Dacă ar fi să analizăm activitatea Sfântului Constantin cel Mare, am putea deduce că politica lui religioasă a fost caracterizată mai ales prin câteva fapte de o importanță majoră: Edictul de la Mediolan (ianuarie 313), mutarea capitalei imperiului la Constantinopol, convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325). Urmașii săi, cu unele excepții, – între 361 și 363, Iulian Apostatul a încercat, însă fără succes, să restaureze păgânismul –, au continuat ceea ce a început Constantin, făcând din Ortodoxie religia oficială a Imperiului Roman. În timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul Roman s-a încreștinat oficial.
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori şi cititoare,
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272/280 – 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între anii 306 și 337.
S-a născut la Naissus (astăzi, orașul Niš din Serbia), ca fiu al Elenei și al generalului Constantius Chlor, viitorul împărat Constanțiu I.
Din pruncie, potrivit cutumelor romano-bizantine, a ocupat diferite dregătorii: tribun (272-284), guvernator (284-285), prefect (288-293); caesar (293-305), confirmat și de Galeriu; după moartea tatălui său, Constanțiu I (25 iulie 306), a fost proclamat împărat al ținuturilor Galia, Spania și Britania, avându-i coregenți la domnie pe Maximian și pe fiul acestuia, Maxențiu. În înțelegere cu cumnatul său Liciniu, noul august al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), după care se îndreaptă spre Italia, pentru a-l înlătura de pe tron pe Maxențiu, care a fost declarat uzurpator la Consfătuirea de la Carnuntum (11 noiembrie 308).
După o luptă începută la Turin și Verona, care și-a găsit deznodământul la Pons Milvius (Podul Vulturului) lângă Roma, Maxențiu și-a găsit sfârșitul (312). Victoria lui Constantin a fost pusă sub semnul Crucii, imprimat pe steagurile de luptă însoțit de inscripția: In hoc signo vinces (Sub acest semn vei învinge), așa cum i se revelase – în viziune – scrisă pe răbojul cerului.
Victoria împotriva lui Maxențiu a decis definitiv eliberarea Creștinismului de persecuția romană. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina și proconsulului Africii niște scrisori, din care reieșea că el susținea Creștinismul, subvenționa Biserica din fonduri publice, scutea clerul de obligații publice și se considera slujitorul lui Dumnezeu. De altfel, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Constantin a promulgat, la Mediolan (Milano), un edict (313), prin care Creștinismul era declarat religio licita – religie licită. Cu toate acestea, el nu a renunțat la titlul de mare preot – Pontifex Maximus – din dorința de a nu-și atrage dușmănia păgânilor. Acest fapt – privit din punct de vedere diplomatic – l-a și împiedicat să se boteze mai înainte de a fi doborât de o boală, care i-a și adus sfârșitul.
Textul edictului este redat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu în greacă. De fapt, Edictul de la Mediolan nu este mai mult decât o scrisoare adresată de Liciniu guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze persecuțiile asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate să le fie restituite. După cum reiese din conținutul scrisorii, Edictul nu consfințea în niciun fel Creștinismul ca fiind o religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Liciniu în credința creștină; se spune simplu că este o religie licită, adică permisă. Totuși nu se poate spune că, imediat după edict, clericii nu au fost scutiți de obligațiile costisitoare; Biserica – spre deosebire de templele păgâne – era scutită de dări, înapoindu-i-se, în același timp, tot ce i se confiscase. În plus, episcopilor li s-au acordat, ca ajutor, sume importante din tezaurul Statului, pentru ridicarea de biserici și întreținerea clerului, iar Bisericilor le-a fost acordat dreptul de eliberare a sclavilor. De asemenea, episcopii au primit dreptul de a-i judeca pe cei ce nu voiau să fie judecați după legile statului.
Prin hotărârile și urmările lui, Edictul de la Mediolan a fost de o importanță capitală. Însă, din nefericire, Liciniu (308-324), inițiatorul edictului, la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de acesