Sâmbătă 8 Nisan, 1 aprilie, anul 30 d.Hr.
Erau şase zile înaintea Paştilor iudeilor (Ioan 12, 1). Iisus a venit din Ierihon în Betania, unde a fost miruit de Maria, sora lui Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Ecoul pe care l-a avut minunata faptă a învierii dreptului Lazăr a scos din fire pe inamicii declaraţi ai Mântuitorului. Iisus avea să recolteze din partea lor o ură înverşunată. El era pentru ei o prezenţă incomodă. Iisus este urmărit pas cu pas, fiind ispitit în fel şi chip; se aşteptau din partea Lui declaraţii compromiţătoare, pe temeiul cărora să fie osândit şi răpus. Iar când îngrijorarea lor a luat proporţiile deznădejdii, au purces la urzirea unui complot de cea mai josnică speţă. Mântuitorul a evitat confruntarea cu inamicii Lui, retrăgându-se vremelnic, împreună cu ucenicii Săi, în cetatea Efraim, aşteptând venirea Paştilor – cele din urmă pe care avea să le mai prăznuiască în zilele petrecerii Sale în trup.
Duminică, 9 Nissan, 2 aprilie, anul 30 d.Hr.
Are loc intrarea în Ierusalim. Aparent era o zi a triumfului; dar nu a triumfului pe care îl dorea Iisus. El ar fi dorit să triumfe asupra inimilor oamenilor. I se făcea o primire de proroc, însă El era mult mai mult decât ceea ce-şi imagina mintea lor. Iisus trecea prin mijlocul tumultului şi medita. Știa că Ierusalimul va dobândi o faimă în plus condamnând la moarte pe Fiul lui Dumnezeu; din acest motiv Iisus nu l-a fericit, ci l-a plâns: „Vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.” (Luca 19, 42-44). Pe de o parte, unii strigau acum „Osana, Fiul lui David”, iar alţii Îi întindeau cea mai perfidă capcană; unii L-au primit ca pe un viitor rege, iar alţii L-au acuzat că a vrut să fie rege pentru a submina puterea romană. Toţi au trecut astfel printr-o judecată în relaţie cu Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului.
Luni, 10 Nissan, 3 aprilie, anul 30 d.Hr.
Iisus alungă din templu pe negustori şi cămătari. A dat drumul animalelor cu care se făcea comerţ în templu, pentru jertfe, şi a răsturnat vânzătorilor tarabele încărcate cu mărfuri. Trebuie să înţelegem această mânie a lui Iisus şi alungarea negustorilor din templu ca pe o nemulţumire a Lui faţă de ceea ce se întâmpla în sufletele oamenilor.
Tot întru această zi Iisus blestemă smochinul neroditor (Matei 21, 10; Marcu 11, 20) care nu avea decât frunze. Sfântul Maxim Mărturisitorul face o exegeză deosebit de profundă cu privire la acest pom. În acest context, smochinul reprezenta pentru Hristos slujirea trupească a Legii cea în umbre şi chipuri, susţinută de predanie nestătătoare şi vremelnic aşezată în „cale”, constând numai din chipuri şi rânduieli trecătoare. Și, văzând-o Dumnezeu-Cuvântul împodobită pompos şi strălucitor de învelişurile din afară ale Legii, ca un smochin de frunzele sale, şi neaflând roade ca să hrănească astfel Cuvântul, a poruncit smochinului să se usuce. Hristos a rânduit să nu mai acopere adevărul înăbuşindu-l cu chipurile Legii, căci Israel, urmând legea dreptăţii, adică pe cea în umbre şi chipuri, n-a ajuns la legea care dă îndreptare, adică la cea desăvârşită în duh după Hristos (Romani 9, 37).
Marţi, 11 Nissan, 4 aprilie, anul 30 d.Hr.
