Maica Lucia Moroșan, viețuitoare a Mănăstirii Moldovița din 1951, a trecut la cele veșnice în ziua de sâmbătă, 4 aprilie.
Născută la 9 februarie 1935, în satul Bucșoaia, a intrat foarte tânără la mănăstire și a fost ucenica Maicii Magdalena Andronic. În cei 75 de ani de viață monahală, a cunoscut încercările la care regimul comunist a supus monahismul, dar dorul pentru viața în Hristos a făcut-o să aibă o statornicie exemplară, în seculara ctitorie a lui Alexandru cel Bun și Petru Rareș.
La slujba de înmormântare, marți, 7 aprilie, au slujit părintele exarh arhim. Melchisedec Velnic, părintele protoiereu Aurel Goraș al Protopopiatului Câmpulung Moldovenesc și alți clerici. Redăm cuvintele rostite, care alcătuiesc un portret duhovnicesc al Maicii Lucia Moroșan și al statorniciei sale în slujirea lui Dumnezeu ca viețuitoare într-o mănăstire timp de 75 de ani.
Cuvântul părintelui exarh arhim. Melchisedec Velnic
Preacucernice Părinte Protoiereu, Preacucernici Părinți, Preacuvioasă Maică Stareță, Preacuvioase Maici Starețe, iubiți credincioși și îndoliată familie,
Suntem aici, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, la înmormântarea unei maici duhovnicești. Dacă unii oameni nu trăiesc 75 de ani, ea a viețuit în această mănăstire 75 de ani. E mult, e puțin? Nu știm. Înaintea lui Dumnezeu altfel se socotesc gândurile, faptele și curgerea vieții noastre. La un părinte duhovnicesc, pe patul morții, după o viață de nevoință, au venit îngerii să îi ia sufletul și el le-a spus: „lăsați-mă, ca măcar acum să pun început bun”. Ceilalți se mirau că el, cu o viețuire înaltă, cerea acum îngăduință să pună începutul cel bun. Oricât am face noi, în viața noastră, are altă valoare în fața lui Dumnezeu. Are valoare ceea ce am făcut și am lăsat în urma noastră, ca fii credincioși, cinstiți și corecți, iubiți de Dumnezeu și iubindu-L pe Dumnezeu și pe aproapele.
Ne despărțim astăzi, cu nădejdea Învierii, de una dintre cele mai statornice și smerite lucrătoare ale Mănăstirii Moldovița: Maica Lucia Moroșan. Viața ei s-a identificat cu acest loc sfânt, unde a viețuit mai bine de șapte decenii. Eu am întâlnit-o pentru prima dată în 1981, când era ucenică a maicii Magdalena, vrednică de pomenire.
Născută la 9 februarie 1935, în satul Bucșoaia, în familia evlavioșilor creștini Dumitru și Matrona, Maica Lucia a purtat de timpuriu pecetea unei chemări sfinte. Părinții ei au fost un model de milostenie și de evlavie. Ei primeau în casa lor călugării aflați în trecere, care aveau nevoie să rămână pe noapte într-un loc sigur. Între ei, s-a numărat și Sfântul Cleopa de la Sihăstria, care a viețuit, o perioadă, în zona aceasta.
Duhul de evlavie din casă, rugăciunile părinților după trup, ale părinților duhovnicești pe care familia îi cunoștea, dar mai ales chemarea lui Hristos și acoperământul Maicii Domnului au ajutat-o să aleagă foarte devreme viața monahală. În 1951, la doar 16 ani, de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a venit la Mănăstirea Moldovița.
Voi folosi în continuare din amintirile Maicii Lucia. Despre acea zi, Maica Lucia își amintea că „purta pe spate o trăistuţă în care avea câteva plăcintuţe cu brânză făcute de bunica ei şi câteva lucruşoare personale.”
