Calinic Miclescu – vrednic mitropolit al Moldovei şi Sucevei – 200 de ani de la naştere – 16 aprilie 1822 – 16 aprilie 2022

Între vrednicii ierarhi ai Ţării Moldovei un loc aparte în istoria bisericii în epoca  modernă îl ocupă Constantin Miclescu, născut în familia lui Scarlat Miclescu fost logofăt  şi Maria (născută Beldiman), tuns în monahism cu numele de Calinic, de primul dascăl al său, unchiul de frate, Sofronie Miclescu, viitor mitropolit al Moldovei.

S-a născut , acum 200 de ani, la 16 aprilie 1822 în Suceava, a intrat în monahism la Huşi la 18 iunie 1842, hirotonit apoi în treapta de ierodiacon în ziua de Sf. Gheorghe 1843, pentru ca cinci ani mai târziu să fie hirotonit ca ieromonah, la 30 noiembrie 1848, apoi protosinghel şi arhimandrit.

Descendentul unei vechi şi puternice familii boiereşti din Moldova, crescut la curtea mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei şi Sucevei, a dobândit o educaţie şi mai ales o instrucţie aleasă.

Potrivit documentelor vremii de la unchiul său a moştenit versalitatea şi venalitatea care, a făcut cu putinţă ca Alexandru Ioan Cuza să detroneze şi să închidă pe Sofronie, fară ca nimeni să fi zis ceva. Numit mitropolit al Moldovei prin decret domnesc el a fost unul dintre cei mai credincioşi ierahi ai domnitorului.

Între anii 1851 -1858 a fost stareţ al mănăstirii ctitorite de domnitoul Alexandru Lăpuşneanu, perioadă în care a înfiinţat şcoala pentru copii ţăranilor din satul Mălini din apropierea mănăstirii Slatina.

La Praznicul Intrarea Maicii Domnului în Biserică în anul 1855 a fost hirotonit arhiereu titular cu titlul de Calinic de Hariopoleos fiind un unionist convins motiv pentru care a fost şi ales deputat în Divanul Ad- hoc al Moldovei în 1857. Printre hotărârile adoptate în Divanul Ad-hoc, amintim : respectarea vechilor capitulaţii dintre Ţările Române şi Înalta Poartă din 1393, 1460, 1513, şi 1634, care prevedeau că aceste teritorii sunt neocupate şi independente; Unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România, principe străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuți în religia țării și altele.

În perioada noiembrie 1858 – ianuarie 1861 a fost locţiitor de episcop la Huşi, apoi locţiitor de mitropolit al Moldovei în perioada mai 1863 – mai 1865, când a fost numit mitropolit al Moldovei (1865 – 1875), pentru ca apoi să fie ales mitropolit al Ungro-Vlahiei la Bucureşti în 1875 după decesul mitropolitului Nifon Rusăilă (1875 – 1886).

După cucerirea Independenţei de Stat a României, a crescut şi prestigiul ei în afara graniţelor sale, crescând însă şi autoritatea Bisericii noastre, întrucât era necesară recunoaşterea independenţei – autocefaliei in partea Patriarhiei Ecumenice. Astfel se explică  faptul că în Aprilie 1885 , mitropolitul primat Calinic Miclescu a trimis o scrisoare Patriarhului Ioachim, prin care îi aducea la cunoştinţă, proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar recunoaşterea ei, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului. La 25 aprilie 1885 patriarhul ecumenic a răspuns arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o recunoştea ca autocefală, dând în aceeaşi zi Tomosul de autocefalie, semnat de patriarh şi de cei 10 membrie i Sinodului patriarhal, comunicând tuturor Bisericilor Ortodoxe surori recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

În perioada cât a fost mitropolit primat la Bucureşti a înfiinţat Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, în anul 1881, a pus bazele Tipografiei Cărţilor Bisericeşti, în anul 1882, şi un fapt care a trecut aproape neobservat, că în 1882  a fost în fruntea soborului de arhierei care au sfinţit entru prima dată în Biserica Noastră Sfântul şi Marele Mir, iar în 1885 a fost personajul principal al momentului în care a fost recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române (1885).

La 14 martie 1881, atunci când Senatul României, urmând Camera Deputaţilor a votat Legea prin care România devine Regat iar Carol I a fost proclamat Rege. În cuvântul său rostit cu acest prilej, potrivit rânduielilor bisericeşti a spus:,,(…) Clerul român se asociază din tot sufletul la acest mare act national și, împărtășind simțămintle de bucurie ale întregii națiuni române, roagă pe cel Atotputernic să binecuvînteze acest mare act și să facă ca scumpa noastră Patrie să prospere înmiit sub scutul Regalității și sub conducerea Augustului și prea iubitului nostru Suveran Carol I. Să trăiască Majestatea-Sa, Carol I, Regele României! Să trăiască Majestatea-Sa Doamna, Regina României! Să trăiască Națiunea română și guvernul care a condus pînă aci destinele ei!”.

Iată cum este descris într-un document al vremii Naţionalist înfocat…, iubitor de viaţă lumească şi călugăr habotnic, cardinal roman și vlădică bizantin, aristocrat pînă în vârful unghiilor şi liberal înfocat: era un tip al vremurilor (…) Dar așa, în acest amestec de bine și de rău, de credinţă și indiferentism, Calinic avea ceva ce a lipsit predecesorilor săi, ce nu moşteniră urmaşii săi: avea autoritatea numelui, inteligenţa situaţiei şi cultură enciclopedică.

Autocefalia obținută la 25 aprilie 1885, în urma unor lungi și necurmate lupte duse deopotrivă de ierarhia Bisericii noastre și de autoritatea de stat, este piatra unghiulară care a stat la baza edificării Patriarhiei Române, înființată în 1925, precum și a dezvoltărilor ulterioare, care au creat Bisericii noastre un prestigiu de neegalat în lumea ortodoxă. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a existat, așadar, din cele mai vechi timpuri ale existenței sale, fiind proclamată în 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar recunoscută formal de Patriarhia ecumenică abia la 25 aprilie 1885. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost proclamată în țară, de Stat și de Biserică deopotrivă, iar Patriarhia ecumenică a fost pusă în fața unui fapt împlinit, cerându-i-se doar o confirmare a unei stări de lucruri existente, întrucât Constantinopolul deținea întâietatea de onoare în rândul celorlalte Biserici Ortodoxe surori.

Mitropolitul Calinic Miclescu  s-a săvârşit din această viaţă la 14 august 1886, când şi -a dat obşetscul sfârşit fiind înmormântat în cimitirul de la Mănăstirea Neamţ.

Despre înmormântarea lui Calinic Miclescu există mărturia Mărucăi Cantacuzino- Enescu, fosta soţie a lui Mihai Cantacuzino, care în memoriile sale scria că jumătate din Moldova l-a condus cu trăsura, în căruţă şi pe jos, în ultima lui paradă pe pământ pe elegantul, fastuosul Prea Sfântul Calinic Miclescu.

Vrednicul de pomenire mitropolit Calinic Miclescu a fost o întruchipare a atitudinii pe care toți cei chemați la treapta apostoliei trebuie să o aibă, după cuvântul pe care Apostolii Petru și Ioan l-au adresat Sinedriului: „Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 4, 19).

Arhid. Vasile M. Demciuc

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.