Răspunsul ierarhului - 12 ianuarie 2021

49. M.P.

„Sărut dreapta, Înaltpreasfinţia Voastră, vă rugăm frumos să ne daţi un cuvânt de ajutor pentru dezrădăcinarea patimilor şi a gândurilor fără de înfrânare din inimă, o luptă teribil de grea. Cu nădejdea că vom primi răspuns bun din partea Înaltpreasfinţiei Voastre, vă mulţumim cu deosebit respect.” (M.P.)

Doamne, ajută! Am să vă trimit un răspuns filocalic legat de frământările dumneavoastră. Dacă doriţi, textul îl puteţi găsi în lucrarea „Meditaţii Filocalice” pe care am publicat-o cu ani în urmă.

Aşadar, cuvântul patimă se referă, în sens pozitiv, la suferinţă şi moarte (Fapte 1, 3; Evrei 13, 12; Luca 17, 25), iar în sens negativ, la dorinţe şi pofte (Romani 7, 5; Galateni 5, 24). Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre iubire neraţională, fie spre ură, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor. Patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet şi este stârnită de amintire, de simţire şi de percepţie. Ori, patima care lucrează în suflet este idol.

Patimile sunt ca nişte fiinţe învârtoşate, care se aşază între lumină şi vedere şi împiedică deosebirea lucrurilor. Tuturor patimilor le premerge iubirea trupească de sine, după care vine mândria. Patimile nu au fost create împreună cu firea oamenilor, ci ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârşire.

Patima porneşte de la lupta cu amintirile, care aduce gândul în minte, gând care convinge mintea spre păcatul cu fapta. Unele patimi sunt trupeşti, prilejuite de trup, altele sunt sufleteşti, prilejuite de lucrurile exterioare, unele sunt ale mâniei, iar altele sunt ale părţii poftitoare ale sufletului.

Patimile îşi au originea în noi, cei care am călcat porunca lui Dumnezeu, şi nu în Dumnezeu. De aceea, ele nu au nicio raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţei. Cel viclean, fiind minte netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele decât prin năluciri şi gânduri care încep cu momeala (atacul), urmată de amestecarea gândurilor omeneşti cu cele drăceşti (însoţirea sau dialogul cu ispita); apoi urmează consimţirea, sau învoirea minţii de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos, şi robirea, care este ducerea fără voie a inimii, sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări; şi, în sfârşit, urmează fapta din afară sau păcatul. Dacă mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire şi chemarea numelui lui Iisus, va putea pune pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei, iar cele ce urmează acesteia, adică însoţirea, consimţirea, robirea şi păcatul rămân fără împlinire.

Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup; trezvia îl alungă din suflet prin pocăinţă.

Patimile sufletului sunt lenea, neştiinţa şi uitarea. Căci din neînţelepciune vine trândăvia, din aceasta nelucrarea, şi prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de slavă, din care izvorăşte iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, şi prin ea vine împrăştierea în cele ale vieţii, din care se naşte totala necunoştinţă a darurilor lui Dumnezeu şi a păcatelor proprii. Iar din acestea derivă celelalte patimi, adică: lăcomia pântecelui, din care vine desfrânarea (curvia); din acestea, avariţia (iubirea de bani), din care se naşte mânia, iar din ea vine întristarea, prin care se naşte nepăsarea; apoi slava deşartă din care vine mândria. Din acestea vine toată răutatea, patima şi păcatul, prin care se ajunge la deznădejde, la pierzanie şi la căderea de la Dumnezeu .

Sfântul Ioan Damaschin spunea că atunci când mintea este întunecată de acestea, ea este luată în stăpânire de toate celelalte patimi, cum ar fi: lipsa de evlavie, erezia, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea, ura, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia, puţinătatea sufletului, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, slava deşartă, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care este maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, răutatea ş.a. Iar patimile trupului sunt: lăcomia, desfătarea, beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri, desfrânarea cu auxiliarele ei, necurăţia, incestul, furtul, sacrilegiul, uciderea, farmecele, prezicerile, uşurătatea, sulemenirea, jocurile de noroc, reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor lumeşti, viaţa iubitoare de trup, care nu lasă mintea niciodată să tindă spre Dumnezeu şi spre lucrarea virtuţilor. Iar rădăcinile tuturor acestor patimi sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă, iubirea de argint din care se naşte tot răul.

