Comunități etnice din Bucovina – germanii

 Izvoare istorice:

Poziționată teritorial și politic „între Orient și Occident”[1] (480 N 260 E, 10.441 de  kilometri pătrați, cu 86.000 locuitori), după recensământul austriac din 1777, Bucovina, ca spațiu istoric a făcut parte, încă din secolul al XIV-lea (între 1388 și 1565) din Principatul Moldovei cu capitala la Suceava.

Prima atestare documentară este găsită pe uricul lui Roman I Vodă Mușat (1375-1391), atestat la 30 martie 1392, prin care împroprietărește pe Ionaș Viteazul cu trei sate pe Siret, „iar hotarul să fie… de acolo, drept la Bucovină, o movilă, şi, de acolo, pe marginea Bucovinei, în sus, până la hotarul lui Şerb… până la Bucovina cea mare, pe unde iese drumul de la Dobrinăuţi, la capătul Câmpului, şi, de acolo, pe marginea Bucovinei, la deal, la vale.”

Dacă din perspectiva geografică și cea a structurii demografice Bucovina face parte din grupul provinciilor estice ale Europei, apartenența la o anume arie culturală a fost determinată de un destin istoric aparte, determinat de factorii politico-administrativi și, ca întotdeauna în istorie, de interesele conducătorilor marilor puteri ale vremii.

Germanii pe pământ românesc în epoca medievală

Deși majoritatea istoriografilor abordează tema prezenței germanilor în Țările Române de secolul al XVIII-lea, mărturiile istorice vorbesc despre secolul al XII-lea și de cavalerii teutoni ca primii germani colonizați în teritorii românești, între 1211-1225.

Pentru a se materializa dorința regelui Ungariei, Andrei al II-lea (1205- 1235) de a participa la o cruciadă, acesta l-a delegat pe Herman de Salza, Marele Maestru al Cavalerilor Teutoni, să negocieze promisiunea de a acorda mâna fiicei regelui, Elisabeta (care avea 4 ani) lui Ludovic, fiului lui Hermann de Turingia. Ca răsplată pentru intermediere, regele le ofereaȚara Bârsei  din Transilvania, printr-un document datat după luna mai 1211, în care erau stipulate, după principiul precaria verbo regis[2], drepturile, privilegiile (primi hospites regni) cât și îndatoririle, printre care și misiunea de a-i încreștina pe cumanii (vorbitori ai unui dialect turcic) care trăiau alături de români în acele vremuri în zona de sud a Transilvaniei, precum și largi privilegii[3] economice, juridico-administrative între care și dreptul de  a întemeia orașe și a ridica cetăți.

Cine erau Cavalerii Teutoni ?

Acest ordin, fondat în anul 1198, în Spitalul militar al Sfântului Ioan din Akko (Acra), în vestul Galileii, la 22 Km de Haifa, prin contribuția financiară a negustorilor din Bremen și Lübeck, cu denumirea de Ordinul Cavalerilor Sfintei Marii din Ierusalim. Alcătuit numai din germani, OrdoTeutonicus era croit după modelul Cavalerilor Templieri aprobat de papa Inocențiu al III-lea în 1199, care avea ca scop creştinare a idealului cavaleresc (iniţial laic) și aducerea sub ascultarea Sf. Scaun, motiv pentru care de atunci înainte, orice incursiune militară presupunea ca semn al recunoașterii autorității papale[4], binecuvântarea dată armelor acestora de către o faţă bisericească.[5] Din perspectiva economică sensul acestor decizii eclesiastice era orientat spre consolidarea sistemului de relaţii feudo-vasalice.[6] Având o situație relativ precară în Țara Sfântă, invitația regelui Andrei al II-lea este una salutară, așezarea lor în Țara Bârsei (Burzenland) – în ceea ce documentele de cancelarie menționau ca „terra deserta” – se referea la împroprietărirea cu unul dintre teritoriile marginale[7] locuite de valahii ortodocși (schismatici) și populații maghiarofone (secui) aspect care le definește misiunea[8]: de a proteja și fortifica Țara Bârsei, realizând în arealul carpato-dunărean un adevărat front al cruciadei, iar în plan religios se cerea intensificarea prozelitsmului, implicit convertirea cumanilor la creștinism.

Statutul lor juridic era unul special; legal erau scoși de sub jurisdicția Voievodului Transilvaniei, cavalerii fiind dependenți doar de autoritatea regelui. Mai mult, începând din 1218-1222, încurajați de Papa Honoriu al III-lea, cer să fie sustrași autorității coroanei și puși sub protecția apostolică a papei. Probabil că teutonii se vor fi amestecat în lupta pentru putere a partidelor nobiliare, fiind foarte aproape de a transforma Burzenland într-o nouă dieceză și seniorie eclesiastică de vreme ce puterea aparținea în realitate celui denumit domus Theutonicorum, pe care papa îl nominaliza ca Domini terræ. Andrei al II-lea, aflat în conflict cu fiul său, prințul moștenitor Bela (viitorul rege Bela al IV-lea) le oferă teutonilor Bula de aur din 19 decembrie 1224 prin care le întărește privilegiile dar și obligația de a sprijini și a fi supuși moștenitorului legal al tronului. [9]

Teutonii, în cei 15 ani de stăpânire, au colonizat Țara Bârsei cu populații de origine germană (sași)[10], care, alături de autohtonii români și pecengii (migratori) sedentarizați, au întocmit gospodării, au construit fortificații după tehnicile constructive de la Askelon și Tyr. Având securitatea asigurată, regiunea se revigorează demografic și se dezvoltă viața economică. Sub administrația teutonă s-au ridicat 5 cetăți : cetățile de la Feldioara (numită de cavaleri Marienburg, restaurată între 2013-2017), Hărman, Prejmer, Hărman și Codlea, precum și bisericile fortificate de la Hărman, Halchiu, SânPetru, Codlea, Ghimbav, Rotbav și Măieruș.

Cetatea Prejmer, începută de teutoni pe la 1218, după expulzarea lor în 1225 a fost terminată de călugării cistercieni. Cetate de refugiu, are 274 de cămăruțe pentru fiecare familie din sat care se retrăgeau din calea năvălitorilor turci, este dispuse pe trei nivele cu ziduri de 14 m înălțime și 6 m grosime. Atacată de aproape 50 ori, a rămas necucerită prin luptă, doar o singură dată, prin trădare.

