“Istoria noastră se înalţă cu cât o cunoaştem mai bine”
Nicolae Iorga
Adevărul axiomatic exprimat de Nicolae Iorga la începutul secolului XX, într-un studiu dedicat mitropolitului Filaret al II -lea, este atât de actual în aceste vremuri, vremuri când se impune tot mai mult necesitatea ca slujitorii Muzei Clio din ţara noastră să se aplece cu mai mult interes şi cu mai multă râvnă asupra momentelor din istoria ţării noastre, momente ce contribuie la crearea imaginii de ansamblu a evoluţiei complexe a poporului român de-a lungul existenţei sale.
Răsfoind paginile de istorie ale ţării noastre, putem uşor constata că firul existenţei neamului românesc pe aceste meleaguri nu a putut fi întrerupt nici de vicisitudine naturii şi, nici, mai ales, de cele provocate de semenii lor, mai precis conducătorii aflaţi în fruntea unor state, mai mult sau mai puţin apropiate de fruntariile etnice şi naturale, cărora, nu o dată, le-au căzut victime nevinovate. Putem dovedi, oricui ar fi de bună credinţă, că niciodată în istoria noastră nu am râvnit să călcăm peste alţii, ci, din contra, crezul dintotdeauna al nostru al românilor, a fost să îi respectăm pe toţi cei care au dorit să le răspundem cu aceeaşi monedă.
Cele două războaie purtate de Rusia împotriva Imperiului otoman, succedate la un interval scurt de timp, primul (1768 – 1774) singură, cel de-al doilea (1787 – 1792) în alianţă cu Imperiul habsburgic, au readus la ordinea zilei, mai acut decât oricând în cursul veacului al XVIII -lea, problema viitorului politic al Moldovei şi al Ţării Româneşti.
Interesul deosebit manifestat de marile puteri europene ale vremii faţă de soarta românilor nu izvora însă din dorinţa de a găsi o formulă de rezolvare a problemei în conformitate şi cu interesele lor, singura modalitate ce i-ar fi putut conferi calităţile de legitimitate şi durabilitate.
Din contra, o asemenea grijă nu a umbrit niciodată frunţile celor ce -şi arogau dreptul să dispună de soarta popoarelor aşa cum credeau de cuviinţă, fapt pentru care unii dintre ei nu şi-au făcut nici un scrupul din a răşlui o parte importantă din teritoriul românesc, dând dovadă de un cinism pe care istoria nu îl va putea înfiera niciodată în suficientă măsură.
Este vorba de anexarea de către habsburgi a Nordului Moldovei, act care a favorizat, între altele, producerea uneia dintre cele mai mari drame politice din zorii istoriei moderne a României, şi anume asasinarea în Iaşi, din ordinul sultanului Abdul Hamid I, a domnitorului Grigore Al. Ghica.
În tendinţele sale de expansiune către Orient, Austria încearcă printr-un tratat secret cu Poarta să anexeze Oltenia. Nereuşindu-i tentativa, Austria îşi îndreaptă privirea spre Nordul Moldovei.
În deceniul al VIII -lea al secolului al XVIII -lea, trecând peste Carpaţii Păduroşi şi Nistrul superior, oştile habsburgice s-au întâlnit cu expansiunea ţarismului. Galiţia ajunge sub stăpânirea Austriei. Nordul Moldovei – ulterior denumit Bucovina – era necesar Austriei, pentru a lega direct Galiţia cu Transilvania. Cu o lipsă de scrupule uimitoare chiar pentru diplomaţia austriacă, ministrul Mariei Tereza, Wenzel Anton von Kaunitz, găseşte pretextele politice ale acestui proiect.
Profitând de faptul că Moldova era ocupată de oştirile ruseşti şi că Pacea de la Kuciuk-Kainargi era pe punctul de încheiere, Kaunitz reuşi să – şi asigure prin cadouri substanţiale buna atitudine a mareşalului Piotr Rumianţev – Zadunaiski care a luptat în războaiele ruso-otomane.
Mareşalul rus îşi retrase oştile din Nordul Moldovei, pe care austriecii o ocupară milităreşte la 1 octombrie 1774.
Pentru a obţine de la Poartă ratificarea acestui proiect, austriecii au întrebuinţat cele mai josnoice metode de corupţie, date la iveală prin publicarea corespondenţei lui Kaunitz cu Thugut, ministrul austriac pe lângă Poartă.
Iată aşadar, cu astfel de mijloace, Thugut a obţinut un prim şi important succes, determinând Poarta să semneze Tratatul austro-turc încheiat la 7 Mai 1775, astfel încât Austria se înstăpâneşte asupra Bucovinei, ruptă din trupul vechii Moldove, pe care o va încorpora ulterior Galiţiei. Curtea din Viena îşi asigura astfel legătura teritorială între Transilvania şi Galiţia, amenajând căile de comunicaţie şi transport dintre cele două provincii.
Curtea habsburgică a izbutit să anexeze imperiului acum 250 de ani – la 7 mai 1775 – această frântură de rai scumpă inimii noastre, grădină cântată de poeţi, ţărână sfântă în care se odihnesc osemintele primilor muşatini ai Ţării Moldovei.
“Tu Bucovino – scria Alexandru Vlahuţă – eşti într-adevăr una din cele mai frumoase ţări de pe pământul lumii, dar numele tău ne doare să-l rostim, şi străbătându-ţi fermecătoarele drumuri, ochii noştri nu-şi pot privi podoabele decât printr-o perdea de lacrimi”.
Începând din acel mai 1775, timp de 143 de ani, până în 1918, în doina ce dă farmec plaiurilor de munte, în cântecul buciumului de la stână, în cântecul din frunză, jalea se aşternuse greu ca o ceaţă ce se părea că nu se va risipi niciodată. Dar în toţi acei ani, s-a păstrat curată candela conştiinţei româneşti, datorită oamenilor mari, răsăriţi din mijlocul acestui popor.