Evanghelia

În vremea aceea, fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, și șezând la masă, a venit o femeie având un alabastru cu mir de nard curat, de mare preț, și, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus. Dar erau unii mâhniți între ei, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir? Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari și să se dea săracilor. Și cârteau împotriva ei. Dar Iisus a zis: Lăsați-o! De ce îi faceți supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi și oricând voiți puteți să le faceți bine, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu spre înmormântare. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei.
Marcu 14, 3-9

Evanghelia de astăzi ne aduce în prim plan două atitudini antitetice: mai întâi pocăința și dragostea unei femei, care în casa lui Simon Leprosul S-a apropiat de Mântuitorulavând un alabastru cu mir de mare preț și pe care l-a turnat pe capul Domnului și, în chip secundar, murmurul ascuns al celor care nu înțelegeau pentru ce s-a făcut această risipă de mir. Evanghelistul Ioan lămurește că personajul principal care stătea în spatele acestor cuvinte era Iuda, vânzătorul, care a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 4-6). 

Sfântul Ioan Gură de Aur încearcă să explice atitudinea ucenicilor mâhniți de risipa făcută, gândind că ei L-au auzit pe Domnul adesea propovăduind mila și nu jertfele (cf. Matei 9, 13) și de aceea ar fi putut crede că „dacă arderile de tot nu-i sunt pe plac și nici slujirea legii vechi, cu atât mai mult ungerea cu mir”. Bineînțeles justificarea nu este valabilă și în cazul lui Iuda, căci Evanghelistul Ioan arată clar că lăcomia a stat la baza cuvintelor și a faptelor vânzătorului.

Mântuitorul primește gestul femeii, pe care-l pune în legătură cu moartea și îngroparea Sa. Arată, așa cum a făcut și în alte rânduri, că știe ce va urma, că merge de bunăvoie la pătimire și că femeia, după obiceiul iudaic, mai dinainte a uns trupul Său spre înmormântare. Din atitudinea Mântuitorului reiese că „între fapta bună ca pomană și fapta bună ca expresie concretă a iubirii de aproapele (printre altele, îngroparea celor morți), ultima îi este superioară celei dintâi” (Mitr. Bartolomeu Anania).

Prețul mirului nu era oarecare. Era 300 de dinari; un preț foarte mare, ce echivala cu munca unui om pentru un an întreg de zile. Femeia „a risipit” cele de preț ale lumii pentru „a cumpăra” cerul. Nu întâmplător, imediat după acest episod, paginile Scripturii vorbesc despreun alt preț: 30 de arginți, pe atunci prețul cu care puteai cumpăra un rob. E prețul cu care ucenicul vânzător „a vândut” cerul de dragul celor lipite pământului. 

Nimeni nu poate să slujească la doi domni – ne încredințează Mântuitorul (Matei 6, 24). Prețul trebuie să fie pus. Suntem dispuși „să vindem” cele lumii de dragul cerului sau riscăm să pierdem cerul, prețuind mai mult lumea? Oricare ar fi prețul, timp petrecut în dor de Dumnezeu sau de dragul celuilalt ori pentru împlinirea celor bune, jertfă din cele materiale ale noastre, renunțare la voia noastră pentru a ne bucura de împlinirea voii lui Dumnezeu, defăimare din partea lumii pentru că urmăm căile Domnului, pierderea a ceva din cele pământești de dragul celor cerești, merită plătit. Nu pentru că făcând acestea am fi în stare să ne batem cu pumnul în piept, cutezând să spunem că suntem vrednici „să cumpărăm” și să merităm cerul; ci pentru că știm că vânzându-ne lumii, Îl putem pierde pe Domnul.

Arhid. Prof. Dr. Bogdan-Mihai HRIȘCĂ