Patimile trupeşti şi materiale se micşorează şi se veştejesc prin suferinţele trupului, iar cele sufleteşti şi nevăzute se sting prin smerita cugetare, prin blândeţe şi dragoste. Când omorâm patimile şi stingem poftele şi supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luăm crucea şi urmăm lui Hristos, fiindcă retragerea nu este nimic altceva decât omorârea patimilor şi arătarea vieţii celei ascunse în Hristos. Materia rea a trupului este împătimirea; a sufletului este dulcea pătimire, iar a minţii, aplecarea spre patimă. Pentru Sfântul Teodor al Edessei, trei sunt patimile din care se nasc toate celelalte: iubirea de plăcere, iubirea de argint şi iubirea de slavă, cărora le urmează alte cinci duhuri ale răutăţii, din care se naşte un roi de patimi.

Războiul trupului împotriva sufletului se naşte uneori prin aceea că trupul face o rea întrebuinţare de făpturi; alteori, prin aceea că încearcă să lucreze cele contrare firii, ca fiind potrivite cu firea; alteori, iarăşi este înarmat de draci împotriva sufletului, aflându-se într-o dulce prietenie cu aceia. Se întâmplă însă uneori că şi trupul însuşi prin sine se dedă la neorânduieli, fiind străbătut de patimi. La urma tuturor, războiul este stârnit şi din invidia (pizma) duhurilor rele, care au îngăduinţa să ni se împotrivească pentru a ne smeri, când nu au izbutit prin niciuna din cele amintite.

Dintre toate patimile, două sunt mai grele: desfrânarea şi trândăvia, care tulbură şi slăbănogesc sufletul, fiind în atârnare una de alta şi întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combătut şi cu greu de biruit, neputând fi înfrânte cu desăvârşire de către om. Una creşte mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire fără deosebire materia amândurora, a sufletului şi a trupului, pe când cealaltă, stăpânind la început cugetarea, cuprinde ca o iederă tot sufletul şi trupul. Ele nu pot fi scoase şi biruite cu desăvârşire înainte de nepătimirea fericită, când sufletul primeşte puterea de la Duhul Sfânt în rugăciune, care-i dă slobozire, putere şi pace adâncă în inimă, făcându-l să se veselească prin liniştire.

Oricine se va vedea pe sine copleşit de vreo patimă, să se înarmeze pe sine, înainte de toate, numai împotriva ei şi, mai ales, împotriva duşmanului dinlăuntru, căci numai după ce-l vom ucide pe acesta vom putea vedea şi noi în rugul smereniei pe Dumnezeu. Materia patimilor este mistuită de focul dumnezeiesc, iar odată cu dezrădăcinarea acestei materii şi cu curăţirea sufletului se pierd şi patimile. Cel ce nu se desparte de bună voie de pricinile patimilor este atras de bună voie de păcat. Pricinile patimilor sunt momeli aşezate în lucrurile lumii acesteia, care mişcă trupul spre cele de neapărată trebuinţă ale lui şi ele nu încetează să momească cât timp există lumea. Numai omul care s-a învrednicit de harul dumnezeiesc şi a gustat şi a simţit ceva mai presus de acestea nu le lasă să intre în inima sa, pentru că, în locul momelilor, a pus peste el o altă dorinţă mai mare şi mai bună ca ele şi nu se mai apropie de inima lui nici ele şi nici cele ce se nasc din ele, ci rămân afară nelucrătoare. Nu pentru că nu sunt momeli ale patimilor, ci pentru că inima care le primeşte este moartă faţă de ele şi trăieşte în altceva şi nu pentru că s-a oprit din păzirea discernământului şi a lucrării ei, ci pentru că nu mai este în cugetarea lui vreo tulburare din altceva.