Maica Stareţă Magdalena Andronic a fost cea care a primit-o în mănăstire pe sora Aretina, ținând seama de dorința ei și de binecuvântarea părinţilor.
După un an, în 1952, consiliul duhovnicesc împreună cu părintele Calinic Lupu, marele duhovnic care a fost pentru scurtă vreme și stareț la Mănăstirea Putna, a hotărât ca sora Aretina să fie înscrisă în rândul obștii monahale.
Maica Stareță Magdalena Andronic, observând și prețuind dragostea, perspicacitatea, îndemânarea, priceperea și hărnicia ei, a luat-o ca ucenică apropiată. Maica Magdalena a fost cam a treia stareță, după redeschiderea mănăstirii în 1932. Așa avea să fie vreme de aproape 30 de ani, trăind cu multă dragoste, conștiinciozitate și jertfă de sine.
În 1953, de sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului, a fost rasoforită, primind numele de Harisia.
În anul 1954 au început lucrările de restaurare a mănăstirii, iar ea a fost cea care s-a ocupat de servirea hranei pentru peste 60-70 de persoane zilnic – muncitori, ingineri, arhitecți și reprezentanți ai conducerii Bisericii, care veneau să supravegheze lucrările ce se efectuau aici.
Moldovița venea după perioada austriacă, în care mănăstirea a fost închisă. Egumenul Benedict de atunci a fugit peste cordon, pentru că nu putea să suporte opresiunea regimului habsburgic.
În 1959, prin Decretul 410, când majoritatea călugărilor și călugărițelor au fost scoși din mănăstiri, Maica Harisia a fost nevoită să dea jos uniforma monahală, dar a continuat să lucreze în mănăstire.
Atunci și alți părinți, precum Părintele Teodor Pavlo, care a fost și aici duhovnic, și Părintele Grigorie Halciuc, au rămas pe lângă mănăstiri, cu sprijinul directorului Vasile Drăguț de la Direcția Monumentelor Istorice.
În 1961 a fost nevoită să părăsească mănăstirea și a mers la casa părintească, cu dorința de reîntoarcere și cu multă nădejde că aceasta se va împlini. A urmat un an de zbucium. Și-a petrecut timpul mai ales pe la mănăstiri și mai puțin în familie. A trăit mereu cu credința că pronia lui Dumnezeu o va readuce din nou la Moldovița, în obștea monahală care avea multă nevoie de prezența și de ajutorul ei.
După un an, în 1962, Mitropolitul Iustin Moisescu a dat binecuvântare ca Maica Harisia să revină la Mănăstirea Moldovița, spre a o ajuta pe Maica Stareță Magdalena Andronic la toate ascultările necesare, îndeosebi la primirea oaspeților și la arhondaric.
În 1979, în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae, a depus voturile monahale, primind numele Sfintei Lucia, fecioara din Siracuza Siciliei. Călugăria a fost oficiată de părintele duhovnic al mănăstirii, părintele Trifon Aioanei.
În 1981, la 14 decembrie, Maica Stareță Magdalena Andronic a trecut la cele veșnice, iar Maica Lucia a continuat cu aceeași râvnă responsabilitățile încredințate ei și în vremea celorlalte starețe care au urmat până astăzi: maica Cecilia (Negraru), maica Lavrentia (Niță) și maica Benedicta (Tatulici).
A avut talent la pictură, ca și doi dintre frații ei, însă a realizat doar câteva icoane, deoarece ascultările pe care le-a primit nu i-au lăsat timpul necesar să picteze. Sunt amintite și pelerinaje la Ierusalim, Sinai, Cipru, în Italia (la Roma și Veneția), în Grecia, în Ucraina. Îmi amintesc cât de bucuroasă era după ce a vizitat Lavra Pecerska, împreună cu Maica Paisia Mafteian.
Alături de aceste date, aș dori să privim și la câteva aspecte ale lucrării lui Dumnezeu cu ea.