Cetatea Hărmanului și biserica de incintă cu hramul Sf. Nicolae, ridicată de cavalerii teutoni în  secolul al XIII-lea, a fost dăruită în 1240, la fel cu cetatea Feldioarei, ordinului monastic cistercian.

Cercetări mai noi par aproape de confirmarea ipotezei că și Cetatea Neamțului, după inventarul arheologic al unui anumit etaj arheologic descoperit prin săpăturile realizate în a doua jumătate a secolului al XX-lea, demonstrează că ea a fost ridicată de cavalerii teutoni.

Deși într-un appendice la Letopisețul Țării Moldovei, al lui Grigore Ureche, Misail Călugărul este de părere că genovezii sunt cei care au ridicat cetățile moldave, istorici de renume ca A.D. Xenopol, B.P. Hașdeu și Dimitrie Onciul acreditează ipoteza construirii cetății de către teutonii menționați în Bula papală din 1232, care precizează că au ridicat pe versantul estic al Carpaților un castrum muntissimum pentru a se opune invaziilor hoardelor tătare care jefuiau Moldova și amenințau Occidentul între 1204-1220. Mai mult, este dat singurul răspuns plauzibil care justifică numele de astăzi al cetății și care nu poate fi explicat altfel decât apelând la memoria tradiției locale, aceeași care a denumit fortificația după etnia celui care a înălțat-o respectiv a „Neamțului”, după cum ne spune și locotenent-colonelul N. Boerescu în monografia sa, intitulată La Citadelle Neamtzou, publicată în 1906. Ridicată pe la anul 1200 pe culmea Timuș, care reprezintă o ramificație a culmii Pleșului, autorul subliniază că fortăreața avea rolul de observator asupra înaintării hoardelor barbare.

Pe termen lung, modelul administrativ, economic și spiritual al teutonilor așezați în Țara Bârsei a contribuit la geneza statului medieval transilvănean, pentru că în afara coloniștilor aduși de teutoni și care au rămas în localitățile și cetățile ridicate de aceștia, aici au ajuns mineri germani (sași) la Turda; Dej, Zlatna, Baia de Arieș, Rodna, unde au adus tehnici noi de exploatare prin care au modernizat exploatările de aur, argint și sare. Mulți dintre ei treceau munții în Moldova, întemeind așezări  sau cartiere proprii în localitățile bucovinene.

Colonizarea sașilor în zona denumită Siebenburger Sachsen în așezări urbane fortificate (Sibiu-Hermannstadt,Bistrița-Bistritz, Reghin Sächsisch-Regen, Brașov-Kronstadt, Sighișoara-Schasburg, Mediaș – Mediasch, Cluj – Klausenburg) a fost inițiată de regele Géza al II-lea (1141-1162) atribuindu-le rolul de apărători ai granițelor. Deși francofoni ca origine (în documente apărând ca saxones), prin privilegiile obținute, datorită hărniciei lor ajung să dezvolte o viață citadină înfloritoare, o dovadă constituind-o, până azi, biserica fortificată de la Biertan.

Germanii pe pământ românesc în epoca modernă

Orice analiză obiectivă și pertinentă nu poate decât să evidențieze că acest proces imigraționist complex și de amploare a fost declanșat de epidemia de ciumă din 1738 care a cuprins Europa Centrală, foametea și insecuritatea generală datorată mai ales frecventelor conflicte militare dintre țările catolice și cele care au îmbrățișat protestantismul. Fenomenul a fost facilitat de Pacea Westfalică din 1648, prin ceea ce a fost denumită Legea emigrației libere, (freies Auswanderungsgesetz) promulgată  din 1648 și a fost realizată, cu precădere, în mai multe etape (1752-1757 și 1773-1776) și în multe regiuni istorice românești.

În acest cadru civilizațional, să amintim că în perioade istorice diferite,  etnicii germani din zona Europei Centrale, s-au așezat în centrul, vestul, sudvestul, sudestul și nord-estul României, unde și-au adus o contribuție determinantă la dezvoltarea economică și culturală prin intermediul celor denumiți în lucrările de cercetare Kulturträger (purtător de cultură german) adevărați vectori ai civilizației moderne occidentale care au devenit pentru români exemple arhetipale de hărnicie, cinste, perseverență, respect pentru muncă, învățătură, credință și cultură.

Pentru a fi înțeleși istoric și fenomenologic, germanii trebuie analizați și văzuți neunitar,  ca grupuri independente prin obârșie, dialect și care s-au   așezat în diverse regiuni: sașii (Sachsen), care sunt identificați drept germanii din România, șvabii (schvaben) sătmăreni, bănățeni, dunăreni, landlerii (landler)[11] așezați în zona Sibiului, țipțerii[12] (Zipser) din Marmureș, germanii bucovineni, cei regățeni și cei dobrogeni, colonizați între 1840 și 1891.

Sub comanda prințului Eugeniu de Savoia (1663- 1736), austriecii obțin victoria de la Petrovaradin, apoi după asediul Timișoarei, intră în 17 octombrie 1716 în cetate, eliberând Banatul de otomani. Aici au fost colonizați, într-o a doua etapă, elemente germanice, respectiv șvabi din Stiria, Tirol, Saxonia și Boemia, respectiv țărani, meseriași, mineri. În vremea Împărătesei Mariei Terezia (1816-1867) s-a desfășurat cel mai important val colonizator, de această dată după un plăan minuțios elaborat la nivel de stat, prin emiterea în 1763 și 1772 a unor așa-zise patente de colonizare. S-au întemeiat localități noi, s-au efectuat mari amenajări funciare. În 1782 s-au adus populații protestante. Șvabii bănățeni s-au așezat în Câmpia Banatului (șvabii de pustă), având Timișoara drept centru cultural, dar și în zona montană a județului de azi Caraș-Severin (șvabii munteni).

