Slujire arhierească la Mănăstirea Sucevița, la Marele Praznic al Schimbării la Față a Domnului

Cea mai importantă ctitorie a familiei Movileștilor, Mănăstirea Sucevița a îmbrăcat astăzi, 6 august 2022, veșminte de sărbătoare. Cu prilejul hramului din vechime – Schimbarea la Față a Domnului –, în mijlocul obștii monahale și a numeroșilor credincioși veniți cu mare bucurie să primească binecuvântarea arhierească s-a aflat Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.

Ierarhul a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie pe un podium special amenajat în incinta așezământului monahal, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, din care a făcut parte și părintele Justinian Cârstoiu, profesor doctor în cadrul Departamentului de Teologie istorică, biblică și filologie al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București. Din sobor au mai făcut parte slujitori ai sfintelor altare ale bisericilor și mănăstirilor din împrejurimi, clerici de la Centrul Eparhial Suceava, între care arhim. Paraschiv Dabija, vicar administrativ, și arhim. Melchisedec Velnic, exarh al Mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, precum și protoiereii protopopiatelor Rădăuți și Câmpulung Moldovenesc.

Ierarhului și preoților slujitori s-au alăturat în rugăciune starețe și monahii de la mănăstirile din Bucovina. Răspunsurile liturgice au fost date de corul Mănăstirii Sucevița.

La momentul împărtășirii clericilor, arhim. Justinian Cârstoiu a rostit un cuvânt de învățătură în cadrul căruia a explicat înțelesul duhovnicesc al Praznicului Schimbării la Faţă a Mântuitorului, evidențiind originile acesteia și felul în care a fost cunoscută lumii întregi.

„Sărbătoarea de astăzi e de sorginte scripturistică, adică biblică. O găsim însă în documentele istorice începând din secolul al IV-lea, când Sfânta Elena împărăteasa, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, împreună cu alaiul domnesc și cu soborul de episcopi a urcat pe Tabor la o sărbătoare a Schimbării la Față, într-o biserică zidită pe locul peșterii în care Melchisedec, regele Salemului, se retrăsese pentru a medita, pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu. O sărbătoare veche, dar atât de nouă, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Veche pentru că e din vremea Mântuitorului, nouă pentru că noi aflăm despre ea abia în secolul al IV-lea, în 326, la un an după Sinodul I Ecumenic, Soborul de la Niceea. Sărbătoarea aceasta, așa cum scriu marii părinți ai Bisericii, și anume Chiril de Alexandria, Proclu, Patriarhul Constantinopolului, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, așa cum scria Leon cel Mare, a fost răspândită atât în Răsărit, cât și în Apus. O găsim în secolul al VII-lea trecută în calendarul ierusalimitean; în secolul al VIII-lea, Sfântul Ioan Damaschinul, călugărul teolog scriitor, i-a alcătuit canonul. În apus o găsim trecută în documentele liturgice pe vremea Papei Calist al III-lea, la 1457, când aici, în Moldova, urca pe scaunul de domnie Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.”

Despre momentul desăvârșirii strălucirii dumnezeiești pe pământ a vorbit la finalul Sfintei Liturghii și prof. univ. dr. Remus Rus, specialist în istoria și filosofia religiilor, invitat la sărbătoarea hramului.

„Schimbarea la Față este ultima minune pe care Mântuitorul o săvârșește înainte de a porni pe drumul patimilor. Este un moment crucial pentru istoria Creștinismului și pentru istoria și viața fiecăruia dintre noi, pentru că în răstimpul acestei minuni pe care El o va săvârșit pe Muntele Taborului Mântuitorul le arată  apostolilor Săi ce va deveni omul credincios în cele din urmă. (…) Schimbarea la Față a Mântuitorului, strălucirea feței Lui ca soarele, ne spune că, de fapt, fiecare dintre dumneavoastră, credincioșii care veți trăi potrivit îndemnurilor și poruncilor Lui, veți ajunge să străluciți ca soarele. (…) Deci Mântuitorul a arătat fiecăruia dintre cei prezenți, lui Moise și lui Ilie, celor din Vechiul Testament și celor din Noul Testament, că omul nu este o făptură muritoare, ci este menită să devină aidoma luminii celei nestinse luminii, părtaș în lumina cea dumnezeiască.”

Având în vedere că unul dintre cele mai de preț odoare ale bisericii este Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului Hodighitria, la final Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic le-a povestit celor prezenți despre una dintre întâmplările minunate săvârșite de aceasta pe vremea când era preot slujitor.

