Sfântul Apostol Andrei - Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfântul Evanghelist Ioan este singurul care relatează, ca martor direct, chemarea la apostolat a Sfântului Apostol Andrei, împreună cu chemarea sa. Pătrunşi la inimă de cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul, care Îl descoperă pe Hristos drept „Mielul lui Dumnezeu ”, ei merg după Iisus, dorind să zăbovească mai mult cu El. Pesemne Îi simţiseră dumnezeirea. Rămânând în aceeaşi seară cu El, sunt convinşi că El este Mesia mult aşteptat. În atmosfera înserării, omenirea se reîntâlneşte cu Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Iubiţi cititori şi cititoare,

 

Capitolul întâi al Evangheliei după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cel cu privire panoramică, asemenea vulturului Cuvântător de Dumnezeu, cuprinde, în cele 51 de versete, trei momente distincte: despre Întruparea lui Dumnezeu–Cuvântul, despre mărturia şi identificarea Mielului lui Dumnezeu de către Ioan Botezătorul şi despre chemarea celor dintâi ucenici ai lui Iisus.

Prima identificare concretă a Mielului lui Dumnezeu în Persoana lui Iisus o întâlnim în versetul 29: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Este de fapt ceea ce anticipa Profetul Isaia: „Ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.” (Isaia 53, 7).

În versetele 35-36 ale capitolului citim: „A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui. Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu!”. Era pentru a doua oară când Ioan Botezătorul le vorbea ucenicilor săi despre „Mielul lui Dumnezeu”.

Cu versetul 37 se deschide expunerea momentului convertirii a doi dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul: „Şi cei doi ucenici l-au auzit [pe Ioan] când a spus aceasta şi au mers după Iisus”. Avem aici de a face cu ceea ce este numit efectul repetării insistente. Cu privire la acest efect, Sfântul Pavel spune filipenilor: „Ca să vă scriu aceleaşi lucruri, mie nu-mi este anevoie, iar vouă vă este spre folos” (Filipeni 3, 1). Pe baza acestui verset, comentatorii afirmă că Sfântul Pavel le-a scris filipenilor două epistole şi nu una.

Sfântul Ioan Botezătorul i-a convins pe ucenicii săi să-L urmeze pe Hristos. Venise timpul când „Acela [Hristos] trebuie să crească, iar eu [Ioan] să mă micşorez” (Ioan 3, 30). „Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti?” (Ioan 1, 38).

Iisus S-a întors spre ei; această întoarcere ne atrage atenţia că se consuma împlinirea profeţiei lui Isaia: „Şi înainte de a Mă chema pe Mine, Eu le voi răspunde, şi grăind ei încă, Eu îi voi fi ascultat” (Isaia 65, 24). Până nu-L căutăm pe Dumnezeu prin virtuţi şi prin credinţă dreaptă, ne aflăm într-un fel oarecare înapoia feţii Lui, spune Sfântul Chiril al Alexandriei. Or, ca să-I vezi faţa lui Dumnezeu, nu trebuie să faci decât un mic gest şi El te va privi. Spune profetul: „Întoarceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot, şi Mă voi întoarce şi Eu către voi” (Zaharia 1, 3).

Deşi ştia de ce doresc să-L urmeze, El i-a întrebat: Ce căutaţi? Prin această întrebare se anunţa o discuţie interesantă. „Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti?” (Ioan 1, 38) Prin această contra-întrebare, ei doreau să-şi exprime dezideratul care le-a cuprins inima, cel de a zăbovi mai mult în preajma Lui. Negreşit că Iisus le-a simţit dorinţa înainte de a-i întreba, dar voia ca ei înşişi să îşi clarifice această dorinţă. De aceea, nu-i surprinzător că El le-a zis: „Veniţi şi veţi vedea.” (Ioan 1, 39). Astfel, în acelaşi timp, îi şi avertiza: El dorea să le descifreze taine mai presus de capacitatea lor de înţelegere.

Versetul 39 spune că cei doi „au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea”. Interesant este faptul că El – Care nu avea unde să-şi plece capul – i-a invitat acasă. Oare despre ce casă este vorba? Casa lui Dumnezeu este – după cum bine ştim – Biserica. În ea, prin credinţă, te întâlneşti cu Hristos Dumnezeu.

Şi cei doi – ne spune referatul – „au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea”. Adică, orele patru după amiază. Ora şase, dimineaţă, era ceasul întâi din ziua lumină. Să înţelegem de aici că vor fi discutat toată noaptea?! Păcat că nu s-a stenografiat discuţia lor.

