Copiii și Școala – Floriile Bisericii

florii_1

În astfel de zile de cuminte așezare sufletească, mai cu seamă, îmi vin în minte cuvintele bardului de la Mircești:  Vin Floriile cu soare/Şi soarele cu Florii. Și-n pravățul gândului că-s așa de aproape Floriile stau alte și alte gânduri altoite toate pe dragul și grija de copii. Nevinovăție, blândețe, gingășie, vis îndrăzneț, rugăciune-mplinită încă înaintea rostirii, credința aceea ce știe taina strămutării munților în mare, și-ncredințarea zidită pe Cuvânt izbăvitor: Lăsați copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. (Luca 18, 16) Cuvintele acelea cu făgăduință, ca și cum ar avea bucăți de pâine în ele, rostite de Învățătorul Deplin, cândva – la vremea înserării, după o zi obositoare, în care predicase neîncetat poporului și răspunsese întrebărilor fariseilor și  ucenicilor Săi, rămânând încă în mijlocul lor. Spusele de  atunci nu erau adresate doar ucenicilor și mamelor care au vrut să își aducă pruncii la Dânsul, ca să îi binecuvânteze. Ne-a vorbit atunci tuturor, încredințându-ne, deopotrivă, misiunea înaltă a călăuzirii copiilor către Sine, prin credință. Iar credința e cel mai frumos mod de viață. Cu atât mai mult pentru un copil. Și-nvățarea ei începe în taina casei părintești.

Familia e „piatra din capul unghiului”. Adevărata Școală și adevărata Biserică încep în familie și de desăvârșesc apoi, în fiecare dintre noi, prin educație. Într-unul dintre recentele volume semnate de IPS Părinte Calinic, Familia și filantropia – două instituții divino-umane, la care, de altfel, am mai făcut referire, se regăsește ideea aceasta a echilateralității familie-școală-biserică în devenirea umană și în aspirația noastră firească spre desăvârșire. Și, în interiorul acestei echilateralități, iubirea ce are în ea nostalgia veșniciei. Și-aș aminti: „Ca fundament al comuniunii familiale, iubirea este cea care îi dă ceea ce numim forța creatoare a acesteia, deoarece dinamizează toate energiile și îmbogățește ființa și viața omului, împlinind-o, dar și orientând-o spre chemarea de a se împărtăși de viața cea veșnică. Prin urmare, familia (…) trebuie să rămână sanctuarul în care arde necontenit flacăra de aur a vieții acelei sfinte așezări dumnezeiești.” (pag. 23)

Cum poate familia să rămână într-o astfel de demnitate? Cred că răspunsul e la fiecare dintre noi. Copilul învață făcând. Nu doar vorbindu-i despre rugăciune  îl vom învăța măiestria și liniștea dialogului cu Hristos, ci îngenunchind împreună cu el, lângă el. Și cât de mare poate fi omul care știe să îngenuncheze lângă un copil!

Am putea să-i vorbim neîntrerupt unui copil despre cât de tare te înalță generozitatea și omenia. Dar dacă mâna lui nu va fi aceea care să ofere pâinea grijii față de cei din jur, experiența lui va rămâne de suprafață. Și nu pot să nu mă gândesc și la felul în care putem fi lângă copii atunci când descoperă bucuria ce se ascunde în fiecare carte. Dacă am ști să le spunem copiilor că „zece oameni care citesc aceeași carte citesc, în fapt, zece cărți diferite” poate că i-am convinge mai ușor că acolo se găsesc răspunsuri pentru fiecare dintre noi.

Copilul e o icoană pictată de părinți. Un angajament pe care-l regăsim insistent și inspirat evocat de Părintele Arhiepiscop: „Un copil nu resimte atât de mult lipsa valorilor materiale, cât pe cea a unui pedagog bun, destoinic, delicat, care îl poate forma și educa. Ca primi pedagogi, părinții sunt chemați să-și învețe copiii virtuțile: cumpătarea, privegherea, rugăciunea stăruitoare. Și lor li se și adresează stăruitorul îndemn patristic: Dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația ce i-o dai.” (pag. 41)

Să ne-amintim cum se-mplinesc acestea în Copilul Iisus! Avea doisprezece ani și-și însoțea părinții, mergând să se închine la templul din Ierusalim. Le era supus și …sporea cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni  (Luca 2, 52). Acesta este modelul pe care-l dorim arătat fiecărui copil. „Hristos Domnul rămâne pentru omenire cel mai înalt model de moralitate. Din acest motiv, copilăria și tinerețea Mântuitorului reprezintă pentru toate generațiile un model suprem demn de urmat, mai ales că, până la vârsta la care și-a început activitatea Sa în lume (30 de ani), S-a arătat a fi ascultător de părinții Săi. Mai mult, a lucrat cu mâinile Sale în toată această perioadă, având o deosebită dragoste față de mama Sa, de Dreptul Iosif, tatăl Său adoptiv, și față de Dumnezeu, precum și față de poporul în sânul căruia S-a născut.” (p. 31)

E Săptămâna Stâlpărilor spre apus. Suntem cu Iisus Hristos la porţile Ierusalimului, la marginea Ierusalimului. Dorit a fi „orașul păcii”. Mesia vine aici pe mânzul asinei, tocmai pentru ochii curaţi şi credincioşi ai copiilor. Sunt Floriile bucuriei. Ale entuziasmului și încrederii că viața și lumea și „mâinele” lumii se pot schimba. Și ce alți purtători mai potriviți de stâlpări minunate pentru Blândul și Izbăvitorul Iisus decât copiii?  Din mâinile lor mici, ramurile înverzite şi înmugurite, „spadele de finic, aprinse de focul credinței că tot ceea ce trăiesc e biruința unui Biruitor”, par să-i îngâne și să cânte cu ei deodată refrenul Floriilor: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! (Ioan 12, 13)

Recunoaștem aici „mărturisirea manifestă a identității lui Hristos. Strigătul în sine era expresia bucuriei mulțimilor, a copiilor și ucenicilor, care lăudau pe Dumnezeu – cu glas tare – pentru toate minunile pe care le văzuseră.” (ϯ Calinic, Sărbătorile – daruri ale Învierii, p. 84)

Ne este binecunoscută nerăbdarea cu care pruncii și-i așteaptă pe cei dragi.  Ai spune că     s-ar și putea agăța de acele ornicului care le măsoară timpul privegherii, ca să le facă să se grăbească și să se petreacă mai devreme. Să învățăm de la ei nerăbdarea de a-I ieși în întâmpinare lui Iisus mai curând! Și să-i învățăm, la rându-ne, rândul și rostul și îngemănarea tainelor strămutate în faptă. Și-n fapte (re)învățate în fiecare zi. Ca și cum am repeta, împreună cu ei, la nesfârșit, lecția dezmărginirii.

N-aș putea trece sub tăcere gândurile părintelui profesor Constantin Necula corelate tocmai prezenței și rostului copiilor în ziua Floriilor:  „Copiii sunt niște martori foarte serioși ai Floriilor. Ei devin niște cavaleri ai Împăratului, se pun la dispoziția Mântuitorului. Aici este frumusețea lor de oameni care știu ce au de făcut, de oameni hotărâți să-L apere pe acest Împărat cu orice preț. Domnul se simte în siguranță alături de copii, de oamenii aceștia mici care spun adevărul. În mintea mea, Floriile se leagă de imaginea duioasă a copiilor care se oferă sprijin Domnului Hristos și cred fundamental că, prin aceasta, El închide puțin evanghelia pentru ochii lor. Este cea mai frumoasă, mai tămăduitoare imagine pe care Hristos o face pentru educarea copiilor.”

Și poate că nu e de prisos să ne propunem să trecem pragul Praznicului – care ne aduce-așa de aproape Învierea – gândind și la îndemnul părintelui prodecan: „De Florii, priviţi-vă în ochi copiii şi sărutaţi-i. Paştile lor au început. Cu ei Hristos străbate străzile Ierusalimului în siguranţă. Glasurile lor, mereu unite cu ale Îngerilor, vestind veşnicia Învierii”.

prof. Daniela Ceredeev, inspector școlar

Inspectoratul Școlar Județean Suceava

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.