Iubirea de Dumnezeu era fără îndoială socotită cea dintâi poruncă. Hristos însă îi arată tânărului că porunca iubirii lui Dumnezeu este inclusă în porunca iubirii aproapelui (Leviticul 19, 18).
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
Întâlnirea Mântuitorului cu tânărul bogat, reţinută de sinoptici astfel: Matei 19, 16-30, Marcu 10, 17-31 şi Luca 18, 18-30, a urmat răspunsurilor date de Hristos fariseilor privind desfacerea căsătoriei, precum şi momentului binecuvântării pruncilor.
Nu se precizează ce vârstă avea tânărul care i-a cerut sfat Mântuitorului; ştim doar că, la evrei, tinereţea începea la 12 ani.
„Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?”. Avem de-a face cu un tânăr care, pe lângă cele materiale, era preocupat şi de „moştenirea vieţii de veci” (Matei 19, 16). Două preocupări complementare, mai ales că bogăţiile erau privite ca un semn evident al binecuvântării lui Dumnezeu (Deuteronomul 28, 1-8).
În întrebarea tânărului se poate sesiza concepţia iudaică conform căreia viaţa veşnică se dobândeşte prin faptele omului. A fost însă o întrebare de bun simţ, care i-a plăcut lui Iisus. Notează naratorul că „Hristos l-a privit cu drag” (Marcu 10, 21). Da, Dumnezeu îi priveşte cu dragoste pe toţi cei care au preocupări serioase, mai ales legate de viaţa de veci!
În plus, Hristos vrea să arate că viaţa veşnică este recompensa lui Dumnezeu şi nu câştigul omului.
Sigur, tânărul i s-a adresat lui Hristos ca unui învăţător deosebit, adică având însuşirile ce I se cuvin numai lui Dumnezeu: „De ce-Mi zici bun?”, l-a întrebat Mântuitorul, precizând: „Nimeni nu este bun, fără numai Dumnezeu” (Matei 19, 17).
Privindu-l, Iisus şi-a amintit probabil de discuţia pe care El Însuşi a avut-o în Templu cu învăţaţii poporului, când împlinise 12 ani. Aşa înţelegem de ce Hristos îl trimite pe tânărul preocupat de modul în care să intre în viaţă la poruncile Legii, date prin Moise, spunându-i: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” (Matei 19, 17).
Atunci tânărul L-a întrebat: „Care?” Întrebarea era motivată de faptul că rabinii şi cărturarii împărţeau Legea în porunci mari şi mici. Însă prevederile Legii nu precizau clar care erau poruncile mari şi care erau cele mici. Ori, ca să dobândeşti viaţa de veci, era suficient − spuneau ei − să împlineşti doar poruncile mari. Hristos i le enumeră: „Să nu ucizi; să nu săvârşeşti adulter; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 19, 18-19).
Nu-i aminteşte nici o poruncă privind datoriile faţă de Dumnezeu, ci doar poruncile privind îndatoririle faţă de aproapele. Astfel, se referă doar la poruncile 6-9, alegând drept concluzie porunca a cincea (Ieşirea 20, 12-16; Deuteronomul 5, 16-20).
Iubirea de Dumnezeu era fără îndoială socotită cea dintâi poruncă. Hristos însă îi arată tânărului că porunca iubirii lui Dumnezeu este inclusă în porunca iubirii aproapelui (Leviticul 19, 18).
Tânărul pe toate „le păzise din copilărie” şi, cu toate acestea, nu se putea defini; nu putea fi el însuşi; era într-o criză de identitate: „Ce-mi mai lipseşte?” (Matei 19, 20).
În dorinţa lui de a şti ce-i mai lipseşte ca să poată dobândi viaţa de veci trebuie să vedem setea lui de desăvârşire sufletească. Dorinţă ascunsă în fiecare dintre noi. Acest lucru a fost apreciat de Hristos: „Dacă voieşti să fii desăvârşit” (Matei 19, 21), „un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie” (Marcu 10, 21).
