3Vezi toate fotografiile

1 aprilie 2021 - 80 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă

Anul acesta, la 1 aprilie, s-au auzit toate clopotele Bucovinei istorice în același timp, jelind moartea celor secerați de gloanțele sovietice la Fântâna Albă în 1941 și dând semnal de pioasă aducere – aminte a jertfei lor. A fost un moment emoționant și înălțător, menit să trezească amintirea evenimentului celor care știu despre el și îndemnarea celor care nu știau nimic să caute și să afle.

Noi vrem patria noastră românească și biserica noastră strămoșească, a consemnat ziaristul Ion Dominte în Ziarul Bucovina nr. 258/259, Cernăuți, 1942, în urma anchetei desfășurate la un an de la eveniment.

Cu 80 de ani în urmă, o coloană de români, cu Dumnezeu în suflet și cu visul de a trăi în libertate alături de frații lor din România, a pornit spre granița cea nedreaptă, care i-a despărțit de neamul lor. Oamenii aceștia, cu statornicia dacilor în ființa lor, au hotărât să-și părăsească satele, gospodăriile, o parte din familie pentru a fi români în țara lor: Acestea sunt pământurile noastre, moștenite de la Marele Ștefan. Ori plecați, ori ne lăsați să plecăm noi, spuneau bucovineii cu mâhnire.

La 1 aprilie 1941, zi înscrisă cu sânge în istoria suferinței românilor din nordul Bucovinei, oamenii din satele românești ocupate s-au îndreptat către Suceveni, sat aflat la 12,5 km de Fântâna Albă, pe unde, credeau ei, vor trece în România. Aici, cu știrea preotului Simion Ivaniuc, au luat din biserică trei cruci și le-au dat unor tineri din fruntea coloanei. De asemenea, un steag alb și un tricolor aveau menirea să vestească grănicenicerilor români intenția pașnică de a trece în patria mamă.

Înainte de a porni la drum, au cerut ajutorul lui Dumnezeu pentru reușita unei acțiuni periculoase, riscante, grea, dar înflăcărată. Țăranul Timeș Vasile din satul Cupca a rostit rugăciunea cutremurătoare: ... Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre și ne ajută ca să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuiește și ne distruge biserica Ta. (Fântâna Albă, Golgota Neamului, pagina 15). Ei știau că biserica strămoșească nu i-a părăsit, de vreme ce preoții români îi pomeneau în slujbele din duminici pe patriarhul și mitropolitul din țara mamă.

Convoiul s-a pornit pe calea spre libertate, care se afla în țara din zare. Cei din coloană nu se temeau de moarte, pentru că aveau în față cruci, prapuri și icoane, dar nu știau că, de fapt, purtau în spate crucea răstignirii, ca niște martiri. Se încurajau cântând cîntece patriotice și rugându-se.

Ajunși în Poiana Camencei, loc care se numea Varnița Camencei, oamenii s-au văzut înconjurați din trei părți de tranșee proaspăt săpate, în care stăteau soldați cu mitraliere ațintite asupra lor. A urmat un moment de panică, care a atins apogeul în clipa în care s-a deschis focul asupra lor. Primii au căzut cei care purtau steaguri și cruci, apoi toți cei nimeriți de gloanțe, morți sau răniți, au căzut grămadă. Ultimii din coloană au fost mitraliați de soldații care au venit din spatele lor. Puțini au scăpat cu fuga prin pădure, dar și acolo au fost urmăriți și prinși sau uciși. Puțini răniți au fost duși la spitale, iar cei mai grav răniți au fost împușcați, să nu se mai vaite. S-au săpat gropi mari, în care au fost puși morții, dar și muribunzii, iar o parte din cadavre au fost transportate în locuri necunoscute.

În zilele ce au urmat, în satele Bucovinei de Nord s-au făcut percheziții, arestări, deportări. Oamenii trăiau cu frică, iar durerea pentru cei pierduți era cumplită. Îi considerau morți pe toți cei dispăruți, chiar dacă au existat și foarte puțini supraviețuitori. Faptul că nu-i puteau îngropa creștinește pe cei din familiile lor le pricinuia oamenilor durere mare, amplificată de mărturiile că pământul s-a mișcat câteva zile peste cei îngropați de vii.

În pădurea Varnița nu sunt morminte pentru că toată pădurea este un mormânt. Nimeni nu știe numărul morților de aici sau morți ca urmare a masacrului de aici, dar Varnița a devenit altar de jertfă pentru cei care au murit cu dorul țării în inimi, iar ei se aseamănă unor sfinți torturați pentru dragostea lor românească.

