„Ierurgiile - slujbele de sfinţire a omului şi creaţiei” - Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Dacă în cazul Sfintelor Taine harul lucrează prin el însuşi, ierurgiile sunt lucrătoare numai în funcţie de credinţa primitorului. Prin ierurgii, cei care „avem pârga Duhului” (Romani 8, 23) – ca să folosim cuvintele Apostolului neamurilor – ne arătăm împreună-lucrători pentru izbăvirea firii „din robia stricăciunii”, făcând-o părtaşă „la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).

Ierurgiile – slujbele de sfinţire a omului şi creaţiei,

Ierurgiile – ca şi Sfintele Taine – au început a se săvârşi în Biserică după Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecime), mai întâi, prin Sfinţii Apostoli, iar după strămutarea lor la cele veşnice, prin arhierei şi preoţi.

Ierurgiile nu sunt legate direct de mântuirea omului, precum Sfintele Taine, care au fost instituite de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ci prin ele se poate aduce un plus de sfinţire vieţii omului, firii înconjurătoare, vietăţilor şi diferitelor obiecte folositoare omului. 

Dacă în cazul Sfintelor Taine harul lucrează prin el însuşi, ierurgiile sunt lucrătoare numai în funcţie de credinţa primitorului. Prin ierurgii, cei care „avem pârga Duhului” (Romani 8, 23) – ca să folosim cuvintele Apostolului neamurilor – ne arătăm împreună-lucrători pentru izbăvirea firii „din robia stricăciunii”, făcând-o părtaşă „la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).

Tipul ierurgiilor

În Molitfelnic, ierurgiile sunt împărţite astfel:

1. Ierurgii referitoare la om: a) de la naştere până la botez: rânduieli şi rugăciuni în prima, în a opta şi în a patruzecea zi de la naştere; b) pentru diverse momente din viaţa omului, pentru diferite boli, pentru cei bântuiţi de duhuri necurate, dezlegări de blesteme şi jurăminte, pentru cei ce nu pot dormi, pentru cei ce călătoresc, pentru cei în primejdii de război sau boli contagioase etc. şi Tedeum-ul de mulţumire „la toată facerea de bine”, care se săvârşeşte ori de câte ori este nevoie; c) rânduieli şi rugăciuni în legătură cu sfârşitul omului: rugăciunile de dezlegare pentru „ieşirea cu greu a sufletului”, slujba stâlpilor, slujba înmormântării sau prohodirea, sărindarele şi parastasele care se fac după înmormântare.

2. Ierurgii privind natura înconjurătoare: rugăciuni la vreme de secetă, în caz de ploaie multă, la vreme de ciumă şi boli molipsitoare, când se îmbolnăvesc dobitoacele, când se strică ţarinile, viile şi grădinile de grindină sau de lăcuste, de gândaci sau de tot felul de rozătoare, pentru binecuvântarea seminţelor, ogoarelor, viilor şi grădinilor, pentru binecuvântarea roadelor ca pârgă, pentru binecuvântarea grâului, pâinilor, vinului şi untdelemnului, pentru binecuvântarea apei.

3. Ierurgii referitoare la obiecte: la sfinţirea bisericii şi a obiectelor de cult, pentru sfinţirea casei şi la casa care este tulburată de duhuri necurate, sfinţirea mrejelor, a corăbiei (automobilului), a clopotului, a steagului, a vaselor de cult, a veşmintelor etc.

Aşadar, ierurgiile sunt lucrări văzute ale Duhului Sfânt, prin care lucrează – în acelaşi scop – acelaşi har mântuitor, ca şi prin Sfintele Taine, fără, însă, a se confunda cu acestea. Ele se adresează nu numai sufletului omenesc, ci şi întregii firi umane şi întregii creaţii, pe care o sfinţesc o seamă de lucrări sfinte şi sfinţitoare.

Agheasma Mică

Sfinţirea cea mică a apei (Agheasma Mică) îşi are originea în „apa de curăţire” din Vechiul Testament (Numerii 8, 7). Duhul lui Dumnezeu Care „Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2), este cel Care-Şi vădeşte rolul sfinţitor.

Cea dintâi mărturie despre sfinţirea apei se găseşte în Constituţiile apostolice, lucrare atribuită Sfântului Clement Romanul (sfârşitul secolului I apostolic şi începutul secolului al II-lea); formula de sfinţire a apei se găseşte în Sacramentele lui Serapion şi Canoanele lui Ipolit (secolul al IV-lea).