Sfântul Marcu Ascetul afirmă că lucrarea sufletului constă în facerea de bine, iar odihna lui, în a vinde toate şi a le da săracilor. Drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu trece pe la uşa săracului.
Propunerea l-a întristat foarte tare pe tânăr şi l-a făcut să plece „mâhnit, căci avea multe bogăţii” (Marcu 10, 22). Solomon spune: „Cel ce-şi pune nădejdea în bogăţia lui se veştejeşte.” (Pilde 11, 28).
Tânărul nu putea să se despartă aşa de uşor de întreaga lui bogăţie. Sfântul Maxim scrie că, în ce priveşte lucrurile posedate, unii le posedă fără patimă, şi de aceea, când le pierd, nu se întristează, ci primesc cu bucurie răpirea lor. Alţii însă le posedă cu patimă, şi de aceea, la gândul că le vor pierde, se întristează, iar când într-adevăr le pierd, se întristează de moarte.
Fuga după avere aduce înrobirea, punctează Mântuitorul (Matei 6, 24).
Tânărul bogat, deşi apăsat de golul sufletesc, nu era dispus să moară celor pământeşti în schimbul celor cereşti, să iasă din lumea materiei pentru a intra în lumea Duhului. Avuţiile le poseda cu patimă; din acest motiv, la gândul că le va pierde, s-a întristat, căci avea multe avuţii (Matei 19, 22). La Sfântul Ioan Casian Romanul găsim scris că „duhul întristării împinge sufletul la deznădejde şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat, ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune, şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înlăuntru, făcându-se arătată numai când vine vreo ispită care o dă la iveală”.
Sfântul Ioan Scărarul tâlcuieşte că, prin recomandarea făcută tânărului, Hristos ne-a arătat că a ne mântui înseamnă a ne tăia voia. Căci numai prin tăierea voii se câştigă desăvârşita nepătimire.
Sau, cum spune Sfântul Isaac Sirul, aceasta înseamnă să te faci mort faţă de toate avuţiile tale pentru ca să poţi să vieţuieşti în Hristos.
Văzându-l întristat, Mântuitorul a făcut o afirmaţie cu ecou peste veacuri: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Luca 18, 24). Întristarea pentru lucruri vremelnice aduce moartea sufletului!
Uşa Împărăţiei rămâne totuşi deschisă şi pentru cei avuţi; cu greu, dar vor intra. Probabil nu vor intra bogaţii zgârciţi, încrâncenaţi, nicidecum bogaţii milostivi!
Doar idolatrizarea bogăţiei este primejdioasă sufletului omului (Efeseni 5, 5). Însă atunci când bogăţia este folosită în scopuri nobile, filantropice, ea îţi asigură negreşit un loc în veşnicie (Luca 16, 9).
Hristos Însuşi a dorit să sublinieze că nu bogăţia în sine, obţinută prin mijloace cinstite, este un impediment pentru desăvârşire, ci lăcomia de avere; felul cum este folosită aceasta are importanţă asupra sufletului.
Solomon afirmă: „Mai degrabă puţin şi cu dreptate, decât agoniseală multă cu strâmbătate.” (Pilde 16, 8). Iar Sfântul Isaac Sirul întăreşte că lăcomia este rădăcina tuturor relelor. Iuda (Matei 28, 5), Anania şi Safira (Fapte 5, 5), Ghezi (II Regi 5, 22-27) şi alţii confirmă acest adevăr.
Contrariaţi, apostolii l-au întrebat: „Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.” (Matei 19, 25-26).
Da, Dumnezeu poate să-i mântuiască şi pe unii şi pe alţii, cu o singură condiţie: să renunţe la idolii acestei lumi şi să creadă în El, urmându-L. Zaheu stă mărturie în acest sens! Numai că, atenţie, drumul către Împărăţia cerurilor trece doar pe la poarta săracului. Nu-l evitaţi, căutând un altul!