Veniți din zonele Oberschwaben și Baden-Wurttemberg, șvabii sătmăreni suferă din 1825 procesul de maghiarizare și asimilare forțată. În Maramureș, între 1796-1812 sunt colonizați țipțării din Salzburg, Zips și Tirol, majoritatea fiind lucrători forestieri, plutași, mineri care  s-au așezat în Baia Mare, Vișeu, Cavnic și Baia Sprie.

Germanii din Bucovina în perioada dualismului austro-ungar

Perioada de împărţire a sferelor de influenţă între Imperiul Otoman şi cel Habsburgic[13] avea să-şi pună amprenta şi pe evoluţia evenimentelor din această parte a Europei. Astfel, la 7 mai 1775, la Istambul, ca recompensă pentru neutralitatea față de așa-numitul al V-lea Război Ruso-Turc dintre anii 1768-1774, se semna Convenţia austro-otomană, alcătuită din patru puncte, prin care Nordul Moldovei, (Bucovina), intra în componenţa Imperiului Habsburgic. Aceasta însemna ca un  teritoriu de 10.441km2, cu o populaţie de 70.000 locuitori să fie rupt de Țara Mamă. Pentru că s-a opus și a protestat vehement împotriva anexării Bucovinei, Domnitorul Grigorie Ghica III al Țării Moldovei (1764-1767 și 1774-1777) este arestat și asasinat la Iași, pe 1/12 octombrie 1777, de către  capugiul Ahmed Cara Hisarli-aga.

În plan administrativ, reorganizarea noului teritoriu intrat în componenţa Imperiului Austro-Ungar, s-a făcut în mai multe etape. Între 1775-1786 Bucovina a fost al 19 – lea District militar închis, Kreis[14] Bukowina (Герцогство Буковина – ucr.), încorporat Districtului Kreis Czernowitz, component administrativ al Regatului Galiției și Lodomeriei. În 4 martie 1849, Dukatul este ridicat la rangul de Herzogtum Bukowina și introdus în titulatura oficială a Împăratului.[15] Conducerea era realizată de un Stadtholder (guvernator militar) numit de Împărat. Spre deosebire de partea ungară a monarhiei (care includea Ardealul), partea austriacă (care includea Bucovina) s-a democratizat treptat. Bucovina a obținut  un Statthalter propriu in Cernăuți în 1850, o constituție în 1860,  un parlament propriu în 1861[16], votul universal (al bărbaților!) în 1907. Limba oficială era germană, din 1860 română și ucraineană erau recunoscute ca limbi naționale folosite la starea civilă, la tribunal și la școală. Un angajat al statului trebuia să arate cunoștințe bune ale limbii germane și ale unei limbi naționale. Cernăuți, capitala ducatului, s-a dezvoltat repede. Datorită birocrației importante a Imperiului,  limba germană era cea mai frecvent utilizată limbă colocvială acolo în jurul anului 1910.

Un alt oraș important erau Rădăuți. Precum orașul fusese numit capitala districtului, numeroși coloniști germani s-au stabilit acolo. Atât de mulți germani s-au stabilit, încât limba germană a devenit limba principală. Multe clădiri oficiale ridicate în acel timp dau Rădăuților un caracter austriac vizibil încă și astăzi.

În schimb, în ​​mediul rural, imaginea era diferită: acolo – conform cifrelor relative ale populației – se vorbeau predominant româna și ucraineana.

Pentru a micșora ponderea populației românești, Împăratul Iosif al II-lea (1741/1765-1790) a adus și colonizat sași, șvabi dunăreni, polonezi, evrei, unguri și preponderent ucrainieni.

Germanii bucovineni (Bukowinadeutsche sau Buchenwalddeutsche), în marea lor majoritate agricultori provenind din Renania-Palatinat (Rheinland -Pfalz), din Hessa (Hessen) Boemia și Moravia (Boehmen und Maehren), fie au înființat noi localități: Karlsberg (Gura Putnei), Fürtensthal (Voivodeasa), Buchenhain (PoianaMicului), fie s-au integrat în localități românești Deutsch-Badeutz (Bădeuți), fie au întemeiat colonii, primele fiind cele de la Iacobeni, Sadagura și Prelipcea (care  au luat ființă înainte de anexarea Bucovinei la Imperiu) în vederea exploatărilor miniere, agricole sau forestiere, fabricării sticlei, diverselor meșteșuguri manufacturiere.

Sintetizând informațiile istorice, imigrația germanilor a avut loc în mai multe etape; venind în valuri, astfel:

  • între anii 1782-1787, imigrează din Suabia fermieri și mici meșteșugari rurali care se așează în regiunea deluroasă dintre munți și Prut;
  • între 1784-1809 își fac apariția minerii din Zips (actualmente în Slovacia) specializați în exploatarea minereurilor și care s-au așezat pe Valea Moldovei și Valea Bistriței Aurii;
  • între 1793-1817 și 1835 -1850 și vin muncitori forestieri și germani din Boemia, specializați în prelucrarea sticlei.
  • 1775-1918, reprezintă intervalul cronologic al imigrației din alte ținuturi ale coroanei habsburgice, de această dată din rândul clasei burgheze.

În funcție de calificările profesionale, tuturor coloniștilor germanili s-au oferit diferite privilegii (de exemplu, scutirea de la serviciul militar, reduceri de impozite, furnizarea de terenuri, case, echipamente și animale etc.). În Bucovina, datorită vredniciei coloniștilor germani, deși caracterul predominant agrar al regiunii nu a putut fi schimbat în mod radical, au generat bunăstarea economică, în urma eforturilor de industrializare atât nivelul de trai cât și standardele generale de bunăstare al locuitorilor se apropiau de nivelul țărilor central-europene. În 1775, Bucovina era populată de 75000 de locuitori, acoperită 60% de păduri seculare[17];  jumătate din aceste meleagurilor aparțineau mânăstirilor care au fost secularizate în parte în 1782 – 1783. Din asta au venit terenurile dăruite coloniștilor si un fond special pentru întreținerea școlilor și a seminarului ortodox din Cernăuți. Straturile burgheze din orașele întregii monarhii habsburgice au modelat regiunea în toată perioada austriacă și au contribuit astfel la multietnicitatea pronunțată a Bucovinei. În acel timp s-a format homo bucovinensis, arhetip al toleranței multietnice, poliglot, elegant, cult  și afabil.

