Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale – (Ioan 10, 11)
În astfel de momente, cuvântul devine neputincios în fața tainei plecării unui slujitor al lui Dumnezeu. Și totuși, Biserica ne învață că nu vorbim astăzi doar despre moarte, ci despre mutare, despre trecerea din osteneala slujirii pământești în odihna și răsplata cea cerească.
Ne aflăm astăzi în fața catafalcului părintelui Vasile Dogaru-Vlad, un preot care nu a trăit pentru sine, ci pentru Dumnezeu și pentru oameni, un om care a înțeles că preoția nu este o profesie, ci o cruce și o ardere de sine.
Părintele Vasile Dogaru-Vlad, iconom stavrofor, s-a născut la 17 octombrie 1949, din părinții Neculai și Catinca, trecând la Domnul în ziua de 27 aprilie 2026, la vârsta de 76 de ani; a crescut alături de frații săi Ioana, Ioan, Gheorghe și Vasile, a urmat Școala Gimnazială din Tătăruși – Iași, apoi Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț și Facultatea de Teologie din București, absolvită în anul 1980; întemeindu-și o familie în anul 1969, prin căsătoria cu Valentina Vlad din Târgu Neamț, a fost binecuvântat cu doi fii, Ion Dragoș și Ciprian Spiridon; hirotonit preot în anul 1970, a slujit în parohiile Totoiești (jud. Neamț), Frătăuții Vechi (jud. Suceava), iar din 1 martie 1986 în Dărmănești (jud. Suceava), unde, după pensionarea din anul 2015, a rămas îmbisericit și apropiat de comunitate până în anul 2024, când a fost încercat de suferință printr-un accident vascular cerebral.
Format în rânduiala serioasă a școlii teologice de la Mănăstirea Neamț și desăvârșit prin studiile universitare de la București, părintele a purtat în sine echilibrul între rigoarea teologică și înțelepciunea vieții. A fost un om al „școlii vechi”, dovedind a fi un om temeinic, adânc, statornic, care nu se clătina ușor și nu relativiza adevărul.
Sfinții Părinți, în special Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbesc despre preoție ca despre „arta artelor și știința științelor”, pentru că ea se ocupă de ceea ce este mai de preț: mântuirea sufletului omenesc.
Preotul nu este doar un slujitor al rânduielilor bisericești, ci un purtător de Hristos, un om chemat să fie în același timp jertfitor, învățător și păstor. Viața părintelui Vasile a fost o astfel de împlinire. În cei 56 de ani de slujire, el a trăit preoția ca pe o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Fiecare spovedanie, fiecare Sfântă Liturghie, fiecare sfat dat unui om nu au fost pentru el simple acte, ci întâlniri reale cu sufletul celui de lângă el. De aceea, putem spune fără exagerare că părintele nu a adunat doar ani de slujire, ci suflete lucrate cu răbdare și iubire.
Unul dintre cele mai frumoase lucruri care se pot spune despre un preot este că a fost „al oamenilor”. Și aceasta nu în sens superficial, ci în sens profund, evanghelic. Credem pe deplin, mai ales din mărturiile apropiaților că părintele Vasile a fost:
- prieten, pentru că știa să asculte fără grabă și fără judecată;
- duhovnic, pentru că știa să îndrume fără să constrângă și să ridice fără să mustre aspru;
- părinte, pentru că iubea fără măsură și fără preferințe.
În el, oamenii nu găseau doar un slujitor, ci un sprijin. Nu veneau doar la preot, ci la un om care le înțelegea frământările, care le cunoștea viața și care le purta durerea în rugăciune. Aceasta este adevărata lucrare a preotului: nu doar să vorbească despre Dumnezeu, ci să facă simțită prezența lui Dumnezeu în viața oamenilor.
În Sfânta Scriptură, păstorul este cel care își cunoaște oile și este cunoscut de ele. Această imagine evanghelică s-a împlinit în viața părintelui Vasile. El a fost un păstor adevărat, care nu a fugit de turmă, nu s-a ascuns de greutăți și nu a abandonat pe nimeni. A mers alături de oameni la bucurii și în încercări, la botezuri și înmormântări, în clipe de lumină și în momente de întuneric.