Sfinţirea apei în prima zi a fiecărei luni a înlocuit unele tradiţii păgâne care se petreceau la lună nouă şi care erau urâte înaintea lui Dumnezeu (Isaia 1, 14; Iezechiel 46, 1). Slujba sfinţirii celei mici a apei, în forma actuală, se datorează patriarhului Fotie al Constantinopolului (893).

Slujba începe – ca în cazul fiecărei ierurgii – cu binecuvântarea cea mică: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...”, urmată de rugăciunile începătoare şi Psalmul 142, în care David – prigonit de Abesalom, fiul său – Îi cere lui Dumnezeu să-i arate calea pe care să meargă pentru a scăpa de pieire: „Scapă-mă, că eu sunt robul Tău ...”.

După citirea psalmului, se cântă troparele închinate Maicii Domnului: „Către Născătoarea de Dumnezeu...” şi „Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu, pururea a spune puterile Tale...” şi se rosteşte Psalmul 50.

Canonul slujbei este alcătuit din treizeci şi patru de tropare, dintre care douăzeci şi cinci sunt evocări aduse Născătoarei de Dumnezeu, şapte, preamăririi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi două laude aduse Preasfintei Treimi.

După vosglasul/ecfonisul de preacinstire a Preasfintei Treimi: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru...”, urmează alte patru stihiri, două închinate Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi două Maicii Domnului, şi întreita cântare îngerească: „Sfinte Dumnezeule...”, cântare care anunţă citirea pericopelor din Apostol (Evrei 2, 11-18) şi Evanghelie (loan 5, 1-4).

În textul pericopei apostolice se arată că în Hristos toţi suntem fraţi, după cuvântul care zice: „Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi” (Evrei 2, 11).

Sfinţirea apei aduce aminte de scăldătoarea Vitezda

Evanghelia aduce în atenţia noastră numărul mare de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau – cu răbdare şi încredere în Dumnezeu – tulburarea apei la scăldătoarea Vitezda. Nu toţi se vindecau, ci numai cel care reuşea să intre primul în apă se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Ceilalţi trebuiau să aştepte cu răbdare până la următoarea tulburare a apei.

În cadrul Ecteniei – pe lângă cele douăsprezece cereri obişnuite – se adaugă şapte cereri speciale, în care se cere lui Dumnezeu: 1) să se sfinţească apa cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh; 2) să se pogoare peste apa pusă înainte, spre sfinţire, lucrarea cea curăţitoare a Preasfintei Treimi; 3) ca apa, odată sfinţită, să fie tămăduitoare sufletelor şi trupurilor şi izgonitoare a toată puterea cea protivnică; 4) ca apa să aibă darul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului; 5) ca toţi cei prezenţi şi neprezenţi, dar care vor bea dintr-însa cu credinţă, să fie beneficiarii darurilor dobândite de acea apă prin sfinţire; 6) ca toţi cei ce se roagă să fie luminaţi cu luminarea cunoştinţei, prin Treimea cea de o fiinţă; şi 7) ca să arate pe toţi fii şi moştenitori ai Împărăţiei Sale, prin gustarea şi stropirea cu acea apă, care va deveni – prin sfinţire – agheasmă.

Hristos este El Însuşi Izvorul tămăduirilor

După obişnuitul ecfonis: „Că Ţie se cuvine...”, se citeşte rugăciunea care include şi epicleza ierurgiei în desfăşurare.

Dumnezeu, Cel care este „mare în sfat şi minunat în lucruri”, Cel care păzeşte aşezământul Său şi dă mila Lui celor ce-L iubesc pe El şi împlinesc poruncile Lui, Cel ce primeşte „lacrimile cele de umilinţă ale tuturor celor din nevoi” şi care opreşte „valurile patimilor celor potrivnice”, Care potoleşte „marea cea sărată a acestei vieţi” şi îmblânzeşte pornirile cele greu de purtat ale plăcerilor, este rugat, de arhiereu sau de preot, să trimită darul Preasfântului Duh, Sfinţitorul a toate, pentru ca să sfinţească apa pusă înainte spre sfinţire.

Această rugăciune de invocare şi chemare a Preasfântului Duh – numită epicleză – se repetă de trei ori; de fiecare dată, când se pronunţă cuvintele: „Şi sfinţeşte apa aceasta”, arhiereul sau preotul afundă mâinile/mâna dreaptă în apă, însemnând-o cu semnul Crucii. În acest moment, Duhul Sfânt este Acela care, prin graiul şi mâinile/mâna slujitorului, preface apa în agheasmă, arhiereul/preotul fiind un fel de înger al Domnului care tulbură apa la vremea potrivită (cf. loan 5, 4).