Bucovina devine o „Elveție” a Orientului, aspect datorită căruia Cernăuțiul era denumit „Mica Vienă.”

Cultura germană în Bucovina și efectele ei

O altă ironie a istoriei Bucovinei a fost ca, fiind provincia austriacă cea mai îndepărtată de Viena, și în al doilea rând având drept capitală culturală Cernăuțiul, aici a fost destinația atât a persoanelor „neplăcute” mutate din motiv politic cât și a intelectualilor în cautare de refugiu – mai ales în urma  revoluției din ani 1848-49.

Germanii bucovineni au întemeiat multe societăţi culturale, care şi-au continuat activitatea în perioada interbelică, fiind interzise ulterior de regimurile comuniste din România şi RSS Ucraina. Germanii au întemeiat, în majoritatea aşezărilor locuite de ei, câte un „Cabinet catolic de lectură” (Der katholische Leseverein). Pe lângă aceasta, în cadrul comunităţilor germane exista câte o filială a Băncii Raiffeisen sau câte o societate a doamnelor catolice germane (Verein Katholischdeutscher Mădchen Jugendbund). Asta a dat un impuls cultural decisiv la formația identității culturale a regiunii. Provincia „la sfârșitul lumii”  (cel puțin austriec, departe de centrii mari ai culturii (Paris, Viena …) a devenit chiar un centru cultural de importanța mondială. Să ne amintim doar că, spre deosebire de cei din Valahia care preferau universitățile din Paris sau Milano, marii oameni de cultură bucovineni își desăvârșeau studiile la Berlin, Munchen sau Cernăuți, cea mai estică universitate de limbă germană. Ernst Joseph Neubauer, un refugiat politic care a fost profesor în Cernăuți și Rădăuți, publica ziare și reviste ca Sonntagsblatt (din 1862) unde scriau studenții talentați ai lui, între care un anumit Mihai Eminescu, de exemplu[18].

Administrația, înființarea Universității predominant germanofone din Cernăuți în 1875 (cu o facultate de drept, o facultate de filozofia si o facultate de Teologie – ortodoxă –[19] și – comparativ cu restul populației – nivelul de educație, au fost principalele motive pentru poziția particulară a culturii de limbă germană. Limba germană era lingua franca a intelectualilor bucovineni. Putem ilustra asta cu exemplul unui bucovinean „simplu”, mai puțin cunoscut decât autorii celebri ca Paul Celan sau Gregor von Rezzori dar și el o figură importantă a culturii europene:  Eusebie Mandicevschi (Eusebius Mandyczewski), un fiu al preotului ortodox din Băhrinești, care a studiat la seminar in Cernăuți și apoi la Viena, a devenit compozitor (printre alte cântece și coruri in limba română și ucraineană) și mai ales unul dintre muzicologii cei mai importanți din istorie, responsabil pentru ediția completă – în limba germană – a operelor lui Schubert, Haydn și Brahms.

Intelectualii de limba germană au dezvoltat un interes deosebit pentru culturile regionale și au desfășurat multe studii etnografice și istorice. În recensământul din 1910 aproximativ 800.000 de locuitori au fost înregistrați in Bucovina. 21,2% (60% dintre ei evrei) au declarat că folosesc limba germană în primul rând. Excluzând evreii vorbitori de limbă germană din statistici, proporția germanilor din populația totală nu a depășit niciodată 9 % până în 1910 (erau 6,5 % în 1850). Primele semnale de naționalism se arată la sfârșitul secului, importate de profesori la universitate care veniseră de alte regiuni ale Împăratului unde  „normalitatea” bucovineană – simbioza multor etnii și a multor religiuni – era considerată un „pericol” pentru națiunea germană, Boemia de exemplu.

În 1897 a fost înființat Verein der christlichen Deutschen (Asociația germanilor creștini) care avea doua scopuri: reducerea influenței evreilor și polonezilor. Cei 75% locuitori germani ai provinciei erau catolici[20] dar Bucovina era sub arhiepiscopie poloneză a Lvovului. Din aceasta data a început o anumită izolare a unei parte din populație germană.

Sfârșitul Imperiului – Bucovina interbelică

Sfârșitul Imperiului Habsburgic a fost marcat de conflicte care au inițiat distrugerea acestuia – cu excepția Bucovinei unde căutarea unui echilibru a fost dominantă. Deputații Josef Wiedmann (german catolic), Aurel von Onciul (român) și Mykola Vasylko (ucrainean) au elaborat Bukowiner Ausgleich (compromisul bucovinean) semnat de către Imperator în 1909, care a instaurat sistemul electoral „unul de cei mai complicati din Europa”[21] dar și o relativă stabilitate politică. Încă din 20 mai 1848, fruntaşii români din Bucovina au convocat Marea Adunare Naţională la Cernăuţi care a adresat Împăratului o Petiţiune formată din douăsprezece puncte, din care reţinem doar pe cele ce privesc în mod deosebit Biserica:

  • separarea Bucovinei de Galiţia şi constituirea ei în ţară de „Coroană autonomă”;
  • conservarea naţionalităţii române prin crearea de şcoli naţionale;
  • desprinderea Bisericii Ortodoxe din Bucovina de sub tutela Mitropoliei din Karlowitz.[22]

Se ştie că Revoluţia a fost înfrântă, dar totuşi noua Constituţie, promulgată de habsburgi în 1849, satisfăcea în bună parte doleanţele românilor bucovineni, deci, regiunea despărţită de Galiţia, devine „Țară de coroană ereditară” condusă de un Guvernator subordonat direct Împăratului.