Maica Lucia ilustrează un principiu al vieții monahale și al vieții creștine în general: ne altoim ca o mlădiță în via care pornește de la Mântuitorul Iisus Hristos, prin Sfinții Apostoli, via Bisericii, și fiecare ne altoim în ceva care există deja.
Dacă avem darul lui Dumnezeu să ne naștem într-o familie credincioasă, așa cum s-a născut Maica Lucia, acesta este o altoire. A fost prima născută din cei șapte frați, fiind urmată de Gavril și Mihai – iconari deosebiți, care au pictat paraclisul de aici, au pictat și biserica mare și paraclisul de la Putna și multe alte biserici –, de Aurel, Gheorghe, părintele Nicolae și de sora Elena.
O altă altoire este dacă avem darul de a avea în viață povățuitori duhovnicești. Îi vor fi fost acei părinți duhovnicești pe care familia ei îi găzduia. Dar și Mănăstirea Moldovița era cercetată de mari duhovnici: Părintele Iachint de la Putna, Sfântul Părinte Cleopa, Părintele Vartolomeu de la Mănăstirea Sihăstria, Părintele Veniamin de la Rarău.
O alta este atunci când Dumnezeu ne aduce într-o mănăstire și aici avem parte de povățuitori duhovnicești. Maica Lucia a avut parte de astfel de povățuitori. Aș numi-o, în primul rând, pe Maica Magdalena Andronic, cea care a fost maică duhovnicească pentru mai multe viețuitoare ale Mănăstirii Moldovița, între care maica Lucia, maica Paisia, fosta economă, maica Irina Pântescu, devenită stareță la Mănăstirea Voroneț, și Maica Benedicta, stareță până anul trecut, maica Marta, maica Alexandrina, maica Antonia și sora ei maica Arsenia, maica Marina, maica Teodosia – pe cât de mică de statură, pe atât de mult se smerea să se facă și mai mică: am întrebat-o odată „cântă inima?”, iar ea mi-a răspuns după câteva secunde bune „cântă, frate, cântă pentru că-i smerită și nu știe multe”, adică lipsa de grijă, maica Teodora, maica Eupraxia, maica Olimpiada – toate au avut-o ca rădăcină pe Maica Magdalena.
Nu este puțin lucru să ai parte de așa ceva, și binecuvântate sunt mănăstirile și viețuitorii care au parte de un astfel de povățuitor în locul în care trăiesc.
Al doilea lucru pe care aș vrea să îl pun la inima tuturor, și mai ales a celor tineri sau a celor care îi educă pe cei tineri, este acesta.
Ea a venit în mănăstire la o vârstă la care astăzi puțini sunt copți pentru această alegere: la 16 ani. La mănăstire, râvna ei s-a împletit cu discernământul și cu formarea primită din partea Maicii Magdalena Andronic. Opt ani de zile a avut parte de formare, de creștere și de așezare, până când Decretul 410 s-a abătut ca o furtună și a smuls mulți călugări și călugărițe din mănăstiri. Unii s-au întors în mănăstire, unii au rămas în lume.
La 24 de ani, Maica Lucia a trebuit să dea jos veșmântul negru și apoi să plece din Moldovița. Dar ea știa ce dorește și nu s-a abătut de la calea vieții monahale, chiar dacă nu știa cum o va putea continua.
L-am cunoscut cu toții pe Părintele Grigorie Halciuc, care spunea că perioada trăită la Schitul Rarău, sub povățuirea Părintelui Daniil – Sandu Tudor, a fost cea care l-a ajutat să reziste în lume și să se întoarcă în mănăstire. Aceasta se va fi petrecut și în sufletul Maicii Lucia: formarea și ascultarea de Maica Magdalena i-au dat tăria să rămână ancorată în duhul fecioarelor înțelepte și să nu plece cu sufletul din viața de mănăstire, în furtuna Decretului 410. Aici au ajutat-o și legăturile strânse ale Moldoviței cu Mănăstirile Slatina, Putna, Sihăstria, Rarău.
Al treilea aspect este legat de cei aproape 75 de ani de viețuire la Moldovița.
Această statornicie este un semn de smerenie și de dragoste de acest loc al lui Dumnezeu.
O mănăstire este un dar al lui Dumnezeu pentru viețuitorii ei și pentru lumea întreagă. Viețuitorii slujesc asemenea unui preot în altar. Prin viața lor de jertfă, ei sunt o candelă a luminii dumnezeiești, o candelă atât a monahismului, cât și a lucrării lui Dumnezeu cu acel loc.
Pentru că, în timp ce noi venim la mănăstire pentru a ne închina viața lui Hristos, totodată Dumnezeu folosește această închinare a noastră ca un mijloc de a vorbi și celorlalți oameni. În măsura în care nu stingem duhul viețuirii monahale, ci îl ținem viu în noi, în aceeași măsură această lumină interioară luminează, se imprimă în locul în care trăim și se transmite în chip nevăzut celor care vin la mănăstire.
Toată această bogăție culturală și artistică pe care o reprezintă o mănăstire și, în chip special, aceste mănăstiri bucovinene, dintre care unele sunt înscrise în Patrimoniul UNESCO, ca și aceasta, are ca inimă a ei o bogăție duhovnicească, monahală, dată de monahii și ctitorii de peste veacuri.
O parte dintre ctitori sunt cunoscuți – ctitorii acestei mănăstiri sunt Alexandru cel Bun, Petru Rareș, Episcopul Efrem –, dar lucrarea de ctitorire aparține și viețuitorilor și viețuitoarelor care păstrează și imprimă duhul în clădirile, în arhitectura, în pictura și în toată frumusețea văzută a unei mănăstiri. Fiecare viețuitor, fiecare viețuitoare este un ctitor duhovnicesc, dar și material, căci și de cele materiale se ocupă monahul în ascultarea sa.
Noi îi pomenim pe viețuitorii de peste veacuri care au fost în mănăstire, dar nu știm, în dreptul fiecăruia, dacă nu cumva acela sau aceea este asemenea văduvei care, dând cei doi bani ai ei la Templu, a făcut mai mult decât cei care au dat sume mari. Precum Sfântul Vasile de la Moldovița de aici, în vremea lui Alexandru cel Bun, ori Calistrat, părintele duhovnicesc al primei obști de la Sucevița, mănăstirile au parte de monahi și monahii care sunt vase alese, ce arată măreția gândului lui Dumnezeu cu acel loc sfânt. Acesta a fost Maica Lucia: aleasă de Dumnezeu să fie aici, în Moldovița, la reînnoirea ei. În 1966 a ars corpul de gospodărie – și a trebuit refăcut, și nu a fost ușor.
Bineînțeles, nu spunem aceasta pentru a micșora meritul marilor ctitori – Dumnezeu să-i miluiască pe ctitorii din trecut, pe cei din prezent și pe cei din viitor, și le suntem recunoscători pentru că ei primesc lucrarea lui Dumnezeu și o împlinesc. Un călugăr, o călugăriță sunt ctitori nevăzuți, iar măsura ctitoriei lor nu este cunoscută de noi – o lacrimă, o îngenunchere, o chilie sfințită înseamnă o ctitorire a acelui loc. Noi doar îi cinstim și ne rugăm cu smerenie pentru buna viețuire a celor de azi și a celor din viitor și pentru așezarea fiecăruia de-a dreapta a Tatălui în veșnicie.
Vorbind despre acești viețuitori, nădăjduim că începuturile istoriei noi a Moldoviței să fie cunoscute, în acest an dedicat sfintelor femei din calendar – de la starețele Natalia și Anatolia, la maica Magdalena, a cărei viață este prea puțin cunoscută, împreună cu obștile și duhovnicii din primele decenii de după 1932. Este nevoie de cercetat arhive la Cernăuți, la Viena.
Ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să o așeze în ceata celor ce au viețuit peste veacuri în acest locaș sfânt, alături de Sfântul Vasile de la Moldovița, alături de Maica Magdalena, alături de celelalte maici care au plecat mai devreme, alături de sora ei de călugărie, maica Paisia Mafteian, și să îi răsplătească cu darul Său fiecare rugăciune și fiecare clipă de ascultare, de smerenie, de răbdare, de slujire.
Veșnică să-i fie pomenirea, veșnică să le fie pomenirea în veci! Amin.
Cuvântul părintelui protoiereu Aurel Goraș
Eu nu mi-am propus ca să spun ceea ce din limbaj bisericesc se numește „necrolog”. Dar pentru că Părintele Exarh m-a îndemnat să rostesc câteva cuvinte, voi face ascultare și voi sublinia doar câteva lucruri pe care le-am remarcat la Monahia Lucia.
Îmi aduc aminte, și desigur că acest lucru fiecare îl găsiți în Sfânta și Dumnezeiasca Scriptură, că la un moment dat unul din apostolii Mântuitorului L-a întrebat zicând: „Doamne, iată noi am lăsat toate, tată și mamă, frați și surori și țarini și ce am urmat Ție. Nouă ce va fi?” și Mântuitorul Iisus Hristos răspunde sfinților apostoli și, prin aceste cuvinte, tuturor acelora care I-a urmat Lui și în starea aceasta de monah sau monahie: „Adevărat vă spun vouă, că voi cei care ați lăsat tată și mamă, frate și soră și țarini și Mi-ați urmat Mie, însutit veți lua și viața veșnică veți moșteni”. Iată, avem aici, în fața noastră, un chip al unei monahii care a împlinit aceste cuvinte ale Mântuitorului: a lăsat tată și mamă, frați și surori și toate cele ale lumii acesteia și a îmbrăcat haina monahală, depunând voturile monahale și o viață sau ani foarte îndelungați a slujit Mirelui Hristos.
Eu am cunoscut-o pe Maica Lucia cam prin 1977 când, prin rânduiala lui Dumnezeu, am fost aici numit ca preot, în parohie apropiată Moldovița. Nu erau atunci așa de mulți slujitori și desigur că nu numai la hramurile tradiționale ale mănăstirii, la Buna Vestire, ci ne intersectam, veneam aici la diferite slujbe, după cum și părinții duhovnici care au slujit aici, când era nevoie, veneau la Moldovița, și la slujbe, și la hramuri.
Ori de câte ori ai fi intrat la Mănăstirea Moldovița și o întâmpinai sau te întâmpina Maica Lucia, era acel chip de blândețe. Se spune în limbaj prozaic, amabilitate. Chipul ei era întotdeauna deschis. Adică îți dădea o stare foarte plăcută, când întâmpina cu un zâmbet, cu multă amabilitate și era întotdeauna dispusă să schimbe câteva cuvinte, câteva vorbe cu tine. După aceea, Maica Lucia întotdeauna încerca să îți dea ceva. Era foarte darnică. Te întreba: „Nu ți-e foame? Nu vrei să guști ceva? Nu vrei să mănânci?” Și imediat te lua de mânuță și te ducea la bucătărie să îți dea din ceea ce era acolo, mai mult sau mai puțin.
Maica Lucia era darnică. Nu pleca nimeni din cei pe care îi cunoștea fără să îi dea o iconiță, eventual o sticlă cu mir sau ceva, cât de cât o mică amintire de la ea și de la mănăstire.
