Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

dsc07434

În canonul său, Sfântul Andrei Criteanul a încercat să facă o centralizare a faptelor biblice, vechi şi nou-testamentare, toate rememorate cu profundă durere şi străpungere a inimii. Fiecare faptă la care s-a făcut părtaş omul: crearea, neascultarea şi căderea, alungarea din rai, durerea pricinuită de păcat şi aşteptarea mântuirii, precum şi răscumpărarea săvârşită de Hristos este individualizată şi personalizată.


Iubiţi cititori şi cititoare,

Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul (660–740) se mai numeşte şi Canonul cel Mare, atât pentru mulţimea strofelor, – 250 de strofe, spre deosebire de 30 ale unui canon din zilele de rând –, cât şi datorită profunzimii conţinutului său.

Exegeţii acestui canon, V. Iljine, în lucrarea Le mystère de la pénitence et le Grand Canon de Saint André de Crète, şi Ioannis Fountoulis, în lucrarea Λογικε Λατρεία, spun că acest canon este expresia experienţei căderii în păcat a autorului, dar şi a întoarcerii lui.

Este ştiut faptul că, sub presiunea împăratului Filip Vardanis, Andrei Criteanul a acceptat pentru scurtă vreme doctrina eretică monotelită, participând chiar şi la pseudo-sinodul (conciliabulum) din 712, în cadrul căruia a fost condamnată învăţătura Sinodului al VI-lea Ecumenic. Însă el nu a fost un susţinător fervent al acestei erezii, ci, la numai un an de rătăcire, şi-a recunoscut greşeala şi s-a întors la Ortodoxie. De aici şi faptul că, în calitate de autor al canonului, îşi impută sieşi toate păcatele. Din acest punct de vedere, el poate fi considerat „mistagogul căinţei” sau „învăţătorul prea ales al pocăinţei”, cum l-au numit cei care au completat Canonul cel Mare.

Cât priveşte perioada alcătuirii canonului, circulă două ipoteze: prima susţine că autorul l-ar fi alcătuit pe când se afla în Constantinopol, înainte de a fi hirotonit arhiepiscop al Gortynei – Creta (712) sau la puţin timp după aceea, ştiut fiind faptul că el a fost episcopul Cretei timp de 28 ani; a doua ipoteză susţine că acest canon a fost scris de autor la bătrâneţe. Ca argument, în acest sens, stau numeroase expresii din canon: „măcar la bătrâneţe nu mă lăsa în iad deşert” sau „măcar la sfârşit mântuieşte-mă” sau „timpul vieţii mele este scurt”.

Canonul cel Mare cuprinde, întocmai celorlalte canoane, nouă cântări sau pesne, care pot fi rezumate astfel:

– cântarea întâi subliniază starea de păcătoşenie extremă a sufletului, autorul folosind mai multe chipuri scripturistice reprezentative: Adam, Eva, Cain, fiul risipitor. Iertarea este condiţionată de „lacrimile pocăinţei”;

– cântarea a doua arată cum păcătosul poate pune început bun pocăinţei, luând ca martor întreg universul: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi; pământule, primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu şi-L laudă pe dânsul”;

– cântarea a treia avertizează sufletul să nu urmeze păcătoşilor din timpul lui Noe, Ham, Agar, locuitorilor din Sodoma şi Gomora, ci celor care au dus o viaţă curată;

– cântarea a patra scoate în evidenţă lupta păcătosului cu păcatul, care, deşi vede că „sfârşitul se apropie şi aproape lângă uşă este Judecătorul”, rămâne gol de fapte demne de a intra în cămara Mirelui;

– cântarea a cincea dezvăluie urâciunea păcatului, în contrast cu virtutea: „În noapte viaţa mea mi-am petrecut pururea; că întuneric s-a făcut mie şi negură adâncă noaptea păcatului”, „cu lut mi-am amestecat gândul, eu ticălosul”;

– cântarea a şasea aduce în prim plan modul în care se poate îndrepta păcătosul. Sunt aduse spre întărire sufletului ce caută să se pocăiască pilde de pocăinţă: tâlharul de pe cruce, devenit primul locuitor al Raiului, Manoe, Barac, Ieftae şi Debora, Iaila, Ana, judecătorul Samuel şi regele David;

– cântarea a şaptea, pe de o parte, arată gravitatea fărădelegilor sufletului infinit mai mare decât a altor chipuri scripturistice, precum Saul, Abesalom, Ahitofel, Solomon, Roboam, Ieroboam, Ahab şi Izabela, Ohozia, Manase, iar pe de altă parte, elogiază pe cei care au renunţat la păcat, precum David şi femeia păcătoasă;

– cântarea a opta reintroduce imaginea Înfricoşătoarei Judecăţi. Plângerea păcătosului se contopeşte cu plângerea fiului risipitor: „Miluieşte-mă, pe mine, cel ce am păcătuit, Mântuitorule, ridică-mi mintea mea spre întoarcere, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc; miluieşte-mă pe mine cel ce strig: Greşit-am Ţie, miluieşte-mă, nelegiuit-am, miluieşte-mă”. Totodată, îi sunt arătate sufletului noi modele de pocăinţă: Ilie, Elisei, Ieremia, Iona, Daniel, Petru ş.a.

