„Comoara din disprețuitul Nazaret” - Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica de după Nașterea Domnului (Fuga în Egipt)

Petrecând un timp în exil în Egipt, nu a murit doar Irod, ci toţi cei care voiau să-i ia viaţa Pruncului. Dintr-un război cu Dumnezeu, nu poţi ieşi decât învins. Şi Iosif a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Fiindcă în Iudeea nu se puteau duce din pricina lui Arhelau, care era copia fidelă a tatălui său Irod, iar în Galileea, din pricina lui Antipa, fratele său, au preferat Nazaretul, un orăşel dispreţuit de iudei pentru populaţia de diferite naţionalităţi şi credinţe. De aici şi întrebarea lui Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 46). Da, s-a dovedit că şi din Nazaret poate ieşi ceva Bun – Dumnezeu!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

 

Fuga în Egipt este un episod trist (Matei 2, 13-23) din viaţa lui Dumnezeu Întrupat, care reflectă atitudinea omului în relaţie cu Dumnezeu.

De remarcat este faptul că, atunci când S-a născut Iisus, lipsea domn de origine davidică din Iuda; Irod, fiind idumeu, din seminţia lui Edom, era străin de neamul lui Israel.

Deşi naşterea Domnului a fost anticipată de profeţii Vechiului Testament, totuşi Irod nu ştia nimic despre aceasta. Aşa se explică faptul că spusele înţelepţilor veniţi din Răsărit, pe care Sfântul Evanghelist Matei îi numeşte magi, i-au atras atenţia.

De altfel, Matei este singurul evanghelist care le face cunoscută prezenţa. În cartea prorocului Daniel, cuvântul mag desemnează o clasă de înţelepţi, sau astrologi caldeeni, care tălmăceau visurile (Daniel 1, 20; 2, 27; 5, 15).

Magii aduşi în discuţia referatului biblic nu erau nici fermecători, nici vorbitori din pântece, – ventriloci –, ca aceia de care vorbeşte Isaia (44, 25; 47, 9, 12), şi nici împăraţi ori regi, ca aceia de care vorbeşte David (Psalmii 67, 30; 71; 10), ci ei erau oameni iniţiaţi în cele ale astronomiei şi ale scrierilor sfinte. Este posibil ca ei să fi avut cunoştinţă de profeţia lui Balaam: „o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numerii 24, 17). Magii erau convinşi că stelele prezic naşterea unor mari personalităţi. Numai că steaua în discuţie era numai la vedere stea, pentru că în realitate era puterea şi slava lui Dumnezeu, metamorfozată în chip de stea.

Nu se ştie câţi magi au întreprins călătoria. Evanghelistul nu precizează nimic în acest sens. Se crede că au fost trei, datorită celor trei daruri aduse, dar nu există nicio dovadă în acest sens. De altfel, numărul magilor a oscilat de-a lungul timpului, ajungând chiar până la 12. În secolul al III-lea, magii sunt reprezentaţi în catacombele Sfinţilor Petru şi Marcellinus de la Roma în număr de doi; în catacomba Sfintei Priscila, sunt trei; iar în catacomba Domitillei apar patru.

Tot în număr de trei apar şi în secolul al IV-lea, în Biserica Naşterii din Betleem şi Biserica Sfânta Maria Maggiore din Roma. Fresca din secolul al VI-lea din Basilica Sfântul Apollinarie din Ravenna îi înfăţişează diferenţiat şi cu câte un nume: Baltasar, cu păr lung şi barbă neagră; Melchior, ca un tânăr proaspăt ras; Gaspar, în vârstă şi cu barba căruntă. Deşi adoptate în Apus, aceste nume nu sunt de origine persană.

Călătoria magilor s-a petrecut între anii 7 şi 2 î.Hr. sau chiar 1 î.Hr. Dionisie Exiguul se pare că a greşit calculul, în numerotarea anilor de la naşterea Mântuitorului Hristos, cu vreo 4 ani. Aşadar, nu se ştie sigur anul, însă ceea ce se ştie, potrivit tradiţiilor liturgice ale Bisericii, este că Naşterea Domnului a avut loc în ziua de 25 decembrie şi nicidecum în cea de 6 ianuarie, care nu poate fi susţinută.

