Clerul și credincioșii – slujitori ai lui Dumnezeu și apărători ai adevărului de credință

În contextul desfășurării alegerilor de noi membrii în Adunările Eparhiale și în apropierea pomenirii Sfinților Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena, considerăm că sunt oportune câteva precizări, referitoare la faptul că Biserica nu trăieşte o separaţie între laici şi clerici, întrucât întreaga comunitate se manifestă într-un așezământ al harului, al iubirii și al comuniunii Preasfintei Treimi. În acest fel, Biserica devine locul de întâlnire al oamenilor cu Dumnezeu, având ca fundament starea de jertfă, asumată liber din iubire. Urmând acestui temei, slujitorul celor sfinte aduce înaintea Domnului Hristos întreaga comunitate bisericească, în acelaşi fel în care Iisus Hristos aduce Tatălui toată firea umană, răscumpărată prin scump sângele Său și desăvârșită în Duhul Sfânt (V. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. Prof. Vasile Răducă, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 1998, p. 205).

Atunci când este rânduit într-o slujire sacerdotală, slujitorul nu este înzestrat cu un har, pe care să-l pună în lucrare doar pentru sine, pentru că demnitatea sa depinde de Mântuitorul Hristos şi de oameni. Persoanele hirotonite nu pot să existe în afara Domnului Hristos și nu pot să-și împlinească lucrarea duhovnicească dacă se situează deasupra comunităţii încredințate. În lumina dragostei şi în contextul comuniunii, hirotonia îl transformă substanţial pe slujitorul Bisericii. El nu este numai alături de comunitate, ci este împreună cu acea comunitate. El se întrepătrunde la fel de mult cu păstoriții săi, așa cum se identifică mirele cu mireasa (Ioannis Zizioulas,Fiinţa eclesială, trad. Pr. Dr. Aurel Nae, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 244). „El este cheamat să fie conducător, dar să-şi exercite această demnitate în smerenie adâncă şi dragoste nemărginită. El trebuie să fie judecător, dar judecata lui să fie nu doar dreaptă, ci şi plină de iubire şi lipsită de mânie”. (Ips Teofan – Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Arhiereul – slujitor demn şi conducător smerit în Biserică, în Teologie şi viaţă, nr. 5-8, Iaşi, 2011, p. 8.).

Referindu-se la relaţiile care se stabilesc între cel hirotonit şi credincioşii pe care îi îndrumă, Mitropolitul Ioannis Zizioulas consideră că „hirotonia nu poate da naştere unei funcţii ca atare, ci unui raport existenţial pe care această funcţie sau exerciţiul ei îl poate avea cu comunitatea. Un episcop, de exemplu, reprezintă o autoritate nu din cauza titlului sau a unei funcţii particulare pe care o deţine graţie hirotoniei, ci din pricina relaţiei acestei funcţii cu comunitatea” (Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială, p. 232). Iar din perspectiva părintelui Dumitru Stăniloae hirotonirea sau consacrarea  celor care intră în rândul clerului este un act prin care Mântuitorul Hristos, într-un mod concret, „îi alege şi învesteşte pe aceştia ca organe prin care, când ei vor săvârşi actele sacramentale, El însuşi le va săvârşi nevăzut; iar când vor învăţa şi păstori în numele Lui, El însuşi va învăţa şi va păstori prin ei. Dar prin sfinţire nu-i învredniceşte numai la aceasta, ci îi şi obligă” (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 100).

După hirotonie, slujitorul Bisericii intră în relație strânsă cu credincioșii pe care îi păstorește, fiecare aducându-și contribuția la slujirea Lui Dumnezeu: „Prin episcop sau preot, prescura şi vinul sunt primite de Hristos, iar parte din ele, care reprezintă jertfele tuturor, sunt prefăcute de Hristos tot prin episcop sau preot în jertfa Lui; părţile care rămân să-i reprezinte pe ei în stare de jertfă, neconfundate cu jertfa lui Hristos, sunt sfinţite de jertfa lui Hristos, aşa cum rugăciunile lor comunicate prin cântare sunt dăruite lui Hristos la îndemnul episcopului sau al preotului şi devin tot prin el rugăciunile Mântuitorului Hristos către Tatăl pentru noi, fără să înceteze de-a fi şi rugăciunile lor” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, ediţia a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 665-666).