Profetul Ieremia spune că în zilele de pe urmă ne vom arăta cu toţii învăţaţi de Dumnezeu (31, 33-34). Or, această întâlnire ne arată într-un fel că istoria ajunsese la sfârşitul ei; acesta ar fi un prim înţeles al înserării, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur. Un al doilea ar fi acela că omul, în fapt, s-a despărţit de Dumnezeu când era spre înserare: „Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii” (Facerea 3, 8); în aceeaşi atmosferă a înserării se va reîntâlni omenirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Dacă în prima parte s-a păstrat anonimatul cu privire la cei doi ucenici, care L-au urmat, în versetul 40 se spune: „Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru”. Cum s-o fi numit cel de-al doilea? Sfântul Evanghelist Ioan nu consemnează, însă se subînţelege că este vorba despre narator.

Şi după o noapte întreagă de discuţii, Andrei a pornit în căutare de prozeliţi. L-a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: „Am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos)” (v. 41). Da, L-a aflat pe Iisus, ca pe o „comoară ascunsă în ţarină”, ca pe un „mărgăritar de mult preţ” (Matei 13, 44-45). Şi l-a adus pe Petru la Iisus.

Moştenirea Împărăţiei Cerurilor este un deziderat pe care numai Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, ni-l poate oferi; deşi fusese anticipat prin gura profeţilor, nu se putea realiza decât prin Mesia cel aşteptat. Or, pentru împlinirea acestuia a venit Mântuitorul; El ne-a chemat să ne facem moştenitorii acesteia. Ca această veste să ajungă la toţi oamenii, avea nevoie de ucenici, care să vorbească neamurilor despre învăţătura cea nouă.

Iisus – privind la Petru – i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa (ce se tâlcuieşte: Petru)” (Ioan 1, 42). Prin aceasta arată că îl cunoştea; deopotrivă, că îl şi aştepta. Era de ajuns mărturia Sa ca Dumnezeu! Pe mărturia Mântuitorului se va fundamenta mărturisirea lui Petru şi a confraţilor lui. „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), pe care avea să se întemeieze Biserica, adică avea să se arate că toţi au fost creaţi de Dumnezeu spre a fi locaşul Său în Duhul (Efeseni 2, 22).

După această relatare a chemării la apostolat, Sfântul Evanghelist Ioan mai remarcă prezenţa Sfântului Apostol Andrei şi în alte două momente: cu prilejul săturării celor cinci mii în pustie, când Andrei a făcut cunoscută prezenţa unui tânăr care avea cinci pâini de orz şi doi peşti (Ioan 6, 8-9), şi în momentul când, aflându-Se Iisus în Betania, în casa lui Lazăr – cu doar câteva zile înaintea patimilor Sale – câţiva elini (greci), veniţi să participe la Sărbătoarea Paştilor, s-au adresat lui Filip, cerând să-i ducă la Iisus. Filip însă nu s-a dus direct la Iisus, ci s-a adresat lui Andrei, ca unuia care avea mai multă autoritate, mergând apoi împreună la Învăţătorul lor (Ioan 12, 20-22).

Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu vorbesc punctual despre Andrei în următoarele împrejurări.

Sfântul Evanghelist Matei spune că, după ce Iisus a coborât din muntele ispitirii şi după ce a adus lumină celor care zăceau în întuneric din ţinutul Zabulonului şi al lui Neftali, Iisus se plimba pe faleza Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), când i-a văzut pe fiii lui Iona, Andrei şi Petru, aruncându-şi mrejele ca să pescuiască. Şi fără întârziere le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!”. Sfântul Evanghelist Matei consemnează deopotrivă şi răspunsul lor manifest: „Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.” (Matei 4, 19-20). Se pare că Andrei şi Petru au fost chemaţi la apostolat spre sfârşitul primului an al activităţii Sale publice.

Sfântul Evanghelist Marcu prezintă chemarea celor doi, Andrei şi Petru, la apostolat după întemniţarea Sfântului Ioan Botezătorul: „Şi umblând pe lângă Marea Galileii, a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând mrejele în mare, căci ei erau pescari. Şi le-a zis Iisus: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” (Marcu 1, 16-18). Şi tot el relatează despre întrebările pe care Sfinţii Andrei, Petru, Iacov şi Ioan le-au pus Mântuitorului pe când se aflau pe Muntele Măslinilor, cu privire la „dărâmarea Ierusalimului, la sfârşitul lumii, la a doua Sa venire şi la semnele premergătoare”. Aceste întrebări au determinat rostirea marii cuvântări eshatologice a Mântuitorului Iisus Hristos (Marcu 13, 3-27).

Sfântul Evanghelist Luca – în Evanghelia sa – nu aduce în discuţie numele Apostolului Andrei; doar în cartea Faptele Apostolilor îl aminteşte pe locul al patrulea în lista celor doisprezece Sfinţi Apostoli. Acest fapt ne încredinţează de adevărul că Apostolul Andrei nu putea lipsi de la Sinodul Apostolic, care a avut loc la Ierusalim în anul 50, eveniment hotărâtor din viaţa Bisericii, petrecut la nici două decenii după Înălţarea Domnului la ceruri, prezentat tot în Faptele Apostolilor. Din păcate, nici Epistolele pauline, nici cele soborniceşti şi nici Apocalipsa Sfântului Ioan nu menţionează numele Sfântului Andrei. Cu toate acestea, suntem convinşi că Sfântul Andrei a participat la toate evenimentele din viaţa Mântuitorului consemnate în Sfintele Evanghelii, precum Cina de Taină, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Domnului, dar şi la Pogorârea Sfântului Duh. Suntem siguri că nu i-au fost străine nici minunile săvârşite de Mântuitorul, şi nici parabolele rostite de El.

Potrivit Sfintei Tradiţii, după Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli au tras la sorţi în care parte de lume să se consacre lucrării de propovăduire a Evangheliei. Sfinţii Părinţi delimitează pentru Sfântul Apostol Andrei o arie vastă de evanghelizare. În timp ce Origen († 254) vorbeşte despre Sciţia, Sfântul Grigorie de Nazianz († 390) menţionează Epirul, iar Fericitul Ieronim († 420), Ahaia. La rândul lor, Teodoret de Cyr († 460) menţionează ţinutul Helas, iar Nichifor Calist († 1328), bazându-se pe scrierile timpurii, menţionează ca arie de propovăduire provinciile din Asia Mică, Cappadocia, Galatia şi Bitinia, şi deşerturile scitice, Bizanţul, Tracia, Macedonia, Tesalia şi Ahaia.

Potrivit mărturiilor pe care le vor fi găsit în scrierile istoricilor bisericeşti anteriori, istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea († 339/340) şi Origen († 254) arată că „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, iar lui Ioan în Asia”.

Această menţiune confirmă cele spuse de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni (3, 11), că şi sciţii – locuitorii din Nordul Mării Negre – au auzit vestindu-li-se Cuvântul lui Dumnezeu. De aceeaşi părere a fost şi Ipolit Romanul († 235), precum se menţionează atât în Calendarul gotic (secolul al IV-lea), cât şi în Martirologiile istorice occidentale (secolele VIII-IX), care susţin şi ele ipoteza că Sfântul Apostol Andrei a predicat Evanghelia lui Hristos în Sciţia. În Sinaxarul Bisericii constantinopolitane (secolul al X-lea) se precizează că acest apostol „a predicat în Pont, Tracia şi Sciţia” (p. 260).

Folosind mărturia lui Nichifor Calist, Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei (1671-1674; 1675-1686), scrie în Viaţa şi petrecerea sfinţilor, publicată în anii 1682-1686, că „Apostolului Andrei i-au revenit, prin sorţi, Bitinia, Propontida, Calcedonia, Bizanţ, Tracia, Macedonia până la Marea Neagră şi la Dunăre, Tesalia, Elada, Ahaia, Amisus, Trapezunt, Heracleea şi Amastrida şi altele ce sunt pe Dunăre şi acestea toate le-a umblat”.

În ţinutul Amisius, nu departe de Marea Neagră, Sfântul Apostol Andrei i-a convertit pe cei care frecventau sinagoga, botezându-i şi construindu-le biserici; în Niceea a stricat templele ridicate în cinstea zeităţilor păgâne Afrodita şi Artemis, a hirotonit preoţi şi a construit biserici; în Sinope l-a eliberat din închisoare pe Apostolul Matia în mod minunat şi l-a înviat pe un tânăr; în Bizanţ l-a hirotonit arhiereu pe Stahis, unul din cei şaptezeci de apostoli (Romani 16, 9); în Heracleea Traciei l-a hirotonit episcop pe Apelles; în sudul Ucrainei de astăzi a profeţit înfiinţarea Lavrei Kievului; în Patras a vindecat orbii şi pe cei în suferinţă – chiar pe Maimilia, soţia guvernatorului, a vindecat-o de orbire; a convertit şi a botezat, a construit biserici şi a hirotonit episcopi şi preoţi.

