După câteva zile de ceaţă, dimineaţa zilei de Duminică 6 noiembrie 7030 – de la zidirea lumii,(1522), a venit cu o revărsare de lumină blândă, aurie. Dincolo de râul Suceava, dealurile molcome parcă niciunde mai frumoase ca aici, au îngălbenit, de parcă ascunsă sub perdeaua de ceaţă, mâna Ziditorului Însuşi le-ar fi zugrăvit în taină cu vopseluri ruginii şi le-ar fi poleit cu aur.
Era ziua în care trebuia să fie săvârşită Slujba de Târnosire a Bisericii Sf. Gheorghe începută a fi zidită încă din 7022 (1514) de către Bogdan Voievod, fiul lui Ştefan voievod. Potrivit mărturiilor, Bogdan Voievod a căutat mai întâi a afla izvod frumos cum nu mai era altul pentru zidirea bisericii mari în Suceava – capitala Ţării Moldovei. Pentru aceasta a chemat cei mai buni meşteri pietrari şi le-a cerut întâi să închipuiască planul zidirii, pe cât le stătea mai iscusit în putinţă. Şi au început meşterii a zidi, au ajuns la ferestre. Grijile ţării, pricinele norodului, grija pentru hotare, pentru că aşa cum avea să glăsuiască mai târziu cronicarul ca un stejar în toate părţile priveghea, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsese de la tată-său, au măcinat trupul domnitorului Bogdan, astfel încât la numai 38 de ani se săvârşi din această viaţă.
Din dragoste pentru Mântuitorul Hristos şi Preacurata Sa Maică, din dragostea pentru Sf. M. Mc. Gheorghe purtătorul de biruinţă, din duios şi fierbinte dor pentru cel ce fusese părintele său Bogdan Voievod, Ştefăniţă vodă hotărâ, sfătuit fiind şi de mitropolitul Teoctist al Moldovei, să sfârşească zidirea acestei biserici.
În ziua dinaintea sfinţirii au ajuns la Suceava egumeni de la mănăstirile moldave, cu tot clerul şi mulţime mare de călugări şi preoţi, precum şi norod mult, jupani, negustori şi ţărani cât nu putea vederea a cuprinde. Şi a sosit această zi. Mitropolitul Teoctist al II -lea al Moldovei, înalt, uscat, cu barba căruntă, răsfirată de vânt, alături de episcopul Teofan I Movilă de la Rădăuţi, au primit pe Măria Sa cu căldură şi, o clipă se pare, că ochii săi osteniţi de priveghere, au rourat.
Însuşi Măria Sa era copleşit de darul lui Dumnezeu ce umbrea asupra ctitorie sale. Înveşmântat în hlamidă strălucitoare, cu coroana pe creştetul său cel cu maiestate cuvioasă, înconjurat de mitropolit, episcop, preoţi şi diaconi, domnitorul părea cu adevărat un bazileu dreptcredincios din vremurile de slavă ale Bizanţului. Era urmat cu sfială şi bucurie de familia sa, de oşteni, boieri, curteni, primeniţi în veşminte noi.
Clopotele cele mari şi cele mici vesteau că urma să se săvârşească târnosirea bisericii. Sosise ziua cea mare, pe care omnitorul o visase. Mitropolitul Teoctist îi şoptise domnitorului stihul Cât de frumoasă eşti tu, mireasa mea, şi fără nici o pată mărturisirea de dragoste a Mântuitorului Hristos pentru Biserica Sa, pe care Duhul Sfânt a rostit-o prin gura proorocului.
Întâi s-a făcut slujba Aghiazmei celei mici, după rânduială. După aceea mitropolitul episcopul şi clerul au înconjurat biserica, cântând laolaltă cu întreg norodul Sfinţilor mucenici care bne v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre. Şi iarăşi Slavă Ţie Hristoase Dumnezeule, lauda apostolilor şi bucuria mucenicilor, a căror propovăduire este Treimea cea de o fiinţă.
Fără tăgadă că îngerii înşişi cântau dimpreună cu oamenii şi duceau la tronul lui Dumnezeu rugăciunea. După a treia înconjurare s-a intrat în Sfântul Altar, mitropolitul a dat citire Hrisovului de sinţire. Apoi vărsând Sfântul Mir în stâlpul Sfintei Mese, a rostit cu glas mare Ctitorilor Bogdan Voevod, Ştefăniţă Voievod cu familiile lor veşnică pomenire! Şi tot clerul a răspuns Amin! Amin!. Pe urmă s-au aşezat cu grijă părticele din sfintele moaşte, după rânduială şi s-a pecetluit stâlpul prin turnarea cerii topite şi a celorlalte, punându-se deasupra lespedea Sfintei Mese. Apoi au spălat Sfânta Masă cu apă curată, iar la sfârşit Mitropolitul vărsat peste lespede miresme de trandafir, apoi după ce a fost ştearsă cu bureţi şi pânzeturi curate, a turnat Sfântul Mir, iar în cele patru colţuri s-au lipit icoanele celor patru Evanghelişti. Apoi Sfânta Masă a fost şi ea îmbrăcată în giulgiu alb, ce se zice catasarcă. Multă bucurie era în jur când mitropolitul Teoctist a rostit cu glas mare Se pecetluieşte altarul acesta în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
După aceea, arhiereii au aşezat Evanghelia şi candela pe Sfânta Masă. Iar chivotul cel cu multă podoabă a fost pus pe Sfântul Prestol chiar de mâinile domnitorului Ştefăniţă, după porunca mitropolitului. Apoi s-a stropit cu aghiazmă şi s-au însemnat cu Sfântul Mir pereţii bisericii şi împlinindu-se astfel toată rânduiala, aprinzându-se candelele şi făcliile s-a dat binecuvântarea pentru Dumnezeiasca Liturghie. De acum, toate erau gata să slujească Tainei celei mari. Cerul s-a coborât pe pământ, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat pentru mântuirea noastră. Pentru toţi împăraţii pământului, pentru boieri, pentru robi, pentru noi toţi.
La sfârşitul Liturghiei, Domnitorul Ştefăniţă s-a împărtăşit, iar după el norodul cel binecredincios. Hristos ne dăruise toate darurile Sale. Dărniciei lui Dumnezeu nu este hotar şi bucurie la bucurie s-a adăugat.
Acum cu veşmântul sufletului albit şi înnoit, inimile noastre Îi mulţumeau lui Dumnezeu că ne-a învrednicit a trăi, mai presus de nădejdile noastre, acea clipă sfântă.
Aceasta era ziua pe care o făcuse Domnul iar noi ne bucuram şi ne veseleam întru ea. Au trecut de atunci 499 de ani… mulţi şi puţini în faţa Veşniciei. Rămân în urma noastră aceste ziduri de piatră, de care numele muşatinilor, ai acelor descălecători de ţară/ Dătători de legi şi datini, vor fi legate peste veacuri. Însă nu în tăria pietrei ne punem nădejdea, ci în Numele Domnului, care ne mântuieşte.