De atâta jale n-am avut cuvinte..., spunea poetul Dumitru Oniga. Uitarea acestei cumplite zile nu trebuie să se aștearnă din nou peste neamul românesc. Uitarea îneacă păcatele, dar ele putrezesc în sufletul omului – spunea marele istoric Nicolae Iorga. Martorii, înfricoșați, tăceau, dar nu uitau.

În anul 1962, la Varnița, pe altarul jertfei românilor s-au plantat brazi și molizi. Pe locul unde pământul a sângerat au crescut repede, spre cer, copacii falnici și triști. S-au acoperit urme și răni, dar durerea neamului românesc a rămas. Jertfa celor care s-au mântuit prin jertfa supremă trebuie privită ca o înălțare spre viața veșnică.

Comemorarea celor crucificați în ziua de Paște a anului 1941 este o meritată dreptate făcută de urmașii lor pentru cei care nu și-au trădat credința și apartenența la poporul român: Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă (Iuliu Rațiu). Pământurile țării au stăpâni străini, hotarele s-au trasat cu lacrimi și sânge, dar conștiința națională a românilor este liberă:

  Stau strămoșii mărturie,

                        Crucile sunt chezășie. (Vasile Vorobeț)

Istoria, care se scrie încet, cu morți fără număr, cunoaște eroi numai oamenii stăpâniți de puterea credinței. În vacarmul de la Varnița, sub foc de mitraliere, oamenii strigau: Cu Dumnezeu înainte, să nu ne oprim (mărturia lui Holovalii Petru din satul Trestiana). Crăsneanu Gheorghe, originar din Bilca și căsătorit la Pătrăuții de Jos, supraviețuitor al masacrului, declara: M-am rugat cu ardoare lui Dumnezeu să mă ajute să ajung în România.

La adunarea de la Cupca, a doua zi după masacru, Veronica Amarinei spunea cu mult curaj: ... noi fără biserică și fără credință nu rămânem, ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâți ...

Spre țara mamă, bucovinenii din ținutul ocupat de sovietici mergeau cu Dumnezeu în suflet și cu visul de a trăi în libertate. Ei au fost opriți pentru totdeauna într-un loc unde nu este  durere, nici întristare, nici suspin, ci doar pace, liniște, lumină – poiana Varniței.

În 1990, Societatea pentru Cultura Românească Mihai Eminescu din Cernăuți a început să se intereseze de evenimentul de la Fântâna Albă, iar un an mai târziu s-a permis prima cuvenită comemorare. În anul 2011, Parlamentul României a proclamat ziua de 1 aprilie ca Zi națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, foametei, diverselor represiuni organizate de regimul totalitar sovietic în ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.

Biserica, împlinitoare și propovăduitoare a mesajului hristic Cruce și Înviere, prin slujitorii și credincioșii ei, aduce prinos de recunoștință și pioasă aducere – aminte prin rugăciuni și parastase pentru cei care și-au coborât viața, chiar tinerețea, în pământul Varniței, ca să-l sfințească. Nădejdea lor era:

Neamul, țara și credința,

Astea trei sunt biruința!

Demnitatea și măreția jertfei celor de la Varnița ne amintesc vorbele poetului Mihai Eminescu: Bucovina este vatra strămoșescă și începătura domniei neamului moldovenesc. Ei au drept la recunoștința urmașilor și sunt exemple de oameni călăuziți de idealuri înalte.

În memoria celor care mergeau ACASĂ, adică acolo unde sufletul își găsește liniștea, în anul 2018 a fost sfințit, la Mănăstirea Putna, Portalul Memorial Golgota Neamului – Fântâna Albă. Lacrimă pietrificată a Bucovinei la poartă la Ștefan – Vodă, acolo unde candela iubirii de neam nu s-a stins de cinci veacuri, portalul are rol de pioasă evocare și de îndemn la cunoașterea evenimentului.

Portalul este străjuit de Sfânta Cruce pentru că cei masacrați erau stăpâniți de puterea credinței. Numele localităților din care au plecat românii spre patria mamă au fost săpate pe plăci ale neuitării.

La Putna se realizează vocația dăinuirii întru lumină (Dan Hăulică). Acest monument, săpat în marmura dură a memoriei poporului român, va rămâne să amintească timpului de morții de la Fântâna Albă, dar și de cei care au fost arestați, deportați, omorâți pentru că erau români cu dragoste de neam și țară.

