12 ani de la strămutarea la cele veşnice a Părintelui Sebastian, economul Mănăstirii Putna şi egumenul Mănăstirii Sihăstria Putnei

Rugăciunea i-a fost părintelui bucurie şi desfătare. Întreaga lui fiinţă respira rugăciune. Fiind ucenicul sfinţiei sale, l-am văzut în Postul Mare cum se ruga. Era de invidiat. De fapt, aceasta i-a fost teologia existenţei sale. Şi, probabil că rugăciunea îi va fi cheia cu care va deschide uşa Împărăţiei lui Dumnezeu. Ţinea calea de mijloc. Părintele Sebastian a fost un om al dragostei, al păcii, al postului, al privegherii, al păstrării sfintelor rânduieli. Sigur, poate în anumite momente era mai sever, însă, sub aparenta duritate, se ascundeau bunătatea şi nobleţea.

L-am întâlnit, prima dată, în primăvara anului 1980. De atunci, au trecut patru decenii. Opt ani i-am fost ucenic, locuind în aceeaşi chilie; Dumnezeu a rânduit să ne înrudim spiritual, devenindu-mi naş de călugărie.

Părintele Sebastian, pe numele său de botez Petru, s-a născut la 24 iunie 1929, ca al doilea copil, din cei şapte (Teodora, Petru, Eugenia, Silvia, Leonora, Gheorghe şi Maria) ai părinţilor Ana şi Gavril Şcheuleac, în satul Găineşti, comuna Slatina, judeţul Suceava, punându-şi întreaga lui existenţă sub semnul şi protecţia lui Hristos prin baia Sfântului Botez, prin ungerea cu Sfântul Mir şi prin primirea Sfintei Împărtăşanii.

Părinţii lui erau oameni simpli, dar vrednici gospodari şi buni credincioşi.

Părintele Sebastian n-a urmat cursurile niciunei şcoli pretenţioase. Războiul i-a fost împotrivă, împiedicându-i devenirea intelectuală.

În 1950, la 20 mai, după mai multe încercări eşuate, tânărul Petru a reuşit să îşi convingă părinţii, mai ales mama, să-l lase la mănăstire. Avea 21 ani. Părinţii de la Mănăstirea Slatina ar fi vrut să-l ia ca ucenic încă de când avea doar 11 ani. Însă, tatăl său fiind plecat în concentrare, mama nu a fost de acord.

În zonă, părintele Cleopa Ilie, ca stareţ, şi părintele Paisie Olaru, ca duhovnic, veniţi de la Mănăstirea Sihăstria, erau de notorietate. În Mănăstirea Slatina, părintele Sebastian a urmat şcoala monahală, unde i-a avut ca profesori pe părinţii Cleopa Ilie, Antonie Plămădeală, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase, Andrei Scripariuc ş.a. Erau oameni cu o pregătire teologică temeinică şi cu viaţă sfântă.

La scurt timp după intrarea în mănăstire, din motive obiective, fiind prea aproape de casă, consiliul duhovnicesc al mănăstirii a hotărât ca el, împreună cu alţi doi novici, să fie trimişi la Schitul Rarău. Egumen al Schitului Rarău era pe atunci părintele Calinic Lupu, un părinte drag credincioşilor bucovineni. Pentru un an a fost stareţ şi al Mănăstirii Putna.

În ziua de 21 noiembrie 1950, de Intrarea Maicii Domnului în Biserică, după numai 6 luni de ascultare, fratele Petru a fost chemat la Mănăstirea Slatina şi tuns în monahism de mitropolitul Sebastian Rusan. Odată cu el au fost călugăriţi încă cinci părinţi. Naşi de călugărie i-au fost părinţii Dosoftei Morariu şi Daniil Pricop.