Sfântul Ioan Gură de Aur este de aceeaşi părere: „Dacă Elisabeta a zămislit după Sărbătoarea corturilor, – care se prăznuia în septembrie (n.n.) –, şi Maica Domnului a primit Buna Vestire de la Arhanghelul Gavriil când Elisabeta era însărcinată în şase luni, – deci în luna martie (n.n.) –, Naşterea lui Hristos nu putea avea loc decât în luna decembrie”.

Steaua a fost cea care i-a însoţit pe magi până în Palestina. Era steaua care Îl anunţa pe Hristos – Soarele dreptăţii. Însă când s-au apropiat de Ierusalim, n-au mai văzut-o. Dispariţia ei i-a determinat pe magi să întrebe pe locuitorii Ierusalimului dacă ştiu ceva despre Cel de curând născut.

Aşa a ajuns vestea naşterii lui Hristos şi la urechile lui Irod, care „s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el” (Matei 2, 3). Ideea naşterii lui Hristos i-a tulburat atât pe lideri, cât şi pe popor.

Irod împăratul, adus în discuţia versetului, nu este acelaşi cu Irod Tetrarhul, care l-a martirizat pe Ioan Botezătorul. Însă, şi pentru unul, şi pentru celălalt, cruzimea şi crima erau armele lor preferate.

Ştiut este faptul că acest Irod, care îşi preţuia dregătoria mai presus de orice, nu şi-a cruţat de la pieire nici soţia, nici fiii, nici cumnatul, nici ... . Aşa că, în urma celor auzite, „adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos?” (Matei 2, 4). Iar aceştia, arhiereii în funcţiune, dar şi ceilalţi eliberaţi din funcţie, precum şi cărturarii poporului, consideraţi mari teologi şi jurişti, care de altfel constituiau Sanhedrinul – tribunalul religios şi civil al iudeilor, din care de această dată lipseau bătrânii poporului – au adus ca martori, în răspunsul lor, pe profeţi: „Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul” (Matei 2, 5). Cel la care au făcut referire este Miheia (5, 2).

Atunci Irod, „chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.” (Matei 2, 7-8).

De remarcat este faptul că nu le-a încredinţat acţiunea aceasta celor din subordinea sa, ci străinilor, care aveau, se pare, informaţii mult mai relevante legate de Prunc.

Faptul că i-a chemat în ascuns a atras atenţia magilor. A fost un semn clar că i se pregătea ceva Pruncului, despre Care nu trebuia să se sesizeze poporul. Mai mult, a vrut să ascundă dorinţa lui murdară sub pretextul închinării.

Astfel, magii, „ascultând pe rege, au plecat, şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte” (vv. 9-10). Steaua i-a însoţit, de această dată, până la locul unde se afla Pruncul. Îi părăsise la intrarea în Palestina. Dar a reapărut şi i-a condus până la Betleem. Abia acum se putea spune că şi-au încheiat misiunea.

Pe seama acestei stele, în decursul timpului, s-au emis diferite ipoteze, pro şi contra, afirmându-se că ar fi fost o cometă, tripla conjuncţie Jupiter-Saturn, eclipsarea lui Jupiter de către Lună ori o supernova. Dar nu aceste ipoteze ne interesează acum.

Odată ajunşi, magii au oferit Pruncului daruri preţioase: aur, smirnă şi tămâie (Matei 2, 11). Prin aceste daruri se recunosc în Hristos puterea împărătească, măreţia dumnezeiască şi datul fiinţei omeneşti de a muri.

Darurile se aduceau în cutii numite vistierii. Trebuie însă făcută o precizare: să nu se creadă că magii au ajuns chiar în ziua în care S-a născut Hristos. Nicidecum! Distanţa dintre Persia, Mesopotamia sau Babilon, căci nu este sigur cu exactitate de unde au pornit, şi Betleem era considerabilă, între 900 şi 1150 km.

Or, nu se putea parcurge într-un timp atât de scurt o asemenea distanţă, indiferent de mijlocul de transport folosit, cai sau cămile. Comentatorii spun că închinarea magilor trebuie pusă – ca timp – după închinarea Pruncului la Templu (Luca 2, 22-27). Acestei închinări i-au urmat cele relatate de Sfântul Evanghelist Matei în versetele de la 13 la 22 ale capitolului 2, cu privire la fuga în Egipt, uciderea pruncilor, moartea lui Irod şi întoarcerea din Egipt în Galileea.