Noaptea, luni spre marţi, o petrecuse, ca şi alte dăţi, afară din cetate (Marcu 11, 19), probabil în Betania. Dimineaţa, când se înapoiau la Ierusalim, Sfinţii Apostoli au constatat că smochinul pe care-l blestemase Domnul mai înainte (Matei 21, 18-19; Marcu 11, 12-14) se uscase din rădăcină. Fariseii căutau şi întru această zi să-L prindă pe Iisus în cuvânt. „Se cade să dăm dajdie Cezarului?” La această întrebare Iisus a răspuns solemn şi demn: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Dar n-a sfârşit bine răspunsul acesta, căci se apropiară de El saducheii, punându-I întrebarea: „A cărui dintre cei şapte fraţi va fi la înviere femeia căsătorită cu aceştia?”. Hristos a răspuns: „La înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită…”. În înţeles duhovnicesc, saducheii sunt gândurile pătimaşe, iar femeia este firea oamenilor. Cei şapte fraţi daţi ei de Dumnezeu sunt legile. Cu acestea petrecând firea oamenilor, ca şi cu nişte bărbaţi, n-a avut de la niciuna fiu, ci a rămas stearpă de roadele dreptăţii. Prima lege este cea dată lui Adam în rai; a doua i s-a dat aceluiaşi după izgonirea din rai; a treia i s-a dat lui Noe, la ieşirea din corabie; a patra este legea tăierii-împrejur dată lui Avraam; a cincea este legea care i s-a dat aceluiaşi în legătură cu jertfirea lui Isaac; a şasea este cea dată lui Moise; iar a şaptea este cea dată prorocilor prin insuflarea Duhului Sfânt. În tot acest timp încă nu se însoţise firea omenească cu legea Evangheliei. Hristos respinge aceste gânduri saducheice făcând să se străvadă nestricăciunea firii, arătând că ea nu va vieţui după niciuna din legile de mai sus, ci, după ce se va fi îndumnezeit, se va însoţi prin Duhul, cu Însuşi Dumnezeu-Cuvântul, de la Care şi spre Care şi-a luat şi îşi va lua începutul şi existenţa.
Miercuri, 12 Nissan, anul 30 d.Hr.
Mai erau încă două zile până la Paşti (cf. Matei 26, 2; Marcu 14, 1); Domnul face un rechizitoriu sever fariseilor şi cărturarilor (Matei 23, 1; Marcu 12, 38; Luca 20, 45); prevesteşte dărâmarea Ierusalimului şi vorbeşte despre a doua venire a Sa (Matei 24, 1-25; Marcu 13, 1; Luca 21, 5-36). În această zi are loc acasă la arhiereul Caiafa complotul împotriva lui Iisus. Iuda Iscarioteanul, robit de patima banilor, primeşte punga cu cei 30 de arginţi. Trădarea care-i va stigmatiza de-a pururi memoria a fost, este şi va rămâne cea mai urâtă dintre toate trădările, dar nu unica şi nici cea dintâi în ordinea manifestării ei. Aviditatea după bani l-a făcut să-l vândă. Iuda, în judecata Evangheliilor, este unealta conştientă a Satanei (Ioan 5, 70; 13, 27): „Cu adevărat mai bine-i era omului acestuia de nu s-ar fi născut”.
Joi, 13 Nissan, 6 aprilie, anul 30 d.Hr.
O zi încărcată, din care reţinem evenimentele de căpetenie. Seara, pe la ora 6.00 (după orarul nostru, 18.00), Sfinţii Apostoli fac pregătirile orânduite de Mântuitorul pentru prăznuirea Paştilor (Matei 26, 17); Domnul nostru Iisus Hristos instituie Sfânta Taină a Euharistiei (Matei 26, 26); spală picioarele ucenicilor Săi (Ioan 13, 13); demască pe Iuda cel ce L-a vândut pe Domnul (Matei 26, 20); în miezul nopţii Iuda trădătorul pleacă de la cină, ca să-şi împlinească planul (Ioan13, 30); Mântuitorul Îşi ia rămas bun de la Sfinţii Apostoli, făgăduindu-le că le va trimite lor alt Mângâietor, Duhul adevărului (Ioan 14, 18-26; 15, 26); are loc plecarea tuturor spre Muntele Măslinilor (Matei 26, 30); Petru află din gura Domnului că se va lepăda de El (Matei 26, 31); se retrage în singurătatea Ghetsimani, spre rugă.
Iisus a ieşit în întâmpinarea celor veniţi Să-L aresteze, întrebându-i pe cine caută. „Pe Iisus Nazarineanul”, a fost răspunsul prigonitorilor. Și Domnul le-a zis lor: „Eu sunt”. Cuvintele sale au avut un efect covârșitor: toată ceata a căzut la pământ (Ioan 18, 6). Vrășmașii Lui trebuiau să afle măcar acum că Iisus pe care-L căutau nu mai este „Mielul lui Dumnezeu Deus”, ci şi „Leul din Iuda” (Matei 26, 47). Urmează sărutul făţarnic al ucenicului Iuda şi arestarea brutală a Mântuitorului.
Vineri, 14 Nissan, 7 aprilie, anul 30 d.Hr.
Mântuitorul este înfăţişat lui Ana, socrul arhiereului Caiafa, mare preot în funcţiune în anul acela (Ioan 18, 12). În zorii zilei, sfatul căpeteniilor iudaice s-a prezentat cu dumnezeiescul inculpat. Sinedriul ierusalimitean are iniţiativa expediţiei, iar în executarea arestării şi-a rezervat punerea ei la cale. Ana urzea şi soluţiona, iar ginerele docil investea actele vicleanului său socru cu formele legale. Ucenicul Petru, din teamă prea multă, se leapădă de Hristos de trei ori în faţa slugilor (Matei 26, 69).
Pregătirile făcute în vederea arestării Mântuitorului au fost ample şi minuţioase. Parcă ar fi purces la capturarea unui tâlhar periculos (Matei 26, 55). Mântuitorul este judecat de către Pilat; era dimineaţa, pe la orele 6.00 (Matei 27, 11). Dar negăsindu-i lui Iisus nicio vină, Pilat Îl trimite la regele Irod Antipa, recunoscându-i acestuia dreptul de a judeca el însuşi pe supusul său galileean. Paralel cu aceste evenimente, ucenicul Iuda restituie banii şi, deznădăjduit, se sinucide (Matei 27, 3). „Am greşit vânzând sânge nevinovat”, exclamă el înainte de moarte (Matei 27, 4). Cu toate că a fost rostită de un om atât de ticăloșit, mărturia aceasta arată nevinovăţia lui Iisus. Remuşcarea lui Iuda n-a fost însă o căinţă veritabilă. Dacă ar fi implorat harul lui Iisus, cum a făcut tâlharul, dacă ar fi îmbrăţişat picioarele Celui răstignit cerând iertare, cum a făcut femeia păcătoasă, nu ar fi căzut în deznădejdea sinuciderii. Avea vreme, dar s-a îndoit de puterea dragostei şi a milostivirii dumnezeieşti. Între timp, Iisus este dus înaintea lui Irod Antipa (Matei 27, 17).
Participarea lui Irod Antipa la judecarea lui Iisus a fost superficială şi arogantă. Irod pierdea astfel şansa de a-şi răscumpăra păcatul uciderii lui Ioan Botezătorul, a celui ce striga în pustie printre stâncile ce atârnau posomorâte în văile arzânde ale Iordanului. Apoi Iisus merge a doua oară la Pilat (Matei 27, 19). Pilat propune alternativa: să elibereze pe Baraba sau pe Iisus. Baraba fusese încarcerat pentru răzvrătire împreunată cu omuciderea; de neaşteptat, gloata manevrată cerea moartea lui Iisus şi eliberarea răzvrătitului Baraba. Purtând cununa de spini şi hlamidă mohorâtă ca un răufăcător, Iisus este scos din pretoriu şi expus priveliştii mulţimii: „Iată Omul!” (Ioan 19, 5). Apoi intervine în favoarea lui Iisus, dar fără succes, Claudia Procula, soţia lui Pilat.
Femeile din Sfânta Evanghelie nu i-au pricinuit nicio mâhnire lui Iisus. Soţia lui Pilat, Claudia, a trimis soţului ei mesageri, ca să-i spună: „Nimic să nu-I faci Dreptului acestuia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El.” (Matei 27, 19). Visul o făcuse să se intereseze de soarta dumnezeiescului acuzat. Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti (Origen, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Fericitul Augustin) văd în visul soţiei lui Pilat o revelaţie supranaturală împărtăşită procuratorului roman în forma în care n-ar mai fi putut s-o nesocotească. Pentru ea, Mântuitorul este un om drept. Este nevinovat de crimele ce i se impută. De aceea, prestigiul acestei femei rămâne viu în conştiinţa creştinătăţii. Pomenirea ei se face de către Biserică în fiecare an, la 27 octombrie. Deznodământul este iminent. Pilat pronunţă pentru Iisus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, sentinţa de condamnare la moarte prin răstignire (era ceasul al 6-lea din zi – 12.00 la amiază) (Ioan 19, 14, 16).
Drumul Golgotei plineşte sentinţa celui mai cutremurător proces din istoria lumii, în mod paradoxal, chiar procesul istoriei lumii. Ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim în ziua de 14 Nissan, anul 30 d.Hr., prin răstignirea Fiului lui Dumnezeu, devenit Om din iubire pentru oameni, rămâne în vecii vecilor un permanent memento sacru pentru omenire şi mântuirea ei.
Patimile Celui Care S-a dăruit omenirii, exemplul Lui, constituie Taina iubirii mai tari decât păcatul şi moartea. Ele imprimă urme adânci în sufletele oamenilor din toate generaţiile. Puterea iubirii sublime, atotputernice şi fierbinţi a lui Hristos a devenit temelia mântuirii sufletului şi trupului tuturor celor ce cred în El şi Îl iubesc pe El. Cel condamnat la răstignire pe nedrept va fi înviat din morţi prin dreptatea lui Dumnezeu şi rămâne izvorul de mângâiere şi de întărire al tuturor celor care în istorie împlinesc voia lui Dumnezeu, după adevăr şi dreptate, după cum ne arată prietenii şi următorii lui Iisus: martirii şi sfinţii (Cf. I. Fruma, Studiu juridic și teologic. Procesul Mântuitorului).
† Calinic,
Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților