Tendința ostentativă a carității fariseilor contemporani Domnului Iisus Hristos, este aspru denunțată în debutul acestei pericope evanghelice. Caritatea oricăruia dintre noi ar trebui să fie realizată cu discreție, încât orice urmă a orgoliului să dispară. Sigur, Dumnezeu privește la inima omului și respingerea este chestiunea îndreptată de Domnul împotriva aroganței de orice fel. Situația apare și în textele veterotestamentare. De pildă, în Pildele lui Solomon 16, 5 citim: „toată inima semeață este urâciune înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită”. Așadar, orgoliul israeliților e condamnabil nu numai de Legea dată prin Moise și de cuvintele profeților, ci e condamnabil și în Noul Legământ: deși figura Sfântului Ioan Botezătorul poate să însemne o delimitare a Vechiului Testament de Noul Testament, asta nu înseamnă că Legea devine inutilă; dimpotrivă, se remarcă în cuvintele din v. 16 un itinerariu care permite clarificarea perioadelor mântuirii, deoarece efortul oricărui credincios, cu atât mai mult al celui ce își propune să ucenicească lângă Domnul Iisus Hristos, este necesar pentru atingerea țintei: mântuirea.
Fariseii trăiau cu impresia că reprezintă o parte esențială, indiferent de atitudinile lor, a Împărăției lui Dumnezeu. Avertismentul la adresa lor, este implicit un avertisment la adresa noastră: nu avem dreptul de a pretinde că suntem în Împărăția lui Dumnezeu, ca membri autorizați, și în același timp să disprețuim normele morale ale Legii, valabile și astăzi.
Chestiunea referitoare la divorțul dintre un bărbat și o femeie iconizează cu exactitate relația dintre Dumnezeu și poporul Său. Prin Legea lui Moise israeliții fuseseră aduși într-o poziție de legământ, dar fariseii reușeau contraperformanța de a rămâne indiferenți față de prescripțiile Legii. Adulterul de aici este unul de natură spirituală deoarece Legea nu va cunoaște finalitate, ea fiind proclamată de Hristos prin marea poruncă a iubirii: „În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea și Prorocii” (cf. Matei 22, 40; Galateni 5, 14; Romani 13, 9).
De aceea, partea finală a pericopei, colajul celor patru versete din debutul capitolului 17 din Evanghelia după Luca pot fi numite generic „repere pentru viața unei comunități”.
Cunoscând Legea, comunitatea credincioșilor implicați în asumarea și promovarea mesajului din Sfânta Evanghelie, poate să convertească prin exemplul unei „dojane”, aceasta însemnând faptul că respectivul semen care a greșit trebuie „avertizat” cu duhul blândeții ca să înțeleagă eroarea în care se află.
Iertarea, în acest context, servește la îndepărtarea celui avertizat verbal de atitudinea sfidătoare la adresa lui Dumnezeu, prin care a păcătuit în fața unui semen, chip al Domnului. În Tatăl nostru, de exemplu, iertarea și ispitirea sunt asociate în aceeași măsură (cf. Luca 11, 4).
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