După sfinţire, când apa deja s-a prefăcut în agheasmă, având calităţile, puterea şi efectele specifice, preotul se roagă ca, prin gustarea şi stropirea cu ea, să se trimită peste toţi binecuvântarea lui Dumnezeu, care spală întinăciunea patimilor, să Îi tămăduiască bolile cele trupeşti şi sufleteşti şi să fie milostiv faţă de poporul cel binecredincios şi faţă de dregătorii ţării şi ai Sfintei noastre Biserici.

De asemenea, în rugăciune nu sunt trecuţi cu vederea cei care ne urăsc şi cei care ne iubesc, foştii şi actualii slujitori ai acelei biserici în care se oficiază slujba, credincioşii prezenţi, dar şi cei care – din binecuvântate motive – nu sunt prezenţi.

Nu sunt uitaţi nici cei care au cerut – printr-un pomelnic – ca slujitorii să se roage lui Dumnezeu pentru dânşii, miluindu-i şi izbăvindu-i de toată încercările prin care trec.

Toate cetele sfinţilor mijlocesc pentru noi

În acest demers către Dumnezeu, arhiereul sau preotul nădăjduieşte, în egală măsură, în puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, în rugăciunile Maicii Domnului, ale puterilor cereşti şi ale tuturor sfinţilor: proroci, apostoli, ierarhi, mucenici şi mărturisitori, doctori fără de arginţi, cuvioşi şi cuvioase, voievozi şi domnitori, precum şi în rugăciunile sfinţilor, drepţilor şi dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana şi ale tuturor sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi.

Vosglasul cu care se încheie rugăciunea Îl arată pe Hristos ca fiind El Însuşi Izvorul tămăduirilor.

După ce arhiereul sau preotul împarte pacea sfântă tuturor celor prezenţi, precum odinioară Hristos în dimineaţa Învierii, cu capul plecat, în semn de smerenie  faţă de Cel Care a sfinţit apele prin botezul Lui în Iordan şi este sfinţirea a toate, cere ca Hristos să-i binecuvânteze pe toţi, deopotrivă, şi să-i umple de sfinţenie prin stropirea cu apa sfinţită.

După acest moment, arhiereul sau preotul ia Sfânta Cruce în mâna dreaptă şi busuiocul în mâna stângă – sau pe amândouă în mâna dreaptă – şi le afundă în apă cruciş, cântând de trei ori troparul: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău...”, după care stropeşte cu agheasmă Sfântul Altar şi întreaga biserică, respectiv pe toţi cei prezenţi; în acest timp, strana cântă trei stihiri, una în cinstea sfinţilor doctori fără de arginţi şi alte două stihiri în cinstea Maicii Domnului.

Se rosteşte apoi o ectenie întreită, în care arhiereul sau preotul – dacă nu este diacon – se roagă pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, lăsarea şi iertarea păcatelor celor de voie şi celor fără de voie, precum şi pentru ca Dumnezeu să îndepărteze de la cei credincioşi toată mânia şi mustrarea Lui cea dreaptă; să fie milostiv, blând şi lesne iertător şi să păzească biserica sau casa, ori locul unde s-a făcut sfinţirea apei, precum şi toate oraşele şi satele de boală, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de năvălirea celor răi şi de războiul cel dintre noi.

Slujba se încheie cu otpustul, care sintetizează numele persoanelor sfinte prezente în lucrarea de sfinţire a apei: Hristos – ca adevăratul nostru Dumnezeu, Maica Domnului, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii, lucrarea făcându-se cu puterea şi lucrarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci.

Agheasma Mare

Sfinţirea cea mare a apei se face, încă din secolul al IV-lea, atât în Ajunul cât şi în ziua Praznicului Botezului Domnului, când se botezau catehumenii. Sfinţirea aceasta amintea de Botezul Mântuitorului Iisus Hristos Care, venind la Iordan să Se boteze, „a sfinţit apele” şi „a ridicat firea omenească la înălţime”, cum spune una dintre cele trei rugăciuni.

În primele secole, slujba sfinţirii celei mari a apei se făcea după o rânduială a patriarhului Proclu al Constantinopolului. Actuala rânduială o datorăm patriarhului Sofronie al Ierusalimului (secolul al VII-lea).