Lupta omului împotriva patimilor este lupta lui împotriva robiei şi pentru libertate. Cel mai greu este să te eliberezi de ceea ce te robeşte din tine, mai bine zis, de forţele nevăzute care stârnesc aceste patimi prin trezirea pornirilor inferioare din tine. Nu te poţi ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat, căci orice ivire a patimii întrerupe rugăciunea, te ia în robie, rupându-te de Dumnezeu în care este libertatea. Numai în rugăciune, ca act de iubire al lui Dumnezeu, care nu te supune ca o patimă, se manifestă libertatea deplină de noi înşine. Omul nepătimaş este omul liber, omul care se mişcă după voia sa cea adevărată şi care stă în picioare chiar în faţa lui Dumnezeu care nu-l robeşte, ci îl iubeşte, deoarece a aflat har de la El. Atâta vreme cât avem în noi materia patimilor şi îngrijim de bunăvoie pricinile lor, nehotărându-ne să le clintim pe acestea din loc, aceasta are tărie împotriva noastră, tărie luată din noi. Dar dacă le lepădăm din noi şi ne curăţim inima prin lacrimile pocăinţei, urând înşelăciunea celor văzute, ne facem părtaşi de venirea Duhului Sfânt, văzând pe Dumnezeu în lumină veşnică şi fiind văzuţi de Dumnezeu.

Plăcerea se sălăşluieşte în toate mădularele trupului. Dar nu tuturor se arată la fel de tulburătoare, căci unele se tulbură mai mult de partea poftitoare a sufletului (lăcomia pântecelui), altele de mânie (furia) şi altele care ţin de cugetare (viclenia ca sursă a tuturor patimilor rele). Plăcerea este rodul poftei, furia, al iuţimii, iar răutatea, al pizmei. Dacă toată aplecarea sufletului care păcătuieşte, mişcată în chip necuvenit, nimiceşte rodul ostenelii lui printr-o plăcere scurtă, dimpotrivă tot sufletul care se curăţeşte de obişnuinţa şi de aplecarea rea îşi prelungeşte ostenelile într-o plăcere şi bucurie îndelungată. O plăcere înăbuşă altă plăcere şi îndulceşte durerea născută din plăcere. Plăcerea este vâscoasă, ca o mocirlă adâncă, sau ca un smârc al desfrânării. O astfel de mocirlă este şi povara grijilor pământeşti, de care îngreuindu-se mintea pătimaşă, este scufundată de gânduri în adâncul deznădejdii. Ceea ce trece de la sufletul ce se bucură duhovniceşte la trup, chiar dacă se întâmplă să lucreze în trup, este duhovnicesc. Căci plăcerea, trecând de la trup la minte, o face pe aceasta cu chip trupesc, neîmbunătăţindu-se prin împărtăşirea de ceea ce este mai bun, ci transmiţându-i mai vârtos aceluia ceea ce este mai rău, încât omul întreg este numit din pricina ei „trup”, potrivit cu ceea ce s-a zis despre cei înecaţi prin mânia lui Dumnezeu, că „nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că sunt trupuri” (Facerea 6, 3). Dar, tot aşa, plăcerea duhovnicească, care începând de la minte trece la trup, nestricându-se prin participarea la trup, preschimbă trupul şi-l face duhovnicesc. Trupul leapădă în acest caz poftele trupeşti cele rele şi nu mai atrage în jos sufletul, ci este dus în sus împreună cu el. Iar plăcerea duhovnicească face pe om să fie duh, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Ce se naşte din Duh, duh este.” (Ioan 3, 6). Dar, toate acestea sunt vădite numai prin experienţă. An binecuvântat!

 

50. M.D.

„Sărut dreapta, Înalt Preasfinția Voastră. Aş avea o întrebare legată de pomenirile făcute pentru sufletele celor adormiți. Aparţin de o parohie unde oamenii acestui sat aduc cele necesare pentru sufletele celor adormiți duminica, de la colivă până la pom. Știu de la un părinte monah care zicea că sâmbătă este a morților. Este normal să se facă duminica, biserica fiind mică, nici oameni nu prea mai încap datorită meselor încărcate de pomenile pentru cei adormiți? Mai este primită jertfa dacă îi pomenim duminica? Mulțumesc!”

