Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfințiile Voastre,
Preasfințiile Voastre,
Preacucernici și preacuvioși părinți,
Preacucernice Părinte Stareț, gazda noastră,
Distinși membri ai Academiei Române,
Dragi oaspeți din România geografică și din România spirituală,
Distinși reprezentanți ai organizațiilor studențești, lideri si nelideri,
Mă bucur foarte mult să am ocazia ca, alături de Biserica Ortodoxă Română, să reprezint Academia Română, care, de peste 155 de ani, e un fel de Biserică mireană a neamului românesc, dacă mi-e îngăduit să fac această remarcă. Mă bucur în primul rând pentru că, la 1871, studenții au organizat niște serbări așa de importante, încât noi le cinstim astăzi și pentru că locul a fost Țara de sus a Moldovei și Mănăstirea Putna.
Cuvântul „student”, care vine de la verbul latinesc studeo, studere, e un neologism în limba română. Și studeo, studere, înseamnă, în mod paradoxal, pentru unii „a învăța pe altul”. Ceea ce înseamnă că cel care a ajuns la rangul de student e capabil să-l învețe pe altul. A învățat tu însuți în latinește se zice disco, discere. Noi nu l-am moștenit.
Noi am moștenit verbul „a învăța”. Invitiare înseamnă „a scăpa de vicii”, a da viciul la o parte și a scoate la lumină învățătura – pe de o parte. Deci cei mai învățați oameni ai neamului au organizat Serbările de la Putna, aici, în centrul Țării de Sus, pentru că Putna, odinioară, nu era la marginea țării, cum e astăzi, ci era în centrul Țării de Sus, că de aici și până la Ceremuș sau la Volohovo – acolo unde, în sudul Poloniei Vechi, trăiau cnezi români după Jus Valachicum, după dreptul românesc – e cale lungă.
Moldova și idealul național nu sunt foarte des alăturate astăzi, fiind țara românească cea mai vitregită, care, așa cum spunea Preafericirea Sa, are părți întregi din ea înstrăinate, cum din fericire nu se întâmplă cu alte provincii istorice naționale.
Multă lume își imaginează că Țara Moldovei a fost mai la urmă la Marele Praznic național, ceea ce e o mare eroare. Îngăduiți-mi să vă aduc aminte că termenul de „român” s-a definit în Țara Moldovei, nu în Țara Românească propriu-zisă și nu în Transilvania. Cronicarii Țării Moldovei, și Grigore Ureche, dar mai ales Miron Costin, au definit acest termen și nu au folosit forma „rumân”, care era poate potrivită după legile foneticii limbii noastre, ci au folosit forma „român”.
Și Miron Costin este cel care spune că, din toate vorbele care ne definesc pe noi ca popor, cea mai potrivită ca să ne definească pe toți este vorba „român”. Miron Costin avusese să se nască la bătătură și să trăiască într-o țară românească, dar și să învețe la colegii europene, în Polonia și să poată primi de acolo un impuls al modelului de civilizație care, din păcate, avea să-l învingă pe al nostru, cel răsăritean, și să se impună ca un model pragmatic, concurențial și individualist, care a născut lumea capitalistă avidă de câștig material, băncile și alte instrumente despre care putem spune astăzi că uneori ne-au copleșit viața sufletească.
După cronicari, vine Dimitrie Cantemir, primul român de talie europeană cu conștiință de român, pe care pe nedrept Eminescu îl condamnă, fiindcă ar fi trezit gustul Țarului Petru pentru Țara Moldovei, dar care s-a dus în pribegie în Rusia, nu ca să slujească imperiul Țarului Petru, ci ca să vadă un experiment intelectual unic: translatarea modelului occidental în răsărit. Fiindcă Țarul Petru, care știți că, în tinerețe incognito fusese prin Europa și văzuse cum se construiesc navele, cum se geluiesc scândurile și cum muncește lumea pe acolo, prin Țările de Jos, a promis să aducă modelul de civilizație de succes în Rusia. Și Cantemir a vrut să vadă acest lucru. S-a rătăcit între timp și nu s-a mai putut întoarce între ai lui, dar nu s-a dus pentru mare admirație față de vechiul model al Rusiei pravoslavnice, care nu fusese chiar un model.
Noi aveam modelul nostru la Constantinopol, la Noua Romă.
Și, după Cantemir au mai fost mulți. Dar cel care a definit cel mai frumos patria română a fost Kogălniceanu, și am spus acest lucru, nu-l mai repet. Kogălniceanu a dat cea mai frumoasă definiție a patriei, pe care nu a făcut decât să o repete în versuri și Nichita Stănescu, și alții. Nichita Stănescu știți ce frumos spune, că „patria mea este limba română” și nu mă simt rătăcit niciunde pe lumea asta câtă vreme port în suflet limba.
Și a venit un bucovinean mare, avut și deștept, Eudoxiu de Hurmuzachi, care a scos prima colecție de izvoare străine referitoare la români. Pe vremea aceea, aproape toate erau străine: și izvoarele de la Cernăuți erau pe teritoriu străin, și cele de la Chișinău, și cele de la Cluj, și cele de la Oradea, și cele de la Blaj, nu mai vorbesc de cele de la Viena și Berlin. Și a inițiat cea mai mare colecția de izvoare istorice a culturii românești, pe care Academia Română încearcă să o continue și astăzi, după mai bine de o sută de ani.
Vasile Alecsandri – pe care unii îl declară acum poet minor –, [ar fi fost suficient și]dacă ar fi scris numai Hora Unirii și Cântecul gintei latine, și ne-ar fi dat cele două repere – rostul nostru de a fi împreună ca români și rostul nostru de a fi europeni în cadrul gintei latine.
Vasile Alecsandri: mai puțină lume știe ce diplomat mare a fost pe lângă Alexandru Ioan Cuza, ce mari servicii a făcut pentru această țară, chiar și după ce a intrat în conflict cu Macedonski și și-au scris cuvinte nu foarte amicale, dar pentru literați firești.
Este o înțelepciune, prin urmare, a întemeietorilor. Iar în ecuația aceasta românească, despre care vorbim astăzi aici, Moldova nu e un pion, Moldova este protagonistul.
Am spus odată la Iași că am devenit și eu moldovean de când Dragoș și Bogdan au trecut munții să dea un impuls procesului de întemeiere a „celei de a doua libertăți românești”, cum a numit Iorga Moldova, de când Gherman Vida, călugărul maramureșean, a trecut și el munții cu scrierile Școlii Ardelene în desagă, de când Bărnuțiu s-a dus la Iași să pună umărul la întemeierea universității, prim universitate modernă românească – pe care Cuza nu a vrut-o la București, ci a vrut-o la Iași, și de când atâția și atâția au trecut munții într-o parte și în alta.
Și, chiar și atunci când erau granițe și trebuiau să treacă prin „vămile cucului”, ca să ocolească controalele, au făcut-o și cu știință multă, și cu con-știință.
Cel mai mare poet român e Mihai Eminescu. Cel mai mare povestitor e Ion Creangă. Cel mai mare compozitor se numește George Enescu, deși, dacă-i întrebi pe români, parcă nu vibrează atât la Rapsodia Română, cât la Balada lui Ciprian Porumbescu. Dar aceasta întărește teoria mea, pentru că Porumbescu este de aici, de la Stupca.
Cel mai mare istoric român [Nicolae Iorga]: născut la Botoșani. Cel mai mare sonetist – lumea nu prea știe astăzi, că uită – e Mihai Codreanu. Ce frumos a scris! Azi nu se mai învață. Nici alții care au avut șansa să trăiască după 1944-1948 și care, oameni fiind, cu slăbiciuni omenești, s-au dat cu lumea și cu vremurile, fiindcă trebuiau să trăiască.
Toate acestea vin din partea de răsărit a pământului românesc, care a fost într-un fel, până nu de mult – unii zic că e și astăzi – cea mai vitregită de soartă. Primii năvălitori care ajungeau până la Oradea și la Sătmar, înainte de a ajunge acolo, după ce treceau Nistrul, pustiau Țara Moldovei. Și, după ce se retrăgeau, părăseau primii Oradea și Sătmarul și Clujul și ultimii Țara Moldovei, de unde luau cei mai mulți robi și cea mai multă pradă.
Și ne întrebăm astăzi de ce Țara Moldovei a rămas în urmă. Dar nu ne prea întrebăm de ce, de când s-a format România și o mare parte din țara Moldovei în România nu am făcut noi destul după ce nu au mai fost năvălitori dinspre răsărit.
Țara Moldovei a fost chinuită, vitregită și jefuită, dar Dumnezeu așa a tocmit lucrurile, ca în această țară sărăcită să dea suflete bogate. Și, de aceea, printr-un fel de compensație a sorții, dacă aici s-au găsit cei mai săraci oameni din punct de vedere material, s-au găsit cei mai bogați din punct de vedere spiritual și ne-au dat tuturor lecții.
Dacă cea mai frumoasă poezie despre limba română a scris-o Alexei Mateevici: „Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng și care-o cântă pe la poarta lor țăranii”. Ce poate fi mai frumos?
De aceea, îngăduiți-mi să vă reamintesc și eu că în Țara Moldovei s-a făcut școală bună mereu – câteodată, școala vieții cotidiene, școala pornitului plugurilor, școala strânsului roadei, a poamei, școala în care s-a făcut grâu bun și vin bun, și școala în care ne-am plătit datoriile față de cei răi mai mult decât s-a cuvenit.
Și ne-am trezit în modernitate și, pe urmele lui Kogălniceanu sau Alecsandri, ne ducem la școli străine. Și bine facem. În multe părți din Occident se face încă școală bună și e bine să mergem să facem școală bună.
În lume sunt astăzi, dragi studenți, 40.000 de universități, ca să folosim un număr rotund, și care intră în clasamente, sau, cum zic acum modernii, ranking-uri. În aceste clasamente, patru sau cinci din universitățile românești se află printre primele șase sute sau opt sute. Astăzi. O fi rău, o fi bine? Faceți un calcul, că sunteți și matematicieni aici. Din patruzeci de mii de universități, astea amărâte, de la Carpați și de la Dunăre, subfinanțate, sunt între primele 600, 700 sau 800 – depinde de an.
Vă rog să comparați bugetele unei universități românești cu bugetele oricărei universități care este în Top 1000 în lumea asta și veți vedea că la București, la Cluj, la Iași și la Timișoara se fac minuni ca să facem carte bună.
Și vă mai spun ceva. Să nu vă simțiși jigniți. Și cu asta închei. Înainte de a-mi termina misiunea de rector de două mandate, că atâta permite legea în România și eu sunt un supus din acest punct de vedere, mă încadrez în lege – alții fac trei, patru, cinci mandate, nu contează, mie-mi place să respect regulile, să nu mă eternizez –, în ultimul an, am făcut o anchetă sociologică și am constatat că 75% dintre studenții români care fac licee bune în România – cum sunt aicea, pe la dumneavoastră, pe la Suceava, pe la Rădăuți, ce tradiție aveți – se duc la universități mai proaste decât acestea patru-cinci din România.
Oare nu ar fi mai bine întâi, înainte de a ne gândi să studiem Chimia cine știe pe unde, să ne gândim dacă nu se poate face Chimie bună la București, la Cluj, la Iași, la Timișoara? Și după aceea să ne gândim să ne ducem acolo,în străinătate.
Repet, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar 75% din absolvenții din zona Transilvaniei care se duc în străinătate se duc la universități mai proaste decât primele patru de la noi. Nu decât „Universitatea X din Ghimpații din Deal”, căci și noi avem și bune, și proaste.
Și atunci nu ar fi mai bine să ne gândim întâi, când ne ducem, dacă nu am avea o șansă în România? Nu lângă părinți. Dacă suntem din București, să mergem la Iași. Dacă suntem din Cluj, să mergem la București. Să facem școală întâi aici.
Repet, sigur, dacă eu vreau să studiez bioxidul de carbon nu știu cum, iar aceasta se face numai la Amsterdam, mă duc la Amsterdam. Știu limba, mă descurc. Dar să mă gândesc de zece ori. Și, dacă tot m-am decis să mă duc, când sunt profesori care ne spun că nu se poate face carte bună în România nicăieri, și, dacă m-am decis să mă duc, să mă gândesc de două ori înainte de a rămâne definitiv.
E greu. Sunt tânăr, mă duc acolo, mă îndrăgostesc, cine știe ce mă fascinează și mă amăgește. Și trec anii, și ajung bătrân, și mă gândesc, cum zicea „bătrânul-tânăr” Kennedy, nu ce a făcut țara pentru mine. Oare ce am făcut eu pentru țară?
Că pământul acesta ne crește pe toți și din el rodim așa cum rodesc arborii pe care îi avem aici în spate, de la Putna, și sunt așa de frumoși . Ei ne rodesc și pe noi.
Și devenim dezrădăcinați. Și noi mai venim în țară cu drag, cum sunteți dumneavoastră – unii. Copiii și nepoții nu vor reveni. Poate că-i bună risipirea asta și poate că întâi contează calitatea de om, firește, și de creștin, și [abia] pe urmă calitatea de român. Dar să știți că, rătăcindu-ne din calitatea de român și, câteodată, și de creștin, ne rătăcim de tot și ne pierdem complet, dacă nu vă place cuvântul „identitate”, ne pierdem rostul pe lumea asta.
Și Dumnezeu ne-a lăsat pe fiecare cu un rost. De aceea, eu mă bucur că avem ocazia să stăm de vorbă și, chiar dacă unii ne veți considera pe unii dintre noi conservatori, „tradiționaliști”, „autohtoniști” și cine mai știe cum, vă rog să vă gândiți bine la lucrurile acestea, să simțiți mirosul ierbii care crește sub ochii dumneavoastră. Fânul proaspăt cosit, chiar dacă e cosit cu aparatul, nu mai este cosit cu coasa, nu miroase nicăieri ca aici, la Putna, nici gustul sarmalelor făcute aici și nici aerul pe care-l respirăm [nu sunt la fel în altă parte].
Și îngăduiți-mi să vă spun că aici, între noi – cu asta chiar închei – se află un student de odinioară care nu a fost ca mine sau ca unii din dumneavoastră, pasiv. A fost un luptător, un luptător care a plătit lupta lui cu detenție și care s-a răzbunat pe soartă scriind atâta istorie, încât a ajuns să facă istorie. Titlul uneia din cărțile Domniei Sale este A scrie și a face istorie. E domnul academician Alexandru Zub. Vă rog să-l salutați.
Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române
Sursă text: basilica.ro