Împlinirea visului neamului românesc, proclamarea Independenţei României la 10 mai 1877, a dat noi speranţe românilor bucovineni de a se uni cu Țara Mamă. Pentru aceasta apar primele partide politice, aşa cum a fost, de exemplu, Partidul Naţional Român, constituit în 1905 sub conducerea marelui patriot Iancu Flondor. Prin activitatea acestui partid, relaţiile dintre Bucovina şi celelalte Provincii româneşti se amplifică considerabil[23], iar  procesul de emancipare a românilor şi dorinţa lor de a reveni la patria mamă au fost intens amplificate din 1914 prin declanşarea Primului Război Mondial. Revoluţia din Rusia, octombrie (noiembrie) 1917[24], cu efectele ei devastatoare, cu intrigi politice şi interese meschine, nu a putut opri unirea acestui străbun pământ românesc cu Țara Mamă la 28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei condus de neobositul Iancu Flondor, proclamă Unirea Bucovinei cu România. Deputații bucovineni erau în favoarea unei reforme a Imperiului în sens federal, dar primul război mondial a accelerat dezmembrarea Imperiului. Pe 28 noiembrie 1918 în Consiliul Național al Bucovinei, germanii au votat în cea mai mare parte anexarea Bucovinei la România.

Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919 în urma unui conflict cu Ion Nistor. Nistor, stabilit în București din 1914, era mai aproape de tendința românocentristă care a accelerat românizarea Bucovinei si scăderea treptată a multietnicității anterior legal posibilă. În septembrie 1922 s-a hotărât transformarea școlilor germane și ucrainene in instituții române.

Reducerea lecțiilor școlare în limbă germană și ucraineană și stabilirea limbii române ca singură limbă oficială au sporit potențialul de conflict. Grupurile de interes național și etnic, care au fost din ce în ce mai înființate în ultima treime a secolului al XIX-lea, s-au dezvoltat. Printre altele, odată cu transformarea Universității de la Cernăuți în 1920 într-o instituție de învățământ pur în limbă română, minoritatea germană, în special, a devenit conștientă de rolul său complet schimbat. Precum nu mai învățau „hochdeutsch” în școală ci românește, însă vorbeau acasă dialecte diferite, germanii din Bucovina nu au reușit să formeze un grup compact precum de exemplu sașii din Transilvania, ceea ce le-a confirmat, pe bună dreptate, sentimentul de izolare.

Alegerile din 1928 au adus un guvern mai aproape de sensibilitatea regionale dar criza economică a schimbat atmosfera din nou. Mulți dintre germanii din Bucovina primiseră deja sprijin financiar de la Republica de Weimar. După ce național-socialiștii germani au venit la putere în 1933, privirea statului german la locutori germani din Bucovina s-a schimbat la o perspectivă oficială de „a proteja și a asigura propriile drepturi”. Pe baza inițiativei atât a instituțiilor confesionale, cât și a instituțiilor etnico-naționale pentru germanii din străinătate, în combinație cu disputa privind drepturile propriului grup etnic, terenul a fost treptat pregătit pentru o acceptare generală de către germani din Bucovina a punctelor de vedere germano-naționale din Berlin[25].

„Heim ins Reich”: strămutarea germanilor

Vremuri tulburi şi nori negri se abat iarăşi asupra Ţării Moldovei, căci alte răni adânci provocate de ororile unui Război Mondial ce părea că nu se mai sfârşeşte, aduc lacrimi amare, lacrimi de sânge pe altarul neamului românesc. Astfel, prin raptul teritorial stabilit de Pactului secret Ribbentrop – Molotov, din 1939, Basarabia şi Bucovina de Nord (6000 kmp.) sunt smulse din România cu brutalitate, prin nota ultimativă din 26 iunie 1940, iar în urma acestuia, „autorităţile româneşti, inclusiv cele bisericeşti au fost nevoite să se retragă”[26] vremelnic. Tăvălugul istoriei a făcut ca pentru o scurtă perioadă, din 22 iunie 1941 şi până în vara anului 1944, teritoriile răpite să revină la Patria Mamă. Este momentul în care Mareșalul Antonescu, împreună cu P.S. Episcop al Armatei, General de Brigadă Partenie Ciopron (1937-1948), în august 1941 treceau Nistrul, realizând prima parte a Planului activităților misionare militare prin Misiunea Bisericii Ortodoxe în Transnistria, prioritară în planul activităților civile similare – o „Cruciadă contra Bolșevismului”, mult întărită de proaspăta frăție de arme româno-germană. În acest interval istoric, se construiesc Palatul Cultural din Cernăuţi, locaş sfinţit la 14 iulie 1937, moment în care se pune piatra de temelie.[27] S-au mai construit Căminul de la Mănăstirea Putna, s-au refăcut băile din Vatra Dornei, Căminul bisericesc de la Burnas (lângă Cetatea Albă), Azilul de la Suceava (casa poetului Vasile Bumbac). O bogată activitate filantropică de sprijinire a nevoiaşilor a fost întregită prin sprijinirea instituţiilor de interes cultural.

Dificultățile economice din perioada interbelică și orientarea națională germană a multora oferă explicații de ce majoritatea populației germane a fost de acord cu repatrierea „Heim ins Reich” în 1940. Repatrierea din partea de nord a fost stabilită printr-un acord germano-sovietic din 5 septembrie 1940, în care era declarată în mod explicit ca un act voluntar. Însă, strămutarea germanilor din partea de sud a Bucovinei a fost de facto voluntară. Pentru a face acest lucru posibil, s-a încheiat un contract separat între Germania și România. În toamna anului 1940, 95.770 de persoane din ambele zone au fost aduse pe teritoriul Germaniei de atunci. Acest număr depășea numărul germanilor din Bucovina înainte de război (75.533 după recensământul oficial în 1930), chiar dacă câteva sute de familii au rămas în urmă, în special în sud. Creșterile au inclus parteneri non-germani ai repatriaților, precum și români sau ucraineni fără legături familiale germane care au profitat de această ocazie pentru a scăpa de pe teritoriul Uniunii Sovietice. „Heim ins Reich” s-a dovedit în cele din urmă a fi o dezamăgire pentru majoritatea germanilor din Bucovina. După sejururi de luni sau chiar ani în tabere, erau adesea așezați în curți din care alți oameni fuseseră alungați anterior. Un număr relativ mare de germani din Bucovina au fost considerați „neadecvați pentru așezare”. Mulți dintre „oamenii inferiori din punct de vedere rasial” au fost uciși.