Și un lucru cu totul deosebit, pe care l-a remarcat părintele exarh, este statornicia. 75 de ani de mănăstire – nu știu dacă avem foarte multe exemple de călugări sau călugărițe care să fi petrecut în mănăstire atâția ani de la o vârstă fragedă, de 16 ani și până la ultima clipă a vieții să o petreci în mănăstire. 75 de ani este, totuși, o durată mare de timp. Deci statornicie, în același loc. Sunt monahi sau monahii care stau câțiva ani și vine o ispită, o mică încercare și gata, doresc să plece la o altă mănăstire. Ori aici au fost foarte multe încercări, ispite. Erau dați afară din mănăstire – la Decret, că așa erau vremurile. Și totuși a revenit, a stăruit aici.
Deci sunt foarte mulți monahi care, odată intrați în mănăstire, și-au impus să nu iasă din mănăstire, au stat ani de zile și n-au ieșit dintre zidurile sau din aria mănăstirii. Și acest lucru înseamnă foarte mult. În afară de cele câteva pelerinaje pe care le-a făcut, la Maica Lucia vedem statornicia de a-și păstra statutul acesta. De aceea aș îndrăzni să cred că, prin toate calitățile pe care le-a avut monahia Lucia și care aici s-au amintit, ea constituie la modul cel mai real un exemplu viu de călugăriță autentică, de viață de călugăriță adevărată în mănăstire.
Dumneavoastră de foarte multe ori veniți la mănăstiri și vedeți chipurile acestea de monahi sau de monahii, îmbrăcați în haina aceasta în negru. Desigur, nu este vorba doar de vestimentație, este vorba de faptul că, în momentul în care vin în mănăstire și după o perioadă de încercare, acești monahi sau monahii depun un jurământ înaintea lui Dumnezeu. Tunderea în monahism este foarte semnificativă. Cel care călugărește spune „ia aminte de cine te lepezi și spre cine te îndrepți sau pe cine alegi”. Deci monahii depun voturile călugăriei: feciorie de bunăvoie pe toată viața, sărăcie de bunăvoie și ascultare de bună voie. Toți, într-un fel sau altul, dorim să avem cât mai mult, să fim noi înșine, să nu ne comande nimeni. Ori călugărul intrând, în mănăstire, nu mai are propria sa voie. El sau ea ascultă de ceea ce spune starețul, stareța, face ascultare. Este o încercare personală extrem de grea, dar cu cât este asumată de bunăvoie, cu atât și răsplata înaintea lui Dumnezeu este și mai mare.
Venind la mănăstire, vedeți aceste ziduri de sute de ani și-mi aduc aminte de înaintașul părintelui Melchisedec la stăreția Putnei, de părintele arhimandrit Iachint de vrednică amintire. La începuturile preoției mele la Moldovița am fost invitat la mănăstire. Era și părintele Iachint și mi-aduc aminte că Mitropolitul Teoctist, viitorul Patriarh, ne-a invitat să spunem câteva cuvinte la masă. Părintele Iachint a spus un lucru care nu l-am putut uita. N-a vorbit filozofic, ci a spus următorul lucru: noi, călugării sau călugărițele, suntem acei oameni care ținem zidurile acestea calde, care încălzim zidurile acestea. Ele sunt de piatră, sunt reci, dar prin prezența, prin munca, prin strădaniile acestor persoane, călugări sau călugărițe, zidurile acestea se încălzesc, deci devin familiare, primitoare sau ospitaliere. Iată că monahia Lucia, în toată viața ei, a încercat să dea căldură, frumusețe și bogăție zidurilor Mănăstirii Moldovița. Să rugăm pe milostivul Dumnezeu, pe Mântuitorul Iisus Hristos, Căruia Lucia I-a închinat viața sa întreagă, ca să împlinească făgăduința și să-i dăruiască ei însutit și viața veșnică să o moștenească. Amin.
*
În cimitirul Mănăstirii Moldovița, Maica Lucia Moroșan a fost înmormântată alături de sora ei de călugărie, Maica Paisia Mafteian, și la picioarele Maicii Starețe Magdalena Andronic, cea care a format-o.