Răspunsul ierarhului - 15 februarie 2021

87. G.G.

„Bună ziua! Binecuvântați, Înaltpreasfințite Părinte! Mă numesc G. şi aș dori să vă adresez o întrebare. Este normal ca un profesor de religie să candideze la funcția de primar sau consilier local și să fie într-un partid politic? Ce părere aveți despre această situație?”

Stimate domnule! Ca să nu amestecaţi lucrurile, este bine ca pe durata mandatului de primar sau om politic să renunţaţi la catedra de religie, ţinând cont şi de faptul că, la ora de religie, profesorul trebuie să intre ca preotul în Sfânta Liturghie. Doamne, ajută!

 

88. C. B.

„Sărut dreapta! Înaltpreasfințite Părinte, sunt nedumerit de ce a scris IPS Bartolomeu Anania în cuvântul lămuritor al Sfintei Scripturi: «Pe lângă cele 35 de cărţi canonice, Vechiul Testament mai cuprinde încă 14, numite necanonice, ele oferind lectura unor texte folositoare şi plăcute, dar fără ca acestea să constituie izvoare de credinţă.» În ele sunt multe pasaje citate integral sau parțial în Noul Testament (Isus Sirah are o parte din Fericirile și alte învățături de la Matei 5, în Matei 22, 25-26 saducheii fac referire la soția lui Tobie, II Macabei 7, 28 – doctrina creatio ex-nihilo, profeții mesianice în Solomon 2, deuterocanonul cuprinzând și multe alte trimiteri, profeții și tipuri), iar acestea mă fac să gandesc că sunt izvoare de credință. Sunt aceste cărți izvoare de credință la fel ca celelalte Scripturi? În ce măsură diferă în inspirație divină sau importanță de celelalte cărți ale Vechiului Testament? Mulțumesc!” (C.B.)

Stimate domnule! Într-adevăr, Vechiul Testament, aşa cum îl regăsim astăzi în Biblie, include, pe lângă cele 35 de cărţi canonice, altele 14, numite necanonice, anaghinoscomena sau deuterocanonice, fiind considerate ca folositoare sau edificatoare, „bune de citit” pentru cel dornic să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu.

Potrivit decretelor sinoadelor și părerilor Sfinților Părinți, profesorii ce predau studiul Vechiului Testament explică astfel prezenţa cărţilor necanonice: a) nu sunt inspirate; b) sunt folositoare și edificatoare; c) sunt superioare producțiilor literaturii profane; d) trebuie să facă parte din textul Bibliei; e) trebuie destinate ca lectură pentru catehumeni. (a se vedea Vladimir Prelipcean, N. Neaga, Ghe. Barna, M. Chialda, „Studiul Vechiului Testament. Manual pentru Facultățile Teologice”, Editura Renaşterea, 2006, Cluj)

Bibliştii au constatat că aceste cărţi nu erau incluse în canonul iudaic, în textul masoretic ebraic, ele figurând doar în canonul alexandrin al Septuagintei, de unde şi numele de „deuterocanonic”, „al doilea canon”, ceea ce arată apariţia şi circulaţia lor în spaţiul elenistic sau în diaspora iudaică elenizată. Sfântul Chiril al Ierusalimului le numeşte „proto-canonice de un prestigiu mai mic”. Necanonicitatea lor se explică nu doar prin aceea că autorul nu este în totalitate cunoscut, ci prin faptul că, deşi cuprind învăţături moralizatoare, texte sapienţiale, evenimente istorice pline de tâlc sau modele umane, totuşi originea lor nu rezidă în inspiraţia Duhului Sfânt, deci nu pot fi considerate fundamentale pentru învăţătura de credinţă ca exponente ale Cuvântului lui Dumnezeu revelat oamenilor. Ele sunt complementare şi trebuie citite cu mult discernământ, alegând doar ceea ce este ziditor, pentru a nu cădea în capcana erorilor teologice strecurate, fapt ce confirmă tocmai lipsa inspiraţiei divine în scrierea lor. Sunt, am spune noi, „un rău necesar”, întocmai cărţilor apocrife care, deşi sunt considerate „false” în ceea ce priveşte autenticitatea, autorul sau datarea lor, acoperă un gol foarte important în Tradiţia Bisericii!

Adăugați un comentariu