La împlinirea a 625 de ani de la Recunoaşterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia Ecumenică, în vremea binecredinciosului voievod Alexandru cel Bun, biruit-au gândul – vorba lui Miron Costin – să prezentăm aceste rânduri de istorie, de cultură şi de credinţă, ca act de reactualizare istoriografică a unei epoci de început de glorie a Ţării Moldovei.
Ctitori de ţară şi dătători de legi şi datini – pentru a folosi cuvintele pline de miez, incluzând în ele realităţi ce nu pot fi mai bine simbolizate, ale marilor noştri înaintaşi Nicolae Iorga şi Mihai Eminescu – Petru I Muşatinul şi Alexandru cel Bun, fac parte din rândul acelor personalităţi în a căror lucrare neobosită poporul care le-a plămădit, şi care le urmează, se regăseşte pe sine, dobândind puterea de a străbate cu demnitate prin istorie.
Având în vedere rolul aparte jucat de instituţia Bisericii mai ales la începuturile culturii medievale româneşti, atunci când, prin intermediul legăturilor ecleziastice s-au stabilit cel mai adesea anume raporturi şi influenţe, se impune de la început cercetarea situaţiei ecleziastice a Moldovei, a conjuncturii începuturilor organizării ecleziastice ortodoxe într-o lume aparţinând geografic, politic şi cultural Răsăritului european.
Datorită progreselor multiple ale societăţii medievale timpurii româneşti, nevoile de organizare ierarhică şi în domeniul vieţii bisericeşti au dus la apariţia unor scaune episcopale a căror începuturi se leagă nemijlocit de istoria bisericească balcanică, a unor centre ce cuprindeau principalele focare, din acea vreme, de viaţă spirituală.
Rezultatele cercetărilor efectuate în ultimele decenii dovedesc din plin existenţa unei vieţi bisericeşti la răsărit de Carpaţi într-o formă aparte, dar în nici un caz nu avea acel aspect primitiv de care vorbea Paul Henry cel care considera că abia călugării lui Nicodim au adus în Moldova prima organizare a vieţii religioase; fireşte admitem existenţa unei rodnice colaborări în organizarea vieţii bisericeşti, la întemeierea unor ctitorii, dar în nici un caz primordial.
În Moldova sfârşitului de veac XIV tendinţele isihaste nu vor fi lipsit în comportarea şi în modul de viaţă al monahilor autohtoni din schituri şi mănăstiri, monahi care vor fi intrat în contact direct cu gândirea palamită prin intermediul unor opere teologice ale unor lucrări ce aparţineau literaturii hagiografice din Sfântul Munte Athos ori din centrele monahale de la Paroreea, Chalcidicia ori Kilifarevo.
Asemenea înjghebări, trădând o viaţă retrasă, departe de tumultul evenimentelor, a unor anahoreţi ce preferau traiul solitar, idioritmic în condiţiile e care le puteau oferi bisericuţele şi chiliile săpate în stâncă, ori sculptate în lemn, în păduri şi locuri retrase, căutate cu predilecţie de călugării orientali în prima vârstă a evului mediu, nu mai puteau corespunde noii etape a traiului călugăresc pe care o inaugura la începutul deceniului al VIII–lea al secolului al XIV –lea cunoscutul reorganizator al vieţii monahale, Nicodim, originar din eclectica lume a Macedoniei.
Biserica ortodoxă de la Răsărit de Carpaţi, în a doua jumătate a secolului al XIV–lea era indirect sub egida confesională a înaltului for spiritual de la Constantinopol, autoritatea patriarhului ecumenic fiind exercitată prin instanţele ierarhice inferioare cu sediul în vecinătatea Moldovei. Pentru nordul Moldovei, organizarea cultului şi a instituţiilor corespunzătoare depindea de Episcopia de Halici. Subordonarea bisericii din Moldova faţă de Episcopia de Halici s-a accentuat după 1387, după prestarea jurământului de credinţă a lui Petru I.