Prezenţa preotului în fruntea comunităţii, în stare de mijlocitor pentru întregul popor înaintea Domnului, nu înseamnă o intercalare a preotului între credincioşi şi Hristos, căci prin slujitorul sfinţit este prezent însuşi Domnul Hristos în stare de rugăciune. Prin Sfintele Taine săvârşite în Biserică, toată suflarea laudă pe Domnul, iar El Se aduce pe Sine jertfă sfințitoare, care uneşte oamenii întreolaltă, fără a le anula personalitatea şi libertatea.

Prezenţa Mântuitorului Hristos în mijlocul comunităţii dă tuturor credincioşilor şi slujitorilor sfinţiţi posibilitatea de a numi pe Dumnezeu Tată. Formula de dinaintea rugăciunii domneşti: „Să cutezăm a Te chema pe Tine, Tată, Dumnezeul cel ceresc şi a zice” (Liturghier, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2012,  p. 183), reliefează, tocmai, coincidenţa unicităţii în Hristos, în care slujirea fratelui este cea care ne învredniceşte a-L chema în rugăciune pe Dumnezeu ca Tată. Ascultând cuvintele Lui, împlinindu-le liber şi responsabil, noi eliminăm din fiinţa noastră orice lucru care ne robeşte şi îl chemăm pe Dumnezeu nu doar ca stăpân, ci şi ca Părinte iubitor. Aceasta ne devine accesibilă prin raportarea necontenită la părinte, fie că este arhiereu, fie că este preot sau simplu monah. Rugăciunea, dragostea şi compasiunea acestora pentru întreaga lume le descoperă calitatea de tată, care mijloceşte înaintea altui Tată, având în comun inima de părinte şi „aşa se apropie preotul de Dumnezeu, ca şi cum ar fi tatăl tuturor oamenilor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul Despre Preoţie, Ed. IBMBOR, București, 2007, p. 137).

Privind relaţia dintre cler şi popor din perspectiva comuniunii și a conlucrării armonioase, atunci putem înțelege faptul că „autoritatea eclezială nu a fost niciodată un monopol deţinut de câţiva aleşi (Efeseni 4, 11-12), fie ei episcopi sau clerici de rând. Ea este responsabilitatea tuturor” (John Chryssavigis, Reîntregirea sufletului. Arta îndrumării duhovniceşti, trad. Luminiţa-Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 173).

Clerul şi laicatul nu pot exista separat, pentru că ei împreună formează Trupul viu al lui Hristos (Efeseni 5, 30). Legătura tainică dintre cler şi popor se stabileşte începând cu momentul hirotoniei slujitorului, ales din mijlocul poporului, şi rânduit să slujească celor care l-au considerat vrednic să le fie slujitor. El este încredinţat astfel comunităţii, pentru ca împreună cu ea să păzească adevărul de credinţă şi integritatea Trupului lui Hristos. În acest sens este sugestiv îndemnul ierarhului către cel hirotonit în momentul în care îi oferă Sfântul Trup: „Primeşte acest Odor şi-l păstrează pe El până la cea de-a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când are să-L ceară de la tine” (Arhieraticonul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 82).

Rugăciunile rostite în timpul hirotoniei „nu accentuează autoritatea sacerdotală, ca atare, nici o putere în sine, ci dăruirea de sine către comunitate în propovăduirea credinţei şi în slujire, cu scopul aducerii la comuninea de iubire faţă de Dumnezeu şi între ei înşişi a membrilor comunităţii de care răspunde” (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei –  Explorări teologice în spiritualitatea liturgică şi filocalică, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007, p. 89). Încredinţarea Sfântului Trup al lui Hristos ca imagine a întregului trup al Bisericii presupune apărarea lui cu multă atenţie şi responsabilitate. În slujirea celor în nevoi, în ridicarea celor căzuţi sau în îndreptarea celor rătăciţi, preotul nu poate pregeta nici o clipă. Apărându-i pe credincioşi, el lucrează împreună cu Hristos – Capul nevăzut al Bisericii, care suferă cu cei ce suferă şi se bucură împreună cu cei care se bucură (Fapte 9, 4-5).