Aşadar, după ce magii s-au închinat Pruncului, luând înştiinţare în vis de la îngerul Gavriil, ca unii ce au fost sfătuiţi să nu se mai întoarcă la Irod, s-au dus pe altă cale în ţara lor (Matei 2, 12).

După care, acelaşi înger i s-a arătat lui Iosif, noaptea în vis, zicând: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă” (v. 13). De remarcat este faptul că îngerul nu o numeşte pe Fecioara ca fiind femeia lui Iosif, ci mama lui Iisus. Iată că a doua oară Iosif era chemat să-şi împlinească misiunea. Fecioara ieşise de sub ameninţarea uciderii cu pietre, dar, odată născut, Pruncul Iisus trebuia apărat de un alt pericol. Şi vedem că Iosif îşi asumă această responsabilitate cu mare curaj.

Sculându-se, potrivit celor spuse de înger, Iosif a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt, într-un loc numit Matareea. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin prorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1). De ce în Egipt, şi nu în altă parte? Era Egiptul robiei poporului ales şi pentru a cărui eliberare Dumnezeu a făcut nenumărate demersuri. Era o ţară roasă de stricăciune, locuită de hamiţi. Semiţii erau în Iudeea. Cât despre a treia seminţie, cea din Iafet, Egiptul era stăpânit de romani, care erau iafetiţi.

Ham, Set şi Iafet sunt cei trei fii ai lui Noe. Ştim că hamiţii au fost blestemaţi de Noe pentru necinstea lui Ham faţă de părintele său (Facerea 9, 22-27), pe când semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi.

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, „s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi” (Matei 2, 16).

Ce a făcut Faraon copiilor în Egipt, face acum Irod copiilor în Betleem. Acestui măcel ar fi trebuit să îi cadă victimă şi Ioan Botezătorul, întrucât satul în care locuiau părinţii săi se afla relativ aproape de Betleem. Numai că Elisabeta a reuşit să fugă împreună cu pruncul în munţi, iar Irod, pentru a se răzbuna, a poruncit să fie ucis Zaharia, căruia îi venise rândul slujirii la templu.

Comentatorii spun că ar fi vorba de 20-30 de prunci. Numărul de 14.000 de prunci, ales de Părinţii Bisericii, se pare că reprezintă suma tuturor crimelor săvârşite de Irod. Iosif Flavius spune că în fiecare zi Irod săvârşea cel puţin o crimă.

Măcelul pruncilor fusese anunţat de Dumnezeu prin prorocul Ieremia, care zice: „Glas în Rama s-a auzit, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt” (Ieremia 31, 15). Versetul redă suferinţa prin care a trecut Betleemul în zilele acelea, din cauza cruzimii lui Irod. Iată cum Betleemul a devenit o cetate care nu accepta nicio consolare, asemenea Rahilei, soţia lui Iacov, pentru pruncii ucişi. Aşadar, copiii au fost cei dintâi martiri ai lui Hristos.

După moartea lui Irod, îngerul s-a arătat în vis lui Iosif şi i-a zis: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel”, adică în Palestina, întrucât „au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului” (Matei 2, 20). Da, Irod murise în nişte chinuri îngrozitoare, consemnate de Iosif Flaviu în lucrarea Antichităţi iudaice. Dar nu numai Irod murise, ci toţi cei care voiau să-i ia viaţa Pruncului. Dintr-un război cu Dumnezeu, nu poţi ieşi decât învins.

Şi Iosif, „sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel” (v. 21). Numai că, auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo. Şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii (v. 22).

Iudeea şi Galileea erau două ţinuturi ale Palestinei. În Iudeea nu se puteau duce din pricina lui Arhelau, care era copia fidelă a tatălui său Irod, iar în Galileea, din pricina lui Antipa, fratele său. De aceea, au preferat Nazaretul, un orăşel dispreţuit de iudei, întrucât avea o populaţie de diferite naţionalităţi şi credinţe.

De aici şi întrebarea lui Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 46). Da, s-a dovedit că şi din Nazaret poate ieşi ceva Bun – Dumnezeu!

Adăugați un comentariu