Se poate afirma cu certitudine că Mitropolia Moldovei a luat fiinţă cu statut canonic recunoscut ca urmare a unei iniţiative a Patriarhiei de Constantinopol în cadrul contrapropagandei ortodoxe faţă de catolicismul polon, înainte de septembrie 1386, când este atestată prima oară documentar într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Expunere nouă. Cum scrie acum patriarhul Constantinopolului către Papă şi către ceilalţi patriarhi şi arhiepiscopi, precum şi către mitropoliţi şi către împăraţi şi către stăpânitorii lumeşti. Care este acum rânduiala scaunelor ce depind de patriarhul Constantinopolului şi care arhiepiscopii şi episcopii au fost înălţate mitropolii. Cum scriu mitropoliţii către acest patriarh şi către ceilalţi patriarhi şi către împăraţi şi către alţi câţiva. S-a scris expunerea de faţă la 1 septembrie anul 6895(1386) indictionul X.
În acelaşi spirit trebuie înţeleasă şi transformarea mănăstirii maramureşene Sf. Arhangheli din Perii Maramureşului, în stavropighie a Patriarhiei de Constantinopol în august 1391 – aşadar statut de locaş mănăstiresc în dependenţă directă de scaunul Patriarhal conferind în acelaşi timp egumenului calitatea de exarh al ţinuturilor supuse mănăstirii.
Paralel cu aceste acţiuni ale Patriarhiei de Constantinopol, domnitorul Petru I s-a adresat mitropolitului Antonie al Haliciului, cu rugămintea de a-i hirotonisi doi episcopi ortodocşi aleşi de el: Josif pentru Cetatea Albă şi Meletie pentru Rădăuţi. Nu era un caz aparte. Cazimir cel Mare (1333 –1370) apoi Olgierd, ducele Lituaniei (1354–1377), înainte de 1375, solicită Patriarhului ecumenic Filothei de Constantinopol în a doua arhipăstorire (1364 – 1377) să se aprobe crearea unor centre mitropolitane ortodoxe în teritoriul stăpânit de ei.
Aşadar Petru I cere ca Josif să fie hirotonisit ca Episcop de Cetatea Albă, unde deja era o episcopie. Este vorba deci de cererea de hirotonie a lui Josif pentru scaunul de la Cetatea Albă, şi nu de o recunoaştere a instituţiei ierarhice bisericeşti.
Moldova, ca şi Serbia, a ţinut de la început să-şi aibă păstor autohton şi s-a opus ideii ierarhului trimis de Bizanţ, cu toate că se ştia că încă din 1355 se hotărâse într-un sinod că în viitor Patriarhia va socoti ca lucru necuviincios şi chiar primejdios ca să se numească în vrednicia de mitropoliţi candidaţi din locurile (unde să păstorească poporul), rezervând această cinste exclusiv pentru clerul ridicat şi binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului.Patriarhia de Constantinopol hotărâse ca în scaunul episcopal de Cetatea Albă să fie instalat Teodosie, grec de origine.
În primăvara anului 1395, Ştefan I a trimis la Constantinopol o solie în frunte cu Protopopul Petru din Suceava, cu daruri şi scrisori către patriarh, rugându-l să ridice anatema aruncată cu câţiva ani înainte şi să recunoască pe Josif şi pe Meletie ca pe ierarhi canonici în Moldova. Patriarhul refuză categoric recunoaşterea celor doi ierarhi moldoveni, pe care îi chemă la Constantinopol spre a fi judecaţi de Sinodul patriarhal.
În urma întrevederii, Patriarhul numea pe protopopul Petru ca dichiu, adică împuternicit sau mai bine zis reprezentant al său la conducerea treburilor bisericeşti. Astfel, în mai 1395, la Patriarhia ecumenică a avut loc crearea unei funcţii noi: aceea de exarh patriarhal pentru Moldova. În această funcţie este numit Protopopul Petru şi trimis ca locţiitor de mitropolit al Moldovei în numele patriarhului. Patriarhul sugera chiar în scrisoarea trimisă lui Ştefan I posibilitatea numirii unui mitropolit, cu asentimentul domnitorului, în cazul alungării celor doi episcopi atunci ne vom gândi să facem mitropolit cu voia ta.
În toamna anului 1395, patriarhul ecumenic în înţelegere cu împăratul bizantin Manuel al II –lea Paleologul (1391– 1405) a trimis pe Mitropolitul Josif de Mythilene în părţile Mavrovlahiei unde poporul se afla sub anatemă. Patriarhul poruncea mitropolitului Josif de Mythilene ca ajuns la Suceava, să nu facă nimic în privinţa ierarhilor dar cu privire la credincioşi, îi dădea dezlegare să facă cum va socoti mai potrivit, păzind însă şi rânduiala canonică.
Concomitent intervine şi mitropolitul Kiprian al Kievului în vederea stingerii neînţelegerii între Patriarhie şi Mitropolia Moldovei. În ianuarie 1397, Patriarhul ecumenic răspunde mitropolitului Kiprian arătându-i că şi el este mâhnit de situaţia bisericească din Moldova, asigurându-l că nu va neglija să îndrepte lucrurile, dar în acelaşi timp arată că Jeremia nu putea să fie îndepărtat căci i s-ar încălca sfintele canoane.
În vara anului 1401, o delegaţie de boieri trimisă de Alexandru cel Bun se afla la Constantinopol, cu scopul mărturisit să informeze clar Patriarhia că Josf era localnic, că fusese consacrat de mitropolitul Haliciului, cerând cu alte cuvinte recunoaşterea canonicităţii hirotonisirii. Este posibil ca în această delegaţie să fi fost şi preotul Isidor care se afla deja la Constantinopol.
Închinându-se faţă de logica situaţiei, Patriarhia ecumenică recunoaşte mai întâi calitatea preoţească a lui Josif, apoi canonicitatea calităţii sale episcopale, obţinută legitim de la Halici, pentru a-l confirma în cele din urmă în demnitatea de mitropolit legiut al ţării.
În acelaşi an s-a reglementat situaţia Mitropoliei de Halici care a fost ulterior cunoscută sub numele de Mitropolie a Kievului şi a întregii Rusii.
Pentru a abţine informaţii suplimentare, Patriarhul Matei trimite o delegaţie în Moldova, compusă din cinstitul între ieromonahi şi părinte duhovnicesc kir Grigorie,(este vorba de cunoscutul monah cărturar Grigorie Ţamblac) călugărul chiliei mele, şi pe cel aflat în mare cinste dascălul Sfintei Evanghelii de la Prea Sfânta mare Biserică a lui Dumnezeu, de la noi, dascălul kir Manoil, delegaţie care purta şi gramata de confirmare a instalării lui Josif ca Mitropolit al Moldovei cu reşedinţa la Suceava să slujească şi să sfinţească şi să facă toate ca un adevărat mitropolit.
Acest act avea să fie consfinţit prin Scrisoarea Patriarhală datată 26 iulie 1401.
Trebuie să recunoaştem că cercetarea patriarhală era mai mult formală, căutând să salveze prestigiul Patriarhiei care în final trebui să cedeze, încheindu-se astfel dezbinarea care dăinuia între Biserica Moldovei şi Patriarhia ecumenică. În acest fel, după cercetarea făcută de cei doi apocrisiari patriarhali lămuriţi asupra situaţiei bisericii din Moldova, Mitropolia Moldovei primea binecuvântarea de funcţionare din partea Patriarhiei ecumenice, ce reprezenta supremul izvor de legitimitate în ordine ecleziastică, pentru întreaga creştinătate răsăriteană.
Întemeierea Mitropoliei Moldovei, putem afirma că a fost rezultat al îmbinării dintre voinţa ţării, a domniei ei şi efortul Patriarhiei ecumenice de a recupera poziţiile pierdute în Europa Răsăriteană, în favoarea catolicismului.
Pentru aproape cinci decenii, Bizanţul era cel ce avea să fie prezenţa precumpănitoare în principatul românesc al Muşatinilor, jalonând hotărâtor calea intrării acestuia în comunitatea Răsăritului ortodox.
Stabilirea legăturilor cu Patriarhia de Constantinopol şi cu bazileul bizantin, apoi succesiunea de ierarhi bizantini în scaunul mitropolitului Josif, au jucat un rol deloc neglijabil.
Civilizaţia moldovenească a secolului al XV–lea şi al XVI–lea avea să se înfăţişeze ca o sinteză clasică, în care duhul locului modela tot ce însemnase împrumut din Bizanţul grecesc sau ecou al Balcanilor slavi, purtând astfel ceva din amintirea originilor ei, a realismului funciar şi a neabătutei voinţe de temeiuri spirituale autohtone.
Odată cu recunoaşterea lui Josif ca mitropolit al Moldovei, putem afirma că s-a inaugurat perioada bizantină din istoria Moldovei. După prăbuşirea Constantinopolului, în 29 mai 1453, după alungarea ultimului mitropolit grec al Moldovei Joachim, succesorul acestuia Teoctist I, începe o perioadă de cea mai largă autonomie a Bisericii Moldovei, egală, în fapt, cu o adevărată autocefalie.
Arhid. Vasile M. Demciuc