Germanii afară de Bucovina

La sfârșitul războiului, câteva mii de germani bucovineni au fost trimiși înapoi în sudul Bucovinei de către sovietici, în timp ce alții au continuat să ajungă în Austria, în RDG sau au continuat să migreze în străinătate. Cu toate acestea, majoritatea germanilor din Bucovina, în jur de 60.000 de oameni au reușit să ajungă în Germania ds Vest[28]. Aici, în  „Vertriebene” germanii care fuseseră expulzați după război de foste regiuni germane din Polonia sau Cehoslovacia, în circumstanțe deseori tragice, aveau un statut particular și erau organizați in „Landsmannschaften” (asociații naționale). Germanii din Bucovina erau într-o altă situație: mulți veniseră „voluntar” din 1940, alți ajunseră cu programul „Heim ins Reich” în zone din Polonia sau Cehoslovacia de unde au fost expulzați, alți veniseră din România după război. Nu aveau un „dialect național” propriu pentru că în timpul Imperiului se mutaseră din regiuni diverse cu dialecte diferite, influențate în urma sau de limba română sau de limba ucraineană, și în cel di urma se înțelegeau reciproc cu multă greutate. O asociație de „Buchenlandeutschen” a fost înființată, care nu a reușit să obțină vizibilitatea altor asociații. După căderea Zidului, germanii rămași în Bucovina au reușit să câștige încredere în sine. În România aparțin „Forului democratic al germanilor din România”. Astăzi, din păcate, numărul, grupurile germane sunt mici (în județul Suceava de astăzi, germanii reprezintă 0,3% din populație. În regiunea Cernăuți sunt 0,02%.)

În 1989 Institutul Bucovinei și-a deschis porțile în Augsburg. Scopul Institutului e „cercetarea, documentarea și  comunicația despre istoria și cultura multietnică și multiconfesională a regiunii Bucovinei în toate aspectele sale”. Astfel, relațiile dintre germanii bucovineni din Germania și actuală populație din Bucovina de Nord și de Sud vor continua să fie cultivate. În iunie 2021, a fost inițiat un parteneriat între Institut și Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.

Principii în relațiile sociale și interreligioase dinn Bucovina

Bucovina este un ţinut românesc în care interculturalitatea și dialogul social ocupă un loc deosebit, datorită faptului că în această casă a bineţii şi bunăvoirii şi-au găsit sălaşul – de-a lungul veacurilor – oameni de diferite etnii şi religii, precum şi de confesiuni diverse. Mă refer la românii care au convieţuit cu turci şi tătari, cu evrei sau armeni, cu greci, unguri lipoveni sau ucraineni. De aceea, ea poate fi numită nu doar „o mică Europă” – ca Transilvania – ci un spațiu intercultural în care a predominat spiritul înţelegerii, pentru că Bucovina n-a cunoscut războaie religioase, nici conflicte sau tensiuni interetnice. Slana românească și weisswurst -ul bavarez se întâlneau fericiți pe masa prietenilor, la vreme de sărbătoare…

Pentru acest motiv ea este şi un simbol al principiilor comunitare, între care se reliefează cel al cooperării și respectului reciproc. Iată de ce exemplul său este binevenit pentru modul în care Uniunea Europeană doreşte să realizeze un cadru de convieţuire religioasă pentru credincioşii creştini şi ceilalți actanți. În acest conext social-istoric determinant, Teologia răsăriteană, Ortodoxia sunt factori de emulaţie incontestabili în cadrul culturii şi civilizaţiei europene[29], prin deschiderea lor pentru comunicare și comuniune, pentru afirmarea și respectarea unor principii ecumenice. Există analişti, există istorici sau alţi comentatori care lansează judecăţi de valoare din perspectiva domeniului lor ştiinţific (sau mai puţin ştiinţific; uneori mai mult politic), despre o pretinsă incapacitate a Răsăritului Ortodox de a se adapta spiritului vremurilor, care promovează ideea integraţionistă.[30]

Statul naţional – deşi în momentul naşterii sale a reprezentat un progres – nu a reuşit să rezolve pe deplin nici problema dezvoltării, nici problema păcii, nici, mai ales, problema armoniei şi solidarităţii inter-etnice și religioase. Crizele şi conflictele identitare care par a fi deficienţe intrinseci ale naţionalismului, au făcut ca această concepţie, şi totodată practica politică, să fie supusă unor severe critici. Liniile pe care modernismul a acţionat împotriva naţionalismului clasic (primitiv) pot fi prezentate sintetic astfel: 1) Trecerea de la democraţia majoritară la democraţia participativă; 2) Abandonarea centralismului (descentralizarea); 3) Protecţia comunităţilor minoritare; 4) Autodeterminarea internă; 5) Trecerea de la statul naţional la statul civic. Toate acestea au fost motive care au dus la dezvoltarea unei concepţii tot mai cuprinzătoare asupra „protecţiei comunităţilor minoritare.”

Au fost aduse argumente în sensul că federalizarea Europei „sugerează dezirabilitatea descentralizării autorităţii politice la nivelul acceptabil, atât în cadrul fiecărui stat în parte cât şi în cadrul UE“, dar „tot ele par să indice că a presa descentralizarea până la punctul unde statele existente, în special cele multinaţionale, se dezmembrează, ar putea fi grav, în defavoarea minorităţilor culturale.”[31] Dialogul social multicultural devine, aşadar, un instrument al stabilităţii. Ecumenismul – religios dar şi cel laic – apar ca find absolut necesare atât spre a se evita globalizarea urii cât şi spre a se crea bazele unei societăţi – naţionale şi/sau globale – care să asocieze dreptul la solidaritate cu dreptul la diversitate, promovând după principiul unității în alteritate, toleranța.