Astăzi, când a trecut pragul veșniciei, îl putem vedea în lumina acestei lucrări: păstor de suflete aici, iar acum, înaintea lui Dumnezeu, purtător al turmei sale. Nu ca un stăpân, ci ca un slujitor credincios, care aduce înaintea Domnului rodul muncii sale: sufletele pe care le-a iubit, le-a îndrumat și le-a ridicat. Aceasta este măreția și, în același timp, „cutremurul” preoției: că fiecare preot va da răspuns pentru cei încredințați lui.
Dar dincolo de această dimensiune înaltă, părintele Vasile a avut un dar rar: apropierea de oameni. Era o fire luminoasă, veselă, caldă. Nu era rigid, nu era distant. Avea acea omenie simplă și autentică care nu se învață din cărți, ci se naște dintr-o inimă curată. Nimeni nu pleca de la el fără un cuvânt. Și nu orice cuvânt, ci unul potrivit, așezat, cu rost; un cuvânt care hrănea sufletul. Dar părintele mergea mai departe: nu oferea doar hrană duhovnicească, ci și hrană trupească. Îi așeza pe oameni la masă, cu bucurie, cu naturalețe, cu acel simț al ospitalității care este, de fapt, o formă de iubire creștină.
Pentru el, omul nu era niciodată doar „un caz” sau „o problemă”, ci o persoană în complexitatea ei: trup și suflet. De aceea, întâlnirea cu părintele devenea pentru mulți o experiență completă:
- mângâiere pentru inimă,
- luminare pentru minte,
- și odihnă pentru trup.
Și poate că tocmai de aceea se spune atât de simplu și atât de adevărat despre el: „nu puteai să nu-l iubești”.
Lucrarea sa nu a rămas doar la nivel spiritual. A fost un om care a construit, a restaurat, a organizat. A refăcut, atât cât a putut, case parohiale și a îngrijit biserici, a fost prezent în viața comunității și chiar în școală, ca profesor de Religie. A contribuit și la lucrarea cuvântului scris, prin implicarea în publicarea volumului „Concordanță Biblică Tematică”, alături de părintele Neculai Dorneanu, o carte de folos pentru predică și pentru înțelegerea Scripturii, apărut la Editura Trinitas în anul 2000, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei. Aceasta arată că părintele nu a fost doar un slujitor al altarului, ci și un lucrător al cuvântului, un om care a dorit să lase ceva durabil pentru Biserică.
Viața sa nu a fost lipsită de încercări. Pierderea doamnei preotesei în anul 2021 a fost o durere adâncă. Totuși, a purtat această suferință cu discreție și credință, fără revoltă, fără deznădejde. Până în ultimii ani, chiar și după pensionare, a rămas legat de Sfântul Altar și de comunitate, iar boala care l-a încercat nu i-a „șters” demnitatea și statornicia.
Astăzi nu ne despărțim doar de un om, ci de o prezență; de un chip care a însoțit viețile multora dintre noi; de o voce care a sfătuit, a mângâiat și a luminat. Dar credința noastră ortodoxă ne spune că această despărțire nu este definitivă. Ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci moartea prin Înviere – Sf. Atanasie cel Mare spunea: „nu îmi este frică de moarte, ci de veșnicia ei”. Dacă părintele a fost, cu adevărat, – prieten, duhovnic și părinte – atunci legătura cu el nu se rupe, ci se mută în rugăciune.
Să-l încredințăm, așadar, milostivirii lui Dumnezeu și să ne rugăm ca sufletul său să fie așezat în lumina cea neînserată, acolo unde slujitorii credincioși își primesc răsplata. Iar noi să păstrăm vie moștenirea lui: credința, bunătatea, statornicia și dragostea pentru oameni.
În aceste momente de întristare, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, transmite familiei îndoliate și tuturor celor apropiați gânduri de mângâiere și binecuvântare, rugându-se ca Dumnezeu să așeze sufletul părintelui Vasile Dogaru-Vlad în ceata drepților, iar celor rămași să le dăruiască pace și nădejde în lumina Învierii.
Sincere condoleanțe și din partea tuturor preoților din cuprinsul Protopopiatului Rădăuți, dar și a celor prezenți astăzi la slujba de înmormântare.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Veșnică să-i fie pomenirea!
Pr. dr. Constantin OPREA
Protoiereu al Protopopiatului Rădăuți