Anul acesta la împlinirea a 80 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, s-a săvârșit o slujbă de comemorare la Portalul Memorial Golgota Neamului – Fântâna Albă de la Putna de către un sobor de preoți și diaconi în frunte cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul. La sfârșit, Preasfințitul Damaschin a făcut să vibreze inimile celor prezenți printr-un emoționant cuvânt de evocare. Portalul lângă care s-a oficiat slujba este loc de memorie, loc de neuitare, loc de condamnare a 50 de ani de tăcere, loc de răscumpărare a fricii și lașității. Tăcerea s-a transformat în toacă și clopot a spus Preasfinția Sa, iar noi aprindem lumânările de recunoștință și lumină de aducere-aminte. Cei care au murit la Fântâna Albă erau dornici de libertate și au pornit s-o cucerească. Ei sunt acum liberi în cer, pentru că au primit o libertate care nu poate fi îngrădită. Îndemnul Preasfinției Sale a fost ...nu cumva să se aștearnă tăcerea și jertfa românilor din nordul Bucovinei, să fie uitată.

Părintele Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna a afirmat că avem datoria morală de a ne aduce aminte de cei care au murit în masacrul de la Fântâna Albă sau în alte locuri de dor și dragoste de țară. În conștiința noastră, istoria trebuie să rămână vie, iar un monument ridicat la locul masacrului ar fi o dovadă a prețuirii celor de azi pentru faptele care s-au scris cu sânge în cartea de istorie a neamului românesc. Participând la multe comemorări la Fântâna Albă și implicându-se în realizarea celor trei cărți din colecția Destin bucovinean, părintele stareț a vorbit cu emoție și tremur în glas despre bucovinenii ce trăiesc azi dincolo de sârma ghimpată. Sfinția Sa a menționat că școlile în română s-au redus la jumătate, iar la Cernăuți nu există nicio publicație în limba română. De asemenea, punctele de trecere aflate la de-a lungul frontierei româno-ucrainiene au fost închise în mare parte, împiedicându-se, astfel, întâlnirile și apropierile între cei de-un neam, aflați în țări diferite. Preoții români din Bucovina de Nord contribuie în mare măsură la menținerea identității românești, iar colaborarea lor cu Mănăstirea Putna creează o punte de legătură între românii despărțiți în mod nedrept.

De asemenea, părintele Melchisedec a adus mulțumiri celor doi ierarhi care au făcut posibilă evocarea celor căzuți la Fântâna Albă prin dangătele clopotelor tuturor bisericilor Bucovinei la aceeași oră. Îndemnul starețului care a călcat pământul pădurii Varniței de mai multe ori, a fost să aprindem lumânări sau candele în casele noastre, pentru cei care au vrut să fie liberi și nu au reușit.

Părintele arhidiacon Vasile Demciuc, consilier pe probleme de patrimoniu în Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, a spus, în cuvântul Sfinției Sale, că veșnica pomenire înseamnă comemorare din generație în generație. Comemorarea celor decedați și cultul eroilor contribuie la dezvoltarea culturii recunoștinței și comuniunii între generații, a spus părintele.

Tânăra generație a adus prinos de prețuire pentru românii în cinstea cărora a fost înălțat  Portalul Golgota Neamului – Fântâna Albă.

Tineri din Bucovina și liceenii din grupul Ai lui Ștefan noi oșteni de la Liceul Tehnologic Ion Nistor Vicovu de Sus, au dat glas simțămintelor de dragoste pentru glia străbună și prețuire pentru cei ce au murit apărându-o.

Multe parohii înșirate de-a lungul graniței de lacrimi au organizat slujbe de pomenire și pelerinaje cu cruci și prapuri, pentru a se afla cât mai aproape de locurile de unde au plecat românii spre moarte la 1 aprilie 1941, Astfel, preoți și credincioși din Bilca, Frătăuții Noi, Vicovu de Jos ..., s-au rugat și au făcut pomenirea celor în jur de 3000 de români masacrați la Varnița.

Se cuvine să aducem în încheiere și durerea poetului român Vasile Tărâțeanu din Cernăuți care este durerea neamului românesc din Bucovina de Nord.

 

Cum să-mpart, Doamne strămoșii

Și copiii, ce îi am,

Cum să-mpart o țară-n trei

Și în două același neam?

 

Și-apoi, nici nu vrea, Stăpâne,

Să mă-mpart în două părți

Răstignit pot fi chiar mâine,

Numai nu pe două hărți!

 

Preot Ionel – Constantin Maloș
Protoiereu al protopopiatului rădăuți

Adăugați un comentariu