În frumoasa şi plină de istorie zonă a comunei Baia – Fălticeni, se năştea în familia funcţionarului Vasile Gafiţa acum 100 de ani Viniciu Romulus Gafiţa.
După absolvirea Şcolii Primare (1933 -1937 ) şi a Liceului Nicu Gane din Fălticeni, urmează, ca şi fratele său Mihai Gafiţa, cunoscutul scriitor şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
Înclinaţia spre cititul cărţilor, spre literatură era puternic împământenită în comuna Baia după cum bine se ştie, datorită activităţii de excepţie a învăţătorului Nicolae Stoleru (1878 -1916) întemeietorul Cercului “Deşteptarea Sătenilor”, al foii „Vestitorul satelor”, Caselor de Sfat şi Cetire şi Asociaţiei Învăţătorilor din fostul judeţ Baia, mort eroic în luptele din Munţii Călimani, o acţiune militară de nivel tactic, desfăşurată pe Frontul Român în timpul campaniei din anul 1916.
Debutează publicistic în anul 1945, cu o poveste în revista “Universul copiilor”, revistă în care va publica apoi basme, poezii, rubrici de divertisment, ţinând paginile revistei departe de tăvălugul ideologic comunist.
Debutul editorial a fost în 1955 cu povestirea “Grădina cu meri”, urmat apoi de volumul “Oameni şi oameni” (1959), “Armonica” (1962), “Întâmplările Marianei” (1962), “Dimineaţa de cenuşă” (1968), “Curcubeul poveştilor” (1972), “Noi, cei care visam “(1975). “Ghiocei pentru mama” (1982), “Sânteţi oaspeţii mei” (1984), Ningea peste rododendroni (1986), etc.
Deşi s-a statornicit până la urmă în sfera literaturii pentru copii, a publicat în volum sau colaborator în revistele tematice, Viniciu Gafiţa remarcându-se în mod special ca redactor la Editura Tineretului, ulterior Editura Ion Creangă, unde a fost şi director după plecarea scriitorului lui Tiberiu Utan.
Scrierile lui Viniciu Gafiţa, potrivit Istoriei Literaturii Române, se situează “într-un minorat literar pe toate nivelurile, începând cu cel axiologic şi sfârşind cu cel al finalităţii didactice moralizatoare” cu o predilecţie evidentă pentru literatura adresată copiilor.
Sursele subiectelor sunt alese din realitatea măruntă, cotidiană din medii rurale, partinice, fie în istoria îndepărtată (Ştefan cel Mare ori Avram Iancu).
Parcurgând cu atenţie lucrările scrise de Viniciu Gafiţa descifrăm cu uşurinţă funcţia esenţial didactică a acestei literaturi, publicul predilect căruia i se adresa era alcătuit din copii, chiar şi atunci când autorul nu li se adresa explicit.
La toate acestea trebuie să subliniem meritul de a fi lăsat posterităţii o lucrare antologică, un instrument ce va fi folosit continuu pentru orice documentare asupra literaturii pentru copii, anume “Bibliografie de literatură română pentru copii”, lucrare apărută la Editura Ion Creangă, 1978 şi folosită mai ales de învăţători, socotită de autor, în nota ce prefaţează volumul, o dovadă că literatura română pentru copii „se dezvolta pe tradiţia veche şi trainică a generaţiilor de creatori ce s-au succedat de-a lungul a aproape două veacuri de activitate literară”.
S-a stins din viaţă la 21 noiembrie 2005.