Cei care propovăduiesc Evanghelia, sunt buzele şi ochii trupului lui Hristos, devenind astfel organe dumnezeieşti care „seamănă cuvintele vieţii veşnice în inimile celor credincioşi” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 44, 3, în PSB, vol. 17, p. 288). Dacă cel care propovăduieşte se îndepărtează de mesajul autentic al Evangheliei, el iese din comuniunea Preasfintei Treimi şi se propovăduieşte pe sine. În aceste condiţii, cel care vorbeşte devine un hristos mincinos (Matei 24, 24). Recunoaşterea unui astfel de impostor este posibilă, dacă analizăm cu atenţie cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „Omul rău, pentru că e hrănit cu învăţături rele, scoate din inima lui cuvânt rău” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 44, 3, în PSB, vol. 17, p. 287). La acestea se adaugă cuvântul care este este complicat şi construit în mod interesat, pentru a fi pe plac cititorilor sau ascultătorilor.

În scrierile Sfinţilor Varsanufie şi Ioan din Gaza găsim o exprimare clară în sensul celor precizate mai sus: „Libertatea în lucruri este adevărul spus pe faţă” (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia, vol. XI, trad., introd. şi note, Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, format electronic, Apologeticum 2005 p. 340). În mod magistral mitropolitul Nicolae Colan afirma această metodă de separare a unui slujitor cu caracter moral de unul utilitarist: „O frază limpede şi lipsită de zorzoane este oglinda unei gândiri disciplinate şi a unui suflet deschis, fără ascunzişuri şi fără fumuri; după cum o propoziţie confuză şi încărcată de inutile podoabe stilistice este dovada unei minţi zăpăcite şi a unui caracter în care mândria este şef de orchestră”. (Nicolae Colan, Biserica neamului şi unitatea limbii româneşti, Ed. Imprimeria naţionala, Bucureşti, 1945, p. 13). Toate aceste argumente patristice ne conduc spre cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care mărturisea că scopul predicii sale nu era înduplecarea oamenilor prin cuvinte bine alcătuite, ci în propovăduirea limpede a adevărului despre Hristos Cel răstignit şi înviat (I Tesaloniceni 1, 5).

Tezaurul dogmatic alcătuit pe temeiul adevărului de credinţă revelat, trebuie păstrat în integralitate, fără a fi înlocuită din el vreo literă. În acest sens Sfântul Vasile cel Mare considera că nici un om nu are binecuvântarea „de a face ceva din ceea ce este interzis sau să lase nefăcute lucrurile care sunt prescrise, din moment ce Domnul a vestit odată pentru totdeauna: Tu vei păstra cuvântul pe care ţi-l poruncesc azi; nu vei adăuga nimic la el. Căci rămâne o aşteptare înfricoşătoare a judecăţii şi o înverşunare a focului care îi va arde, pe cei care îndrăznesc să facă aşa ceva” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, în PSB, vol. 18, trad., introd., indici şi note, Pr. Iorgu D. Ivan, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 316). Aşteptarea nu este o stare de încremenire, ci implică o lucrare de priveghere pentru a nu ne îndepărta de Adevăr şi o stare de rugăciune, pentru a ne apropia tot mai mult de acesta.

În apărarea credinţei, întregul trup al Bisericii este îndreptăţit şi îndemnat să mărturisească adevărul fundamentat dogmatic, pe învăţătura cuprinsă în Sfintele Scripturi şi pe cea înscrisă în Tradiţia de veacuri, ajunsă până la noi. Astfel, ne legăm de acest lanţ, care ţine laolaltă toată legea, scrisă şi nescrisă, revelată de Dumnezeu în istorie. Acest fapt oferă autoritate Bisericii în lucrarea sa apostolică, fundamentată hristic, după cum afirmă Tertulian: „Dacă Domnul Iisus Hristos a trimis pe Apostoli la predicare, nu trebuie primiţi alţi predicatori decât cei rânduiţi de Hristos” (Tertulian, Despre prescrierea ereticilor, 21, în Migne, P. L., II, col. 33).

Sfântul Ignatie al Antiohiei îndemna în Epistola către Smirneni „să fim ascultători episcopului, aşa cum Hristos însuşi S-a făcut ascultător şi s-a supus Tatălui, şi prezbiterilor ca Apostolilor şi diaconilor ca unei porunci a lui Dumnezeu” (Sfântul Ignatie Al Antiohiei, Către Smirneni, în PSB, vol. I, trad, indici şi note, Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979 p. 184).  

