timp de pierdut? Sau mai putem petrece o zi sau o noapte fără să ne gândim la Dumnezeu? Sau mai putem începe nouă o zi sau mai putem adormi liniștiți în noapte uitând să înălțăm glas de rugăciune sau de mulțumire către Dumnezeu și către Maica Sa.

Sunt întrebări la care trebuie să le răspundem fiecare dintre noi, iar șirul lor ar putea continua mult.

Suntem în luptă. Nu e ușor, dar nu suntem singuri. „Gândul, sfatul, nădejdea, trupul, sufletul și duhul meu – spunea Sf. Gheorghe Mitropolitul Nicomidiei († cca. 880) – către tine mi-am pus Stăpână. Scapă-mă de vrăjmașii cei cumpliți, de încercări și de amenințarea cea viitoare, și mă mântuiește” … „ca ceea ce ai născut Lumina cea neapropiată, Fecioară, risipește întunericul sufletului meu cu raza cea luminătoare și îndreptează viața mea spre cărările mântuirii”.[3]

Ne amintim astăzi de arătarea Maicii Domnului la Biserica din Vlaherne din Constantinopol (sec. X). În acea vreme, în Biserica amintită se păstra brâul Maicii Domnului. În timpul săvârșirii slujbei de Priveghere, spre dimineață, Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos (pomenit pe 2 octombrie), împreună cu ucenicul său, Sfântul Epifanie, au văzut o preafrumoasă Femeie intrând în biserică, însoțită de Sfântul Ioan Botezătorul și de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Ajungând în mijlocul Bisericii, Născătoarea de Dumnezeu a îngenuncheat și a rămas într-o lungă rugăciune, iar fața îi era scăldată în lacrimi. Rugându-se apoi și dinaintea mesei altarului, ea și-a scos Acoperământul, care s-a văzut strălucind precum fulgerul. Preacurata și-a ridicat Acoperământul și l-a întins, în chip slăvit, peste toți cei care erau în biserică. Cu toate acestea, doar sfinților Andrei și Epifanie le-a fost dăruită vedenia aceasta plină de lumină precum slava lui Dumnezeu. Acoperământul a stat deasupra credincioșilor vreme îndelungată, pe cât de lung a fost și timpul arătării Fecioarei acolo. Când a plecat, Acoperământul s-a făcut și el nevăzut, dar harul cercetării ei a rămas peste poporul adunat la rugăciune.[4]

Acesta este acoperământul Maicii Domnului pentru noi și deși au trecut mai mult de 1000 de ani de la cele amintite, și astăzi, fiecare dintre noi, în măsura încredințării vieții noastre Maicii Domnului, simțim acoperământul ei. Când grijile ne depășesc și nu găsim alinare decât în rugăciune, când ne înfricoșează vrăjmașii sau provocările venite din partea lumii, în zilele de boală și chiar atunci când suntem părăsiți de doctori, în neputințele noastre sau ale celor dragi nouă, când cineva apropiat părăsește lumea aceasta și în multe situații asemenea, când ne plecăm genunchii și ridicăm mâinile la rugăciune în fața Maicii Domnului, simțim că suntem sub acoperământul ei; și deși e nevăzut, nimeni nu poate tăgădui aceasta. Simțim că, deși suntem nevrednici, și noi suntem fiii ei, căci și pentru fiecare dintre noi, Mântuitorul Hristos a rostit pe cruce, așa cum a făcut-o pentru Evanghelistul Ioan: Iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Ce privilegiu și totodată ce responsabilitate!

 Dacă am ști – exclama Sf. Siluan Atonitul – cum iubește Preasfânta pe toți cei care păzesc poruncile lui Hristos și cât îi este de milă și se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră în fața lui Dumnezeu și numai numele ei bucură sufletul. Tot cerul și tot pământul se bucură de iubirea ei. Ea viază în ceruri și vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii și acoperă cu milostivirea ei tot pământul și toate noroadele. Pe această Preacurată Maică a Sa, Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria și nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh și, ca om, e aproape de noi după fire și tot sufletul creștinesc e atras spre ea cu iubire. [5]

A o sluji pe Maica Domnului – spunea Sfântul Ioan Damaschin – este cea mai mare cinste pentru noi, căci a-i sluji Împărătesei Cerului înseamnă deja a domni acolo, iar a fi sub stăpânirea ei, este lucru mai slăvit decât acela de a stăpâni tot pământul”.[6] Iată un program vrednic de urmat în toate zilele vieții noastre. Suntem datori să cugetăm adânc la toate acestea și să trăim prezența Maicii Domnului în fiecare zi a vieții noastre, cu mâinile și sufletul întinse către cer, căci nimic nu e mai vrednic de dorit decât a fi cu Dumnezeu, cu Maica sa și cu toți sfinții, acum, în zilele vremelniciei noastre, și mai ales în veșnicie.

Arhid. prof. dr. Hrișcă Bogdan – Mihai,
Consilier la Sectorul Educațional – Teologic


[1] Origen, Omilii la Cartea Iosua, I, 1, apud. pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți – Ieșirea,  Editura Christiana, p. 85.

[2] Pr. Ioan Sorin Usca, op. cit., p. 86.

[3] Viața Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, trad. Monahia Theodora Videscu și Constantin Fădur, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 450.

[4] Ibidem, p. 451 – 452.

[5] Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 171-172.

[6] Viața Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu…, p. 449.

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.