Adesea se amuza când povestea despre peripeţiile prin care a trecut la alegerea numelui de călugărie. Îmi spunea: „Părintele stareţ Cleopa voia să îmi pună numele Pafnutie, însă eu nu voiam nici în ruptul capului. Atunci, ce s-au gândit? Să-mi pună Pimen. Şi contrar voinţei mele, Pimen a rămas să-mi fie numele. Numai că mitropolitul Sebastian Rusan dorea ca unuia din cei şase frăţiori care urmau să fie călugăriţi să-i pună numele lui. Interesant, dintre toţi am fost preferat eu. La sfârşitul slujbei, mitropolitul m-a luat de mână şi m-a aşezat în strana întâi, primul între cei călugăriţi. Şi dacă celorlalţi le-a oferit mitropolitul câte o Biblie, îmi spunea el, mie mi-a dat Evanghelia, mare, aurită. Eram în al nouălea cer. Şi să vezi, a doua zi m-am dus la mitropolit ca să-i mulţumesc pentru nume. Atunci mitropolitul mi-a zis: «Vezi, Sebastiane, să nu mă faci de ruşine.» Că l-am făcut sau nu de ruşine, sigur că o să-mi spună când mă voi întâlni cu el acolo sus. Eu, pe cât mi-a fost posibil, omeneşte vorbind, am încercat să nu-l fac.”

După terminarea stagiului militar, părintele Sebastian s-a întors la mănăstirea de metanie, numai că părintele Cleopa, împreună cu alţi 30 de călugări, trebuia să meargă şi să reorganizeze Mănăstirea Putna. Atunci, părintele a preferat să meargă împreună cu ei. La Putna, pe atunci, era stareţ părintele Dosoftei Morariu, naşul lui de călugărie, care ulterior a plecat ca misionar în Ardeal.

Ascultarea în Mănăstirea Putna i-a fost de econom. A îndeplinit această ascultare până când a fost transferat la Schitul Prodromul din Bucium – Iaşi, la rugămintea părintelui egumen Hrisostom Postolache a cărui nume se leagă de începuturile construirii Schitului românesc Prodromul din Muntele Athos.

În viaţă, părintele Sebastian s-a bucurat şi de Taboruri, dar şi de Golgote. Decretul 410 din 1959 l-a găsit la Schitul Bucium. Tânăr fiind şi fără şcoală teologică, părintele Sebastian nu a fost cruţat. De fapt, Decretul 410 a fost o reiterare a persecuţiilor din perioada primară a Bisericii. Sigur, fiecare perioadă şi-a avut atât persecutorii cât şi martirii ei.

După Decret, sfinţia sa a lucrat timp de două decenii în anturajul unor directori de mare ţinută morală şi intelectuală ai unor instituţii de prestigiu . Îmi vorbea adesea cu multă recunoştinţă de ing. Iftodie, ing. Sâmpetru, ing. Parascan, ing. Sălăjean, ing. Baltagu ş.a. Oameni cu funcţii foarte importante la acea vreme în unele instituţii importante din Municipiu Iaşi. Adesea îmi spunea: „Părinte Calinic, pot să spun că în preajma unor astfel de oameni am învăţat adevărata călugărie. Nu încăpea întârzierea, minciuna, necinstea. ... Cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit să fiu pe măsura vrerii lor.”

În decembrie 1977, părintele Sebastian s-a întors în Mănăstirea Putna, reluându-şi ascultarea de econom.

Aşa se face că, din 1977 până în 1990, a fost mâna dreaptă a părintelui stareţ Iachint Unciuleac. Aş putea spune că părinţii Iachint şi Sebastian, sigur, alături de alţi părinţi şi de ierarhi de atunci, au metamorfozat Mănăstirea Putna. Împreună au făcut lucrări care vor dura în timp, în istorie şi în veşnicie. Şi aici aş aminti doar câteva dintre ele: restaurarea, consolidarea, extinderea, pictarea şi dotarea cu mobilier a paraclisului mănăstirii; restaurarea turnului Eminescu; aducţiunea de apă; (re)construirea Casei domneşti şi a caselor din afara incintei sunt mărturii concludente.

După Revoluţie, părintele Sebastian, cu binecuvântarea părintelui arhimandrit Iachint, a reconstruit, pictat şi dotat cu mobilier biserica Schitului, astăzi mănăstire, Sihăstria Putnei şi a construit un corp de chilii, care, din păcate, a ars. Adesea îmi spunea: „Nu mi-a fost uşor să mă apuc de o aşa lucrare. Îi mulţumesc lui Dumnezeu c-am reuşit să o finalizez. Numai eu şi Dumnezeu ştie prin câte am trecut în tot acest timp. Dar trebuia ca, după mai bine de trei secole, să se reia viaţa monahală în acest loc cu oameni sfinţi”. Se referea la părinţii Sila, Paisie şi Natan, care au fost canonizaţi ulterior.