Slujba sfinţirii celei mari a apei se face în cadrul Sfintei Liturghii şi începe imediat după Rugăciunea amvonului, când se pleacă în procesiune la locul prestabilit; de regulă, în faţa unei troiţe confecţionată din gheaţă, în curtea bisericii sau la marginea unei ape curgătoare ori a unui izvor. În timpul procesiunii se cântă troparul: Glasul Domnului peste ape strigă, grăind: Veniţi toţi de luaţi Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu al lui Hristos, Cel ce S-a arătat”; această cântare este susţinută de alte trei tropare consacrate praznicului: „Astăzi firea apelor se sfinţeşte...”; „Ca un om ai venit la râu, Hristoase Împărate...” şi „Către glasul celui ce strigă în pustie”. Ajunşi la locul consacrat acestui moment, se face citire din cartea profetului Isaia a trei Paremii (35, 1-10; 55, 1-13 şi 12, 3-6), în care se vorbeşte de roadele binefăcătoare ale acestui eveniment, invitându-ne – totodată – să scoatem „apa cu veselie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12, 3).

Textul Sfântului Apostol Pavel care se citeşte la Apostol, de la I Corinteni 10, 1-4, leagă acest eveniment de trecerea lui Israel prin Marea Roşie şi de botezul celor din timpul lui Moise, care au fost botezaţi în nor şi în mare, precum şi de mana cerească şi de băutura duhovnicească pe care au băut-o cei eliberaţi din robia Egiptului.

Pericopa Evangheliei, de la Marcu 1, 9-11, surprinde momentul propriu-zis al Botezului Domnului, precum şi mărturisirea Tatălui: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (v. 11).

Darul milostivirii lui Dumnezeu

În cele douăzeci şi şase de cereri ale Ecteniei mari, Îl rugăm pe Domnul Dumnezeu să pogoare peste apa pusă înainte spre sfinţire lucrarea cea curăţitoare a Preasfintei Treimi pentru a fi sfinţită, cu puterea şi cu lucrarea Preasfântului Duh, şi a i se da harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Adică, să o arate a fi curăţitoare, sfinţitoare şi tămăduitoare sufletelor şi trupurilor celor care o vor bea cu credinţă, dar şi izgonitoare a toată puterea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.

Pe tot parcursul ecteniei, arhiereul sau preotul citeşte în taină o rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos în care Îi cere să lumineze cugetul lui şi al întregului popor cu Duhul Său cel Sfânt şi să reverse peste toţi binecuvântarea Sa – apa cea curăţitoare şi darul milostivirii Sale – pentru ca, astfel, rugăciunea pentru apa ce urmează a fi sfinţită să fie bineprimită.

Rugăciunea se încheie cu obişnuitul ecfonis/vosglas: „Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

„Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”

Rugăciunea de sfinţire a apei, alcătuită de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, în interiorul căreia se află o doxologie şi două invocări de sfinţire a apei, cuprinde patru părţi.

În prima parte, arhiereul sau preotul – cu glas mare – cere Preasfintei Treimi, Care este făcătoarea fiinţelor înţelegătoare şi a firilor celor cuvântătoare, să strălucească şi întru el. De asemenea, să-i ierte păcatele, pentru ca nu cumva acestea să oprească venirea Preasfântului Duh, lipsindu-l de împlinirea lucrării ce-i stă înainte, şi să-i lumineze ochii minţii ca să vadă curat rostul acestei lucrări.

După această rugăciune către Preasfânta Treime, urmează o scurtă doxologie de preamărire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Ziditorul şi Făcătorul a toate, Cel ce este mai înainte de veci şi Care S-a arătat desăvârşit, fiind din veci născut din Cel desăvârşit; această doxologie e însoţită de enumerarea câtorva binefaceri ale Iordanului.

Nu ieri şi nici mâine, ci astăzi, care este timpul lui Dumnezeu, harul Sfântului Duh, în chip de porumbel, peste ape se pogoară; Soarele cel neapus a răsărit şi lumea cu lumina Domnului se luminează; Raiul s-a deschis oamenilor şi ceata sfinţilor împreună cu oamenii se adună; îngerii cu oamenii împreună prăznuiesc; norii rourează din cer omenirii ploaia dreptăţii şi apele Iordanului se preschimbă în vindecări.