Stimată doamnă! Ceea ce părintele monah v-a spus, este adevărat, însă cu un singur amendament, şi anume acela că, la parohie, nu se slujeşte ca la mănăstire în fiecare zi, inclusiv sâmbăta, ci doar duminica şi în sărbători. Or, între a nu se face pomeniri pentru sufletele repausaţilor dumneavoastră duminica şi a se face, sunt sigur că Dumnezeu preferă pe a doua, dacă nu există altă posibilitate. Eu însumi îi pomenesc pe cei adormiţi duminica în cadrul Sfintei Liturghii. Să aveţi un an cu sănătate şi cu multă linişte sufletească!

 

51. S.A.

„Sărut mâna, Înaltpreasfinția Voastră! Țin să vă mulțumesc din suflet pentru răspunsurile la întrebările mele anterioare. Le recitesc periodic și îmi dau de fiecare dată impuls spre aprofundarea bogatei învățături ortodoxe și rugăciune mai serioasă. Sinceră prețuire!

De câteva zile circulă în localitatea Marginea vorba că părintele Ioan B., actualul preot liturghisitor de la Mănăstirea de maici „Nașterea Maicii Domnului” ar putea fi schimbat cu un părinte care a mai slujit aici în trecut. Poate nu sunteți îndeajuns de informat referitor la situația duhovniceasca a mănăstirii (nu caut să învinovățesc pe nimeni și sper să nu fie cazul), dar, în calitate de simplu participant la majoritatea ierurgiilor săvârșite aici, vreau să vă spun că schimbarea părintelui Ioan ar însemna o mare lovitură pentru comunitatea monahală și cea a credincioșilor care frecventează in acest loc slujbele bisericești. Lucrarea duhovnicească realizată de acest părinte este vizibilă: revitalizarea duhului mănăstiresc, destul de absent în perioadele dinaintea venirii sfinţiei sale, lucru susținut de enoriași și maicile viețuitoare, creșterea numărului de participanți la Sfânta Liturghie (duminica ajungându-se chiar la înghesuială, în ciuda dimensiunilor mari ale bisericii), creșterea numărului fiilor duhovnicești ai părintelui și recunoașterea lui, în general, ca o binecuvântare pentru comuna noastră. Am vrut să vă aduc la cunoștință modul de gândire împărtășit atât de enoriașii mai noi ai aceste mânăstiri, care s-au simțit atrași mai ales de lucrarea duhovnicească prolifică a părintelui Ioan, cât și de credincioșii care au venit aici chiar de la înființarea schitului (trecut de altfel prin prea multe controverse si ispite), care sunt profund impresionați de schimbarea produsă odată cu venirea sus-numitului. Am vrea să vă rugăm să analizați acest caz având în vedere si părerea comunității, expusă destul de restrâns în aceste rânduri. Doamne-ajută!” (S.A.)

Stimate domnule! Părintele Ioan, deşi face parte din obştea Mănăstirii Sihăstria Putnei, la Mănăstirea Marginea este detaşat doar pentru o vreme. Din discuţiile avute cu părintele stareţ al mănăstirii, acesta m-a asigurat că este mulţumit de activitatea liturgică, predicatorială şi duhovnicească a părintelui Ioan şi nu are de gând să-l retragă, ci va rămâne în continuare duhovnicul acelei mănăstiri. An binecuvântat!  

52. M.G.

„Sărut mana! Am o mare nedumerire, sfinţite părinte! Cunosc o persoană care este în anul trei la Teologie, spune el că poate fi hirotonit la 61 ani, fiind divorţat sau nu de prima soţie, şi este de ceva ani în relaţie cu alta, cununaţi religios, deci au trăit în păcat. Eu m-am documentat şi nu poate fi hirotonit dacă a avut două cununii după Botez şi că nu poate fi hirotonit cu o văduvă, este adevărat? Este limita de vârstă la hirotonit atât pentru el, cât şi pentru viitoarea preoteasă? Vă mulţumesc frumos, sărut mâna!” (M.G.)

Stimată doamnă! Căsătoria a doua este impediment categoric la hirotonie. An binecuvântat!