În semn de preţuire şi de recunoaştere a muncii sale, vrednicul de pomenire Pimen Arhiepiscopul l-a numit egumen al schitului. Era o vreme în care se dorea hirotonia lui în preot. Numai că, din respect faţă de această slujire, a refuzat după modelul Sfântului Ioan Gură de Aur.

În demnitatea de egumen a rămas până în 1999, când, din motive de sănătate, s-a retras. Sigur, după retragere, părintele Sebastian a continuat să fie prezent în viaţa şi activitatea de zi cu zi a schitului.

Părintele Sebastian nu a fost un sfânt. Fiind om, a avut, ca fiecare om, păcatele lui. De fapt, în jurul lui s-au urzit multe. Multe dintre ele, chiar tendenţioase. Nu ne mai miră nimic. Şi despre Hristos s-au spus multe, contestându-I-se până şi dumnezeirea. Aşa sunt oamenii, văd doar păcatele semenilor, însă nu şi pocăinţa lor. Or, pocăinţa este cea care dizolvă păcatul.

Însă, dincolo de ce spuneau sau poate încă mai spun gurile slobode despre părintele Sebastian, eu, în calitatea pe care am avut-o în relaţie cu acest părinte, vă spun, acum când părintele se află într-un alt plan al existenţei sale, alăturându-se celor din stepena şi din neamul său, că a fost un călugăr autentic, un călugăr care a iubit Biserica şi slujbele ei şi, implicit, pe Dumnezeu.

Indiferent de ce i s-ar fi întâmplat, indiferent la ce oră din noapte s-ar fi întors din misiune, dimineaţa era primul la biserică. Şi citea Miezonoptica, şi psalmii Utreniei, şi Catismele, şi Canoanele, şi Ceasurile, şi... Sigur, în prezenţa lui, eram şi noi pe acolo. Pentru că de citit, nici vorbă să ne fi dat. Avea o neostoită foame de rugăciune şi cântare.

Doar când începea Sfânta Liturghie se retrăgea într-o strană, sau el însuşi săvârşea liturghia ascultării, plecând după materiale de construcţie sau alte interese ale mănăstirii. Că doar aşa spun Părinţii Bisericii: „Cel ce face ascultare cu dragoste, liturghie săvârşeşte”.

Rugăciunea i-a fost părintelui bucurie şi desfătare. Întreaga lui fiinţă respira rugăciune. Fiind ucenicul sfinţiei sale, l-am văzut în Postul Mare cum se ruga. Era de invidiat. De fapt, aceasta i-a fost teologia existenţei sale. Şi, probabil că rugăciunea îi va fi cheia cu care va deschide uşa Împărăţiei lui Dumnezeu.

Nu era un exclusivist şi nici un extremist. Ţinea calea de mijloc. Părintele Sebastian a fost un om al dragostei, al păcii, al postului, al privegherii, al păstrării sfintelor rânduieli. Sigur, poate în anumite momente era mai sever, însă, sub aparenta duritate, se ascundeau bunătatea şi nobleţea.

Avea o smerenie autentică, patericală, niciodată convenţională. Era un om de bun simţ, condiţie şi caracter. Oh, că uitam să spun: era darnic, până la risipire. De fapt, toate acestea la un loc au conturat nobleţea sufletului său.

Părintele Sebastian era omul care n-a refuzat niciodată chemarea Bisericii. Din păcate, suferinţa i-a grăbit plecarea. Ultimul Amin al vieţii sale a fost la slujba de priveghere din Ajunul Epifaniei.

Şi-a aflat sfârşitul în spitalul din Municipiul Rădăuţi, în urma unei comoţii cerebrale, în dragostea şi rugăciunile părinţilor rânduiţi de mănăstire ca să-i vegheze drumul fără pas al sufletului său.

Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui, exclamă prorocul David (Psalmii 115, 6)

Epitaful care ar trebui să şadă astăzi deasupra pietrei sale de mormânt ar trebui să fie, dincolo de brăduţul argintiu plantat pe mormânt care îi veghează veşnicia: Omul care n-a refuzat niciodată chemarea şi lucrarea Bisericii! Or, Dumnezeu, unor oameni ca acesta, le-a promis: „Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor.” (Isaia 56, 5).

Aş încheia, spunând că, o Biserică fără monahism este o Biserică fără ideal! Să nu fie!

Adăugați un comentariu