Credința presupune libertatea omului, întemeiată fiind pe cunoaşterea binelui, atunci când binele aparţine în mod propriu persoanei ca şi lui Dumnezeu. Evdokimov observa cu adâncime: „Credința e un dialog. Dar vocea lui Dumnezeu este aproape tăcere; ea exercită o presiune de o delicatețe fără margini și niciodată irezistibilă.”[32]  În ceea ce presupune relația organismelor eclesiale cu Statul, noua Lege a Cultelor nu s-a limitat doar la experiența istorică și spirituală românească, ci a avut în vedere contextul internațional european în care viețuim și mai ales concordanța ei imperios necesară cu tratatele internaționale la care România este parte. (Art.1, alin.1)

În ceea ce privește relația Cultelor cu Statul, aceste principii: 1.-asigură relaţia Statului cu toate cultele recunoscute şi asocia­ţiile religioase din România; 2.- sprijină toate cultele şi asociaţiile religioase în vederea parti­cipării lor la viaţa socială şi spirituală a ţării;   3.- asigură legătura dintre cultele recunoscute de lege şi minis­tere, celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale, în vederea respectării libertăţii şi autonomiei cultelor, a prevenirii şi în­lăturării oricăror abuzuri, prin aplicarea legii.

BIBLIOGRAFIE

  1. BĂRBULESCU, Mihai, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998;
  2. BAUMGARTNER, Frederic J., Behind Locked Doors: A History of the Papal Elections, Palgrave Macmillan, New York, 2003;
  3. BECK, Erich, Bibliographie zur Kultur und Landeskunde der Bukowina. Literatur aus den Jahren 1965-1975, Dortmund, 1985;
  4. BECK, Erich, Bibliographie zur Kultur und Landeskunde der Bukowina.1976-1990, Wiesbaden, 1999;
  5. BECK, Erich, Bukowina. Land zwischen Orient und Okzident, Pannonia-Verlag, Freilassing, 1963;
  6. BECK, Erich, Bibliographie zur Landeskunde der Bukowina. Literatur bis zum Jahre 1965, Muenchen, 1966;
  7. BOTTESCH, Martin, Franz GRIESHOFER und Wielfried SCHABUS, Die Siebenbürgischen Landler. Eine Spurensicherung, Böhlau-Verlag, Wien, 2000;
  8. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, EdituraTrinitas, Iași, 1995;
  9. BUCHINGER, Erich, Die Landler in Siebenbürgen, R. Oldenburg Verlag, München, 1980;
  10. CANTOR, Norman F.  (General Editor), The Medieval World, 300-1300, The Macmillan Company; Second Edition edition, New York, 1969;
  11. CHÉLINI, Jean, Histoire religieuse de l’Occident médiéval, Édition Pluriel, Paris, 2002 ;
  12. DEMURGER, Alain, Cavalerii lui Christos. Ordinele religios-militare în Evul Mediu (sec. al XI-lea-al XVI-lea), trad. Ovidiu Pecican, Editura Cartier, Chișinău, 2003;
  13. EVDOKIMOV, Paul, Vârstele vieţii spirituale, cuvânt înainte și trad. Pr. Prof. Ion Buga, Editura Asociaţiei filantropice medicale creștine „Christiana”, Bucureşti, 1993;
  14. FISHER, Gaelle, Resetllers and Survivors. Bukovina and the politics of Belonging in West Germany and Israel 1945-1989, New York, Oxford, 2020;
  15. GOUGUENHEIM, Sylvain, Les Chevaliers teutoniques, Édition Tallandier, Paris, 2013 ;
  16. HAUSLEITNER, Mariana, ”Von der Ansiedlung bis zur Umsiedlung: Institutionen und Akteure der Deutschen in der Bukowina”. In: Danubiana Charpathica, Bd 10, Oldenburg, 2020, p. 21.
  17. IACOBESCU, Mihai, Din Istoria Bucovinei, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1993;
  18. IORGA, Nicolae, Istoria poporului românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985;
  19. KOSIUL, Willi, Die Bukowina und ihre Buchenlanddeutschen, Bd 2, Oberding, 2012;
  20. LESLIE,  Peter M., “The Cultural Dimension”, in Joachim Jens Hesse, Vincent Wright, Federalizing Europe?: the costs, benefits, and preconditions of federal political systems, Oxford University Press, New York, 1996;
  21. NÄGLER, Thomas, Așezarea sașilor în Transilvania, Editura Kriterion, București, 1992;
  22. NISTOR, Ion I., Problema ucraineană în lumina istoriei, Editura Septentrion, Rădăuţi, 1997 ;
  23. PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Editura Trinitas, Iaşi, 1999;
  24. POP, Ioan Aurel, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV.Geneza statului medieval în Transilvania, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003;
  25. Reichsverfassung (Constituția Imperiului) 1861, RGBl. Nr. 20 / 1861, p. 69;
  26. ROGER, Maren,”Ethnopolitisches Engineering im Zeitalter des Nationalismus”.In: Danubiana Carpathica Bd 10. Oldenburg, 2020, p. 52;
  27. ȘCHEAU, Ioan, LEVIȚCHI, Ioan, Comunicarea. Monografia unui concept, Editura Renașterea, Alba-Iulia, 2007;
  28. Sfinţirea temeliei Palatului Culturii din Cernăuţi, în rev. „Cuvântul Preoţesc”, an IV, nr. 21-22, p. 7;
  29. STEPHANI, Claus, Oben im Wassertal. Eine Zipser Chronik, Editura Kriterion, București, 1970;
  30. STOURZH, Gerald,  Der nationale Ausgleich in der Bukowina 1909/10, in: Ilona SLAWINSKI, Die Bukowina. Vergangenheit und Gegenwart. Bern/Wien 1995;
  31. ZIMMERMANN, Harald, Der Deutsche Orden im Burzenland. Eine diplomatische Untersuchung, Bohlau Verlag, Köln, 2000;

[1] Sintagma aparține cercetorului german Erich Beck, lucrările sale concentrând o vastă bibliografie a studiilor asupra acestei regiuni istorice aflată la congruența marilor regate și  imperii : polonez, ungar, otoman, rusesc și austro-ungar: Erich BECK, Bukowina. Land zwischen Orient und Okzident, Pannonia-Verlag, Freilassing, 1963; idem, Bibliographie zur Landeskunde der Bukowina. Literatur bis zum Jahre 1965, Muenchen, 1966; idem, Bibliographie zur Kultur und Landeskunde der Bukowina. Literatur aus den Jahren 1965-1975, Dortmund, 1985; idem, Bibliographie zur Kultur und Landeskunde der Bukowina.1976-1990, Wiesbaden, 1999;

[2] Norman F. CANTOR (General Editor), The Medieval World, 300-1300, The Macmillan Company; Second Edition edition, New York, 1969, pp. 56-64.