 

53. M.H.

„Bună ziua! Aş avea o rugăminte la sfinţia voastră! Sunt din com. B, sat M., până să vină noul preot, toate bune, de când a venit noul preot lucrurile s-au schimbat şi nu în bine, noi avem cimitirul în curtea bisericii, tradiţia era să se iasă la morminte când se făcea o pomenire, acum nu se mai iese, mai nou nu se mai iese nici cu SFINTELE DARURI în biserică, e tradiţie şi nu ne este de folos, noi mergeam la biserică la mormântul celor dragi cu pomană, dar preotul nu mai iese, acum vreau sa vă întreb de ce aţi făcut aceste schimbări? Dacă e tradiţie şi nu e folositoare pentru ce mai umblă prin sat cu agheasma? Nu e tot tradiţie? Va ieşi scandal! Vă mulţumesc pentru răspuns.” (M.H.)

Doamne, ajută! Făcând abstracţie de ameninţarea dumneavoastră, care chiar nu se justifică, vă asigur că părintele paroh, care are cunoştinţe temeinice tipiconale şi nu numai, săvârşind slujbele conform rânduielilor liturgice bisericeşti, va încerca să respecte tradiţia locului. An binecuvântat!  

 

54. C.B.

„Sărut dreapta, Înaltpreasfințite Părinte Calinic! Sunt un tânăr ortodox pasionat de apologetică și de istoria Bisericii. În urma citirii celor „Trei tratate împotriva iconoclaștilor” de Sf. Ioan Damaschinul și a scrierilor Sfântului Teodor Studitul împotriva iconoclaștilor, am reținut și ceea ce Sf. Ioan a spus despre reprezentarea lui Dumnezeu Cel Nevăzut – Tatăl, că nu este corectă, deoarece numai ipostasul Fiului S-a întrupat, luând firea umană care poate fi reprezentată în imagini (icoane), aceasta fiind chiar o formă de a mărturisi Întruparea Cuvântului. Am văzut la multe mănăstiri și biserici fresce și icoane în care Tatăl apare reprezentat alături de Fiul și Duhul Sfânt. Se cuvine a venera icoanele care reprezintă pe Dumnezeu-Tatăl și în ce fel, știind că nu sunt canonice, și că icoana Mântuitorului este prin relație și a Tatălui (Ioan 1, 18)? Cum ați putea povățui pe preoți și pe iconari pentru a renunța la aceste reprezentări și ce am putea face noi, mirenii, cu aceste icoane? Binecuvântați Înaltpreasfițite Părinte!” (C.B.)

Tinere! Sfintele Icoane – imagini văzute ale nevăzutului (Coloseni 1, 15) – sunt un fel de spaţiu haric de întâlnire a omului cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi. Creştinismul este singura religie monoteistă care afirmă că Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi Întreit ca număr de Persoane, spre deosebire de celelalte religii monoteiste, iudaismul şi islamul, care afirmă existenţa unui Singur Dumnezeu, înţeles însă ca Persoană unică.

Sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din Care Se naşte Fiul şi din Care purcede Sfântul Duh. Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi al distincţiei acesteia. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt este purces din Tatăl. Sigur, ca om este greu să înţelegi nenaşterea Tatălui, naşterea Fiului sau purcederea Duhului Sfânt. Dacă Mântuitorul Iisus Hristos nu ar fi descoperit oamenilor adevărul despre Sfânta Treime în timpul vieţii Lui pământeşti, mintea omenească nu s-ar fi înălţat niciodată la adevărul că Dumnezeu este Unul în Fiinţă, dar întreit în Persoane.

Prin întruparea lui Hristos (Ioan 1, 14), Care este „strălucirea slavei şi chipul fiinţei Tatălui” (Evrei 1, 3), L-am cunoscut pe Tatăl, – chipul lui Hristos este faţa omenească a lui Dumnezeu Tatăl, iar chipul luminos al lui Dumnezeu întors spre oameni este cel al lui Hristos, spune Pavel Evdokimov –, ba chiar întreaga Sfântă Treime, din moment ce „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Hristos Însuşi a spus: „cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 12, 45).