– cântarea a noua se constituie într-un epilog al canonului, arătând cum sufletul, având înainte imaginea Înfricoşătoarei Judecăţi, dar şi numeroasele modele de drepţi şi păcătoşi care s-au mântuit, întorcându-se la Dumnezeu, rămâne statornic în pocăinţă, năzuind să primească iertarea de la Judecătorul şi Mântuitorul său.

Între peasna a şasea şi a şaptea se cântă condacul „Suflete al meu”. Textul acestui condac trezeşte conştiinţa adormită de păcat: „Scoală, sfârşitul se apropie”.

În canonul său, Sfântul Andrei Criteanul a încercat să facă o centralizare a faptelor biblice, vechi şi nou-testamentare, toate rememorate cu profundă durere şi străpungere a inimii. Fiecare faptă la care s-a făcut părtaş omul: crearea, neascultarea şi căderea, alungarea din rai, durerea pricinuită de păcat şi aşteptarea mântuirii, precum şi răscumpărarea săvârşită de Hristos este individualizată şi personalizată. Ele se transformă în faptele fiecăruia dintre noi: „crearea mea,” „căderea mea”, „răscumpărarea mea”. Istoria personajelor canonului devine istoria mea, iar eu devin conştient de profunzimea ei.

De remarcat este faptul că păcatul descris de autor nu este al unui singur om, ci este unul universal; este păcatul prin care firea umană se arată a fi căzută, începând cu Adam şi Eva. Marii păcătoşi care au biruit păcatul devin paradigme pentru cei ce doresc şi, mai ales, pentru cei ce încearcă să urmeze calea ascezei; în acelaşi timp, ei sunt şi rugători pentru fiecare dintre cei care se luptă cu păcatul. De fapt, prima treaptă spre îndumnezeire se realizează prin pocăinţă şi lacrimi pentru păcatele săvârşite: „Lacrimi din ochii mei, Mântuitorule, şi suspinuri din adânc curat aduc Ţie, strigând din inima mea: Dumnezeule, păcătuit-am Ţie, milostiveşte-Te spre mine”. Da, prin mărturisire se şterge atât păcatul, cât şi umările lui. Însă mărturisirea păcatelor trebuie să fie însoţită de recunoaşterea stării de rătăcire: „Îmbrăcatu-m-am urât cu haină împestriţată şi sângerată ruşinos, prin curgerea vieţii celei cu patimi şi iubitoare de desfătări. Pătat-am haina trupului meu şi am întinat cu totul podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântuitorule.” (Peasna a 2-a, troparele 14-15).

Smerenia, în actul de pocăinţă, devine o condiţie sine qua non a vieţii în Hristos, piatra de temelie şi începutul creşterii duhovniceşti, a cărei cunună este îndumnezeirea sau „părtăşia la dumnezeiasca fire” de care vorbeşte Sfântul Apostol Petru (II Petru 1, 4).

O atenţie deosebită este acordată în Canon răscumpărării omului din robia păcatului, răscumpărare mijlocită de Mântuitorul prin Jertfa Sa pe Cruce: „Trupul Tău şi sângele Tău petru toţi Ţi-ai pus, Cuvinte, răstignindu-Te; trupul ca să mă înnoieşti, iar sângele ca să mă speli. Duhul Ţi-ai dat ca să mă aduci, Hristoase, Părintelui Tău. Săvârşit-ai mântuire în mijlocul pământului, Făcătorule, ca să ne mântuim; de bunăvoie ai fost răstignit şi Edenul cel ce se încuiase s-a deschis; cele de sus şi cele de jos, făptura şi toate neamurile mântuindu-se, se închină Ţie.” (Peasna a 4-a, troparele 18-19).

Căderea omului în păcat, răscumpărarea lui prin Întruparea şi Jertfa Mântuitorului, Taina Pocăinţei, dogma Sfintei Treimi şi preacinstirea Maicii Domnului sunt principalele teme dogmatice pe care autorul canonului le abordează. De aici şi caracterul dogmatico-doctrinar al canonului. De fapt, autorul vrea să facă din canon un răspuns la acuzele monotelite, exprimând în acelaşi timp dragostea omului faţă de Dumnezeu Creatorul, Proniatorul, Mântuitorul şi Judecătorul său.

Sfântul Andrei Criteanul reliefează dogma Sfintei Treimi prin doxologiile închinate în acest canon Acesteia, arătând că pocăinţa este misterul refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu, Unul în Trei. Dacă prin Botezul în numele Sfintei Treimi fiecare credincios se curăţă de păcatul originar, prin lacrimile pocăinţei – numite şi „al doilea Botez” – murim păcatului şi înviem prin harul de viaţă dătător al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aşadar, Canonul ne introduce pe fiecare dintre noi în istoria Sfintei Scripturi şi ne determină să conştientizăm, prin intermediul modelelor de pocăinţă, amplitudinea păcatelor noastre şi înstrăinarea de Dumnezeu pe care ne-o aduc păcatele.

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul este un puternic protest împotriva păcatului; mai bine spus, o adevărată strategie de luptă împotriva păcatului. Ca principiu de viaţă, el promovează permanenta pocăinţă pentru păcatele pe care le săvârşim clipă de clipă, precum şi dorinţa continuă de a urma lui Hristos şi celor ce s-au apropiat de El prin curăţirea de păcate, prin pocăinţă. Puterea şi darul pocăinţei sunt pregătire pentru Înviere.

Leave a Reply