[3] Ioan Aurel POP, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV.Geneza statului medieval în Transilvania, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 207.

[4] Aceste intercondiționări spirituale cu vădit aspect politicpot fi observate în relaţia regilor occidentali cu episcopul Romei, în sprijinul căruia aceștia intervin în mod decisiv pentru a-l reinstitui în drepturi şi a-i reconfirma autoritatea periclitată, într-un context amplu de situaţii politice şi spirituale cu care s-a confruntat istoria întregii Europe.  A făcut-o, mai întâi, în anul 800, Carol cel Mare, care a şi dobândit de altfel de la Leon al III-lea, coroana, prin care Imperiul era în chip simbolic restaurat. A făcut-o, apoi, Otto I în 962, când dependenţa de facto a Papei faţă de noul Împărat a fost consacrată printr-un document (Pactum), menit să reglementeze pentru viitorime raporturile dintre cele două părţi. Fiind o practică moştenită din perioada anterioară, când, cu prilejul înscăunării, împăraţii obişnuiau să confirme drepturile deja concedate papalităţii de înaintaşii lor, făcându-şi în schimb, cunoscute pretenţiile destul de pământești. Astfel, Pactul (Pactum) din 962 (numit, ulterior, Ottonianum) reproducea, în prima parte, privilegiile acordate în 817 Sfântului Scaun de Ludovic cel Pios şi în 824, de Lothar (prin aşa-numita Constitutio Romana). Cf. Frederic J. BAUMGARTNER, Behind Locked Doors: A History of the Papal Elections, Palgrave Macmillan, New York, 2003, pp. 16-18.

[5] Cf. Jean CHÉLINI, Histoire religieuse de l’Occident médiéval, Édition Pluriel, Paris, 2002, p. 11.

[6] Alain DEMURGER, Cavalerii lui Christos. Ordinele religios-militare în Evul Mediu (sec. al XI-lea-al XVI-lea), trad. Ovidiu Pecican, Editura Cartier, Chișinău, 2003, p. 22.

[7] Sylvain GOUGUENHEIM, Les Chevaliers teutoniques, Édition Tallandier, Paris, 2013, p. 43.

[8] Ibidem, p. 44.

[9] Harald ZIMMERMANN, Der Deutsche Orden im Burzenland. Eine diplomatische Untersuchung, Bohlau Verlag, Köln, 2000, pp. 172-174.

[10] Thomas NÄGLER, Așezarea sașilor în Transilvania, Editura Kriterion, București, 1992, pp.149-150.

[11] A se vedea: Erich BUCHINGER, Die Landler in Siebenbürgen, R. Oldenburg Verlag, München, 1980; Martin  BOTTESCH, Franz GRIESHOFER und Wielfried SCHABUS, Die Siebenbürgischen Landler.Eine Spurensicherung, Böhlau-Verlag, Wien, 2000;

[12] A se vedea : Claus STEPHANI, Oben im Wassertal. Eine Zipser Chronik, Editura Kriterion, București, 1970.

[13] Mihai BĂRBULESCU, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 300.

[14] Kreis – cerc (germ.) denumire a domeniului administrativ (județ) de mică întindere (district rural).

[15] Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam, sau Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Casa de Habsburg-Lotharingen, Arhiduce da Austria, Rege al Ungariei, Croației și Boemiei, Mare Principe al Transilvaniei, Marchiz al Moraviei și Duce al Bucovinei.

[16] Reichsverfassung (Constituția Imperiului) 1861, RGBl. Nr. 20 / 1861, p. 69.

[17] Mariana HAUSLEITNER, ”Von der Ansiedlung bis zur Umsiedlung: Institutionen und Akteure der Deutschen in der Bukowina”. In: Danubiana Charpathica Bd 10, Oldenburg, 2020, p. 21.

[18] Mariana HAUSLEITNER, Ibidem p.24.

[19] Die k.k. Franz-Josephs-Universität in Czernowitz im ersten Vierteljahrhundert ihres Bestandes. Cernăuți 1900, passim.

[20] Willi KOSIUL, Die Bukowina und ihre Buchenlanddeutschen, Bd 2, Oberding, 2012, p. 33.

[21] Gerald STOURZH,  Der nationale Ausgleich in der Bukowina 1909/10, in: Ilona SLAWINSKI, Die Bukowina. Vergangenheit und Gegenwart. Bern/Wien 1995,  p. 49.

[22] Mihai IACOBESCU, Din Istoria Bucovinei, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1993, p. 58.

[23] Nicolae IORGA, Istoria poporului românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 634.

[24] Ion I. NISTOR, Problema ucraineană în lumina istoriei, Editura Septentrion, Rădăuţi, 1997, p. 209.

[25] Maren ROGER,” Ethnopolitisches Engineering im Zeitalter des Nationalismus”. in: Danubiana Carpathica Bd 10. Oldenburg, 2020, p. 52

[26] Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Editura Trinitas, Iaşi, 1999, p. 119.

[27] Sfinţirea temeliei Palatului Culturii din Cernăuţi, în rev. „Cuvântul Preoţesc”, an IV, nr. 21-22, p. 7.

[28] Gaelle FISHER, Resetllers and Survivors. Bukovina and the politics of Belonging in West Germany and Israel 1945-1989, New York, Oxford, 2020, pp. 174-179.

[29] Cf. Ioan ȘCHEAU, Ioan LEVIȚCHI, Comunicarea. Monografia unui concept, Editura Renașterea, Alba-Iulia, 2007, p. 23.

[30]  Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, EdituraTrinitas, Iași, 1995, p. 88.

[31] Peter M. LESLIE, “The Cultural Dimension”, in Joachim Jens Hesse, Vincent Wright, Federalizing Europe?: the costs, benefits, and preconditions of federal political systems, Oxford University Press, New York, 1996, pp. 154-155.

[32] Paul EVDOKIMOV, Vârstele vieţii spirituale, cuvânt înainte și trad. Pr. Prof. Ion Buga, Editura Asociaţiei filantropice medicale creștine „Christiana”, Bucureşti, 1993, p. 43.

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.