În sprijinul celor spuse mai sus, există, de asemenea, şi o puternică tradiţie populară, oglindită în creaţii precum legende, colinde, obiceiuri din Dobrogea, dar şi din sudul Basarabiei, ce amintesc de trecerea Sfântului Andrei prin aceste locuri.

Toponime precum Pârâiaşul Sfântului Andrei, Apa Sfântului, Peştera Sfântului Andrei, Izvorul Sfântului Andrei etc. constituie şi ele argumente în favoarea predicii sale pe teritoriul românesc. Demn de reţinut este faptul că în peştera Sfântului Andrei, care se află nu departe de oraşul Constanţa, Tomisul de altădată, mai precis în comuna Ion Corvin, încă se mai vede piatra Sfintei Mese, care are inscripţionată Sfânta Cruce pe toate laturile ei. La aproximativ 50 de metri de peşteră se află cele nouă izvoare în apa cărora, după tradiţie, au fost botezaţi primii creştini din zonă.

Conform unui act martiric, Sfântul Apostol Andrei ar fi murit ca martir în Ahaia, la Patras, din ordinul guvernatorului Egheat, – nu se ştie precis dacă din ordinul şi în timpul domniei lui Nero (64-67) sau a lui Domiţian (81-96) ‒, fiind legat de un stâlp sau chiar de un copac pentru a i se prelungi chinul, după cum menţionează Petru Hrisologul, scriitor bisericesc din secolul al V-lea. Tradiţia răstignirii pe o cruce în forma literei X pare a fi de dată mai nouă. Maximila şi Stratoclis ‒ convertiţi de Sfântul Andrei, cel din urmă hirotonit episcop de Patras ‒ au luat trupul sfântului şi l-au dus într-o biserică ferită de persecutori. La Constantinopol, moaştele Sfântului Apostol Andrei şi ale Sfinţilor Luca şi Timotei au fost aduse în timpul lui Constanţiu (337-361), fiul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, şi aşezate în Biserica „Sfinţilor Apostoli”. Sfântul Apostol Andrei este considerat întemeietorul scaunului apostolic al Bizanţului/Constantinopolui. Acolo au rămas sfintele sale moaşte până în 1204, când a avut loc Cruciada a IV-a. Atunci, cardinalul Petru de Capua a dus moaştele în catedrala din Amalfi, în Italia, de unde, în 1462, în timpul Papei Pius II, capul Sfântului Andrei a fost dus la Roma; de aici, atât capul, în 1964, cât şi crucea, în 1980, au revenit în Patras, oraşul martiriului său.

În anul 1996, pe data de 13 octombrie, moaştele Sfântului Apostol Andrei au fost aduse la Iaşi, iar pe 16 octombrie, la Galaţi. Cu acest prilej, mitropolitul Nicodemos de Patras a inserat în icoana Sfântului Andrei o părticică din sfintele sale moaşte, icoană ce se află în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, şi a dăruit o altă părticică Catedralei Arhiepiscopale din Galaţi, pentru a rămâne drept mângâiere credincioşilor. Pe 24 octombrie 2011, capul Sfântului Apostol Andrei a revenit în România, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, fiind apoi dus la Catedrala Arhiepiscopală din Sibiu şi la cea din Alba Iulia.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proclamat în 1997 pe Sfântul Apostol Andrei „Ocrotitorul României”, iar patru ani mai târziu, în 14 noiembrie 2001, ziua sa de prăznuire a devenit sărbătoare bisericească naţională. Este un gest de recunoştinţă faţă de cel căruia îi datorăm formarea noastră ca popor creştin.

În concluzie, întreaga viaţă a Sfântului Apostol Andrei este surprinsă în troparul sfântului: „Fiu al Galileii şi frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat. Iar de la mormântul tău din Patras chemi popoarele la Dumnezeu; şi acum ne-ai umplut de bucurie, căci în România iarăşi ai venit, unde pe Hristos Domnul L-ai propovăduit”.

Foto credit: Basilica (mozaic din Sala Europa Christiana - Palatul Patriarhiei, realizat de Daniel Codrescu)

Adăugați un comentariu