„Icoana Maicii Domnului, datând de pe la anul 1862, este pictată în șevalet, în tempera. Pictorul a pus accent mai mult pe chipuri decât pe veșminte, pentru că icoana până mai acum 2 ani a purtat și o îmbrăcăminte executată la Cernăuți din argint aurit și care a fost într-o comisie luată și așezată în muzeul mănăstirii. (…) Nu plouase de la începutul anului, în Putna ploua, la Sucevița nu. Se întâmpla în luna iulie, 17 iulie anul 1985, când se pomenește liturgic Sfânta Muceniță Marina. Și atunci am găsit de cuviință să facem rugăciune, împreună cu măicuțele de la acea vreme. Stareță pe atunci era maica stavroforă Adriana, iar din obște făcea parte și actuala maică stareță. Am luat icoana Maicii Domnului și câteva celofane la noi și am urcat pe dealul de acolo, numit Furcoi. Dar dealul respectiv l-am urcat în genunchi, citind acatiste, paraclise și tot ce s-a putut citi. Am urcat cu zăbavă. După ce am ajuns sus și eram la sfințirea apei, când a fost invocat Duhul Sfânt, a trăsnit odată și a început să plouă. Și a plouat ore în șir. Și de atunci s-au dezlegat norii și a plouat, și deși anul se considera că nu va fi salvat, a fost salvată recolta și zona de aici. Dar icoana făcătoare de minuni de la Sucevița a făcut foarte multe minuni. Am scris o carte, care încă n-a apărut, va apărea până la Adormirea Maicii Domnului, intitulată Izvoare și icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (…). Am adus în atenția cititorilor astfel de izvoare făcătoare de minuni din toate zonele țării în acea carte. Cum de altfel, am făcut vorbire despre cele mai importante icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului; desigur, nu puteam să exclud din cartea mea icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul de la Mănăstirea Gorovei sau pe cea a Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistrița. Mai sunt icoanele de la Mănăstirea Putna, de la Neamț, de la Hadâmbu, de la Nicula, de la Nămăiești; sunt foarte multe aduse în atenția cititorilor.”

Ridicată în perioada anilor 1582-1586, Mănăstirea Sucevița constituie una dintre ultimele mari realizări ale Moldovei voievodale, fiind un model de ctitorie familială. A fost ridicată pe locul unei biserici mai vechi de către Gheorghe Movilă, episcop la Rădăuţi, numit la scurtă vreme după ridicarea mănăstirii, Mitropolit al Moldovei. În demersul său a fost sprijinit de frații lui, Ieremia Movilă, viitorul domn al Moldovei (1595-1606), și Simion, domn pentru o vreme în Țara Românească și apoi în Moldova (1606-1607). Totodată, sfântul locaș a primit danii și daruri din partea multor membri ai familiei Movileștilor, unii dintre ei dormindu-și somnul de veci în biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Învierea Domnului”.

După urcarea pe tron, Ieremia Movilă a îmbrăcat biserica mare în frescă pe dinăuntru și pe dinafară, pictura fiind deosebit de valoroasă, cu multe teme iconografice atât consacrate (Scara Raiului, Arborele lui Iesei), cât și inedite (Pătimirea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou și aducerea moaștelor lui la Suceava, Maica Domnului – Rugul Aprins, Iisus Hristos Înțelepciunea lui Dumnezeu, Viața lui Moise și portretele filosofilor antici). De altfel, programul iconografic este considerat cel mai amplu și bine păstrat din întreaga Moldovă, sintetizând toate influențele școlilor de pictură existente la aceea vreme. Ca o recunoaștere a acestui fapt, Mănăstirea Sucevița a fost inclusă în anul 2010 în patrimoniul UNESCO, alăturându-se astfel celorlalte biserici și mănăstiri pictate din nordul României.

În timpul păstoriei mitropolitului Gheorghe Movilă, Sucevița s-a remarcat și ca un centru cultural artistic de seamă. Muzeul mănăstirii deține o colecție de obiecte de o valoare inestimabilă, cum ar fi broderiile în fir de aur și argint din secolele XV-XVI, tetraevangheliarele miniate și ferecate în argint aurit și chivotul donat de mitropolitul Gheorghe Movilă.

În urma unui amplu proces de restaurare și conservare început în anul 2010, pictura interioară a bisericii mari a fost curățată în totalitate, astfel încât multe dintre scenele pictate de Ioan Zugravul și fratele său Sofronie au fost scoase la lumină și și-au recăpătat strălucirea de odinioară. Cu ocazia recepției lucrărilor, 19 septembrie 2020, s-a anunțat și intenția de a continua la exterior restaurarea picturii murale.

Irina Ursachi

Foto credit: Daniela Livadaru, Irina Ursachi

Album foto în curs de actualizare AICI.