În Vechiul Testament, dogma Sfintei Treimi este numai sugerată prin cuvinte (a se vedea Isaia 6, 3) sau prefigurată prin evenimente (a se vedea Facerea 1, 26 şi 11, 1-9), întrucât, din cauza înclinaţiei poporului spre politeism (credinţa în mai mulţi zei), o asemenea dogmă nu ar fi fost corect înţeleasă. Însă, cea mai concretă revelare a Sfintei Treimi o reprezintă teofania de la stejarul din Mamvri (Facerea 18, 1-19), când lui Avraam i s-a descoperit Dumnezeu în chipul a trei îngeri, însă cărora Avraam li se adresează ca Unuia singur. Această descoperire a lui Dumnezeu a intrat în iconografie sub numele de Filoxenia (primirea de străini), fiind redată magistral în icoana pictată de Cuviosul Andrei Rubliov († 1430), icoană care, potrivit Hotărârii Sinodului de la Moscova, 1551, a devenit chipul canonic de reprezentare a Sfintei Treimi.

Prin secolele XIII-XVI au apărut şi alte reprezentări ale Sfintei Treimi, inclusiv în spaţiul ortodox, precum „Treimea Psaltirii” (tip iconografic inspirat de primul verset al Psalmului 109 – „Zisa Domnul Domnului Meu: Șezi dea dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale” – în care Tatăl și pe Fiul sunt așezați pe un tron, unul lângă altul, între Ei aflânduse un porumbel), „Treimea triandrică” (trei persoane identice, așezate una lângă alta, uneori diferenţiate prin anumite atribute sau prin vârstă) sau „Tronul Harului” (cf. Evrei 4, 16, Dumnezeu Tatăl fiind redat stând jos, ținând în fața Lui crucea Răstignirii, alături de care se află porumbelulDuhul Sfânt).

În Noul Testament, dogma Sfintei Treimi este descoperită de Însuşi Iisus Hristos, Chipul Tatălui şi Cel care trimite de la Tatăl pe Duhul Sfânt în lume. Prin întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos arată atât unitatea sau deofiinţimea Dumnezeirii, cât şi distincţia specifică fiecărei Persoane divine în revelarea Dumnezeirii.

Mântuitorul Însuşi, înainte de Sfintele Sale Pătimiri, dorind cu tot dinadinsul ca iubirea şi unitatea din Biserică să fie asemănătoare celei din sânul Preasfintei Treimi, se roagă, zicând: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi [] Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17, 11 şi 20–23). De aici rezultă cum că modul unirii sau al comuniunii între Tatăl şi Fiul sau între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh este modelul după care trebuie să se realizeze uniunea între toţi fiii lui Dumnezeu, după har, în comunitatea şi comuniunea Trupului tainic al Domnului, care este Biserica; comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi fiind totodată şi principiul acesteia.

Predicând Evanghelia, Apostolii au împărtăşit învăţătura primită de la Învăţătorul lor, încheind fiecare cuvântare sau epistolă adresată celor nou-botezaţi cu o formulă de preaslăvire a Sfintei Treimi care a intrat în cultul liturgic: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 13). În acelaşi sens, Sfântul Apostol Petru îşi începe epistola cu o urare trinitară, adresată credincioşilor: „aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl şi prin sfinţirea de către Duhul spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 2).

Unitatea în diversitate a Sfintei Treimi este surprinsă şi în prima Epistolă a Sfântului Evanghelist Ioan, deşi textul este considerat a fi o interpolare mai târzie: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh; şi Aceştia trei Una sunt.” (I Ioan 5, 7). Aşadar, învăţătura despre Dumnezeu Unul în Fiinţă, dar întreit în Persoane s-a conturat de timpuriu în Biserică, dovadă fiind scrierile apostolice (Sfântul Clement Romanul – † 99) sau cele apologetice (Sfântul Irineu de Lyon – † 202, Tertulian – † 220, Origen – † 254, Sfântul Grigorie Taumaturgul – † 275) şi mărturisirile de credinţă ce se făceau la botez în secolul al II-lea.

Curând însă s-au ivit neclarităţi şi neînţelegeri în ceea ce priveşte taina unităţii Persoanelor Sfintei Treimi. Astfel, împotriva lui Arie, care nega dumnezeirea Fiului, şi a lui Macedonie, care nega dumnezeirea Duhului Sfânt, s-au pronunţat părinţii Sinoadelor I (325) şi al II-lea (381) Ecumenice, formulând învăţătura de credinţă despre Sfânta Treime, învăţătură care s-a transmis peste veacuri în forma Simbolului de credinţă sau Crezului niceo-constantinopolitan, pe care îl rostim (sau ar trebui să îl rostim) în fiecare zi.

În secolele următoare au apărut alte erezii, care negau fie unitatea fiinţială, fie realitatea şi egalitatea Persoanelor trinitare. Scrieri speciale dedicate Sfintei Treimi au fost alcătuite, atât în Răsărit, cât şi în Apus, de Sfântul Atanasie cel Mare († 373), Sfântul Vasile cel Mare († 379), Sfântul Grigorie de Nyssa († 395), Sfântul Grigorie de Nazianz († 390), Didim cel Orb († 398), Sfântul Ambrozie († 397) şi Fericitul Augustin († 430), pentru a aminti doar câţiva dintre cei mulţi, culminând cu „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin († 749). Şi astăzi, cei care aparţin bisericilor unitariene, sociniene, protestante şi neoprotestante neagă adevărul despre Sfânta Treime, susţinând că această dogmă nu este menţionată explicit în Sfânta Scriptură. Or, căutând să o explice logic, nu fac de fapt altceva decât să o nege.

Biserica Ortodoxă Română a hotărât să-I dedice ziua imediat următoare Cincizecimii. Este o sărbătoare prin care se subliniază faptul că planul de mântuire a omenirii nu a aparţinut unei singure Persoane divine, ci, deopotrivă, celor trei Persoane, adică Sfintei Treimi. Mai mult, intrând în viaţa cea nouă prin Taina Sfântului Botez, primul lucru pe care îl mărturisim, desigur, prin naşi – martorii noştri, este credinţa în Sfânta Treime. Din acel moment, o vom mărturisi continuu, până la sfârşitul vieţii noastre, căci viaţa Bisericii – din Trupul căreia facem parte – este plină de prezenţa Sfintei Treimi, revelată nouă graţie întrupării Fiului lui Dumnezeu – „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14) – întrupare care L-a făcut să fie văzut şi atins de oameni, dar şi descris în cuvinte şi în culori, graţie mărturiilor care s-au păstrat în Sfânta Tradiţie, considerată a fi memoria vie a Bisericii.

Şi, deşi pe Dumnezeu „nimeni nu L-a văzut”, spune Scriptura, fiind imaterial, totuşi, „Fiul cel Unul – Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18) şi în urma mărturiei Lui am putut statua icoana Preasfintei Treimi. Cinstirea Sfintelor Icoane ţine de perspectiva eshatologică pe care a adus-o lumii Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat. Or, icoanele, având un corespondent în realitatea teofaniilor relatate de Sfânta Scriptură, atunci când vrea Dumnezeu, ele sunt făcătoare de minuni sau izvorâtoare de mir; categorie în care intră şi multe icoane ale Preasfintei Treimi. Ce trebuie să înţelegem este faptul că Dumnezeu, în esența Sa, nu poate fi reprezentat, ci icoana este un mod de reprezentare a Treimii înseși; nu se confundă cu Dumnezeu-Treime. Ce ar însemna ca acum să înlăturăm din frescele Probotei, Voroneţului, Moldoviţei ori Suceviţei ori din inegalabilele miniaturi ale lui Anastasie Crimca, ca să mă rezum doar la Eparhia Sucevei şi Rădăuţilor, toate acele reprezentări ale Sfintei Treimi considerate „neconforme”?

În concluzie, pe baza celor relatate, voi îndemna pe preoți şi mireni să cinstească icoanele Sfintei Treimi aşa cum se cuvine, ca pe nişte imagini văzute ale nevăzutului. An binecuvântat!

Adăugați un comentariu