Cutremurat de toate acestea, dar şi de atitudinea Iordanului care şi-a oprit curgerea apelor şi s-a întors înapoi văzând focul dumnezeirii, de vederea munţilor care au săltat, văzând pe Dumnezeu întrupat, dar şi a norilor care au dat glas, mirându-se de Cel ce a venit, arătându-Se a fi Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, arhiereul sau preotul, într-un întreit strigăt de psalm, măreşte pe Dumnezeu, zicând: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.

Teologia actului creator şi sfinţitor al lui Dumnezeu-Treime

În partea a doua, rugăciunea evidenţiază – mai pregnant – lucrarea lui Dumnezeu în lume, Care, cu voia Sa, pe toate le-a adus din nefiinţă întru fiinţă şi pe care, cu puterea Sa, le ţine.

După acest prinos de laudă a lucrărilor şi minunilor lui Dumnezeu, de care se cutremură chiar şi puterile cereşti, se invocă, într-o întreită rugăciune, Sfântul Duh, în timpul căreia arhiereul sau preotul binecuvântează apa cu mâna, făcând în ea în semnul Sfintei Cruci, zicând: Tu însuţi, dar, lubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, prin venirea Sfântului Tău Duh, Care sfinţeşte toate şi sfinţeşte şi apa aceasta”.

În partea a treia a rugăciunii, arhiereul sau preotul Îi cere lui Dumnezeu ca să trimită apei sfinţite harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului, care să o facă izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, curăţire de păcate, vindecare de boli, demonilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. În continuare se face o rememorare a faptelor minunate ale lui Dumnezeu din Vechiul Testament, printre care: „Cel ce a înnoit prin apă şi prin Duh firea noastră cea învechită de păcat; Cel care pe vremea lui Noe cu apă a înecat păcatul, Cel care prin mare şi prin Moise a eliberat pe Israel şi l-a adăpat cu apă izvorâtă din piatră” şi altele.

Apoi, urmează cea de-a doua invocare a Sfântului Duh, rostită de trei ori, în timpul căreia arhiereul sau preotul binecuvântează din nou în semnul Sfintei Cruci cu mâna apa, rostind: „Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta cu Duhul Tău cel Sfânt”.

De remarcat este faptul că în această îndoită binecuvântare şi invocare a Sfântului Duh stă puterea deosebită a Aghesmei celei Mari. Se numeşte „mare” nu doar pentru lungimea textului slujbei, cât pentru faptul că – în cadrul slujbei – Sfântul Duh este invocat în mai multe rânduri.

În partea a patra, rugăciunea se încheie cu o invocare adresată lui Dumnezeu în care I se cere ca toţi cei care se vor stropi sau vor bea din această Agheasmă – credincioşi şi credincioase, de diferite dregătorii sau ranguri sociale şi/sau ecleziale – să primească sfinţire, sănătate, curăţire şi binecuvântare.

Agheasma Mare – părtăşia la Botezul Domnului

Slujba se încheie cu întreita cântare a Troparului Praznicului: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat...”, cântare care sintetizează teologia acestei sărbători, însoţită de afundarea în apă – cruciş – a Sfintei Cruci şi a busuiocului. După această slujbă, soborul se întoarce în biserică, cântând stihira „Să cântăm, credincioşii, mărimea binefacerilor lui Dumnezeu către noi, că, făcându-Se om, pentru păcatele noastre, pentru curăţirea noastră se curăţeşte în Iordan Cel singur curat şi nestricăcios, sfinţindu-ne....”, timp în care arhiereul sau preotul îi stropeşte pe cei prezenţi cu agheasmă, făcându-i – astfel – părtaşi la acest mare eveniment din viaţa pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ajunşi în biserică, se face apolisul Sfintei Liturghii, după care credincioşii primesc Agheasma Mare şi anafora. Şi întocmai le vor lua, în această ordine, timp de o săptămână de la Bobotează; după aceea, vor primi Agheasma Mare, dacă în prealabil s-au mărturisit, cu binecuvântarea duhovnicului.

Agheasma Mare se foloseşte şi la „botezul de necesitate” al copiilor, în caz de boală, la curăţirea vaselor sau a fântânii, la binecuvântarea începerii semănăturilor, la stropirea holdelor, a viilor şi a grădinilor bântuite de lăcuste, la sfinţirea crucii, a icoanelor, a vaselor de cult, a troiţei, a clopotului, a antimisului, a Sfântului şi Marelui Mir şi a bisericii.

foto credit: Tudorel Rusu (Doxologia Media)

Adăugați un comentariu