 „Toate încercările contemporane de a limita „puterea” clerului sau de a acorda laicilor o parte a acestei puteri, sunt bazate pe o imensă confuzie” (Pr. Dumitru Stăniloae, Temeiurile teologice ale ierarhiei şi sinodalităţii, p. 183). Credincioşii mireni înţeleg cu greu sau aproape deloc care este locul, rolul şi responabilitatea lor în lucrarea Bisericii sau în deciziile administrative, liturgice, misionare sau pastorale care privesc viaţa Bisericii. Această cofuzie poate fi explicată printr-o necunoaștere a noțiunii de conducere bisericească. Aici se cuvine a preciza că toți cei care „edifică Biserica prin Cuvânt şi Taină sunt cei care o şi conduc şi viceversa, cei care o conduc sunt cei a căror misiune este să construiască prin cuvânt şi taine” (Pr. Dumitru Stăniloae, Temeiurile teologice ale ierarhiei şi sinodalităţii, p. 183). Adevărata problemă, preocupare şi provocare a Bisericii nu este implicarea laicilor în conducerea ei şi în hotărârile de credinţă, ci crearea unei relaţii armonioase între misiunea conducerii şi natura sinodală a Bisericii, evitând orice competiţie între clerici şi laici, între preoţi şi ierarhi, precum şi a ierarhilor între ei.

Atunci când nu este înțeleasă și asumată importanța consiliului, a comitetului parohial sau a altor foruri superioare bisericești, în care sunt aleși clerici și mireni, se poate pierde șansa de a contribui în mod concret la slujirea Bisericii lui Hristos. Prin alegerea în aceste oganisme ecleziastice, preoţii şi credincioşii sunt invitaţi să-şi descopere darul şi vocaţia în cadrul Trupului Bisericii, fapt prin care, pe de o parte, preoţii ajung să conştientizeze că nu sunt simpli delegaţi ai ierarhului, ci braţele prelungite ale acestuia, care lucrează în eparhie, iar pe de altă parte, credincioşii încep să înţeleagă faptul că preotul are cu adevărat nevoie de ei în lucrarea parohiei şi a întregii Biserici.

Totodată, trebuie să accentuăm faptul că subminarea principiului ierahic, distruge orice posibilitate de exprimare sinodală autentică, creându-se astfel impresia că fiecare tagmă îşi are interesul propriu, iar când se accentuează mai mult interesul unei părți sinodalitatea dispare şi se instituie un echilibru de putere care naşte frustrări în toate taberele. Evitarea şi rezolvarea acestor tendinţe distructive nu se poate petrece decât prin conștientizarea rolului fiecăruia pentru a ţine în comuniune toată Biserica.

În apărarea adevărului de credinţă, imaginea cea mai frumoasă este aceea în care slujitorii sunt în frunte, urmaţi de credincioşi, care întăresc şi confirmă propovăduirea adevărului. În ce priveşte autoritatea şi întâietatea, pe care episcopul o are în mărturisirea şi apărarea dreptei credinţe, părintele George Florovsky afirma: „Numai episcopul a primit puterea deplină şi autoritatea de a vorbi în numele turmei sale. Nu de la turma sa primeşte episcopul puterea de a învăţa, ci de la Hristos prin succesiune apostolică”(Georges Florovsky, The Catholicity of the Church, pp. 53-54). Aceasta nu îl desparte de credincioşi, întrucât dumnezeiescul har nu îl face infailibil pe el ca persoană, ci îi întăreşte autoritatea cuvântului, dacă este mărturisit în Biserică, în conformitate cu Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi dacă este recunoscut de întreg poporul credincios.

În slujirea lui Dumnezeu și în apărarea adevărului de credinţă întregul trup sau organism al Bisericii este şi trebuie să fie implicat. Pe de o parte, clerul are autoritatea de a propune o anumită rânduială, iar, pe de altă parte, credincioşii sunt cei care, în mod liber, autentifică cele formulate, după cum afirmă şi părintele Dumitru Stăniloae: „Singur poporul dă caracter de obligativitate şi de infailibilitate hotărârilor sinodului. Corpul credincioşilor nu are iniţiativă şi suveranitate exclusivă, e numai una din cele două părţi din al căror acord dialogic rezultă obligativitatea unei decizii în materie de credinţă. Şi amândouă părţile sunt obligate să ţină seama de credinţa de la început, care s-a dat prin revelaţie şi se cuprinde în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Autoritatea Bisericii, în Studii Teologice, nr. 3-4, Bucureşti, 1964, p. 209). 

Pr. Filaret Ruscan –
Consilier în cadrul sectorului Misiune Pastorală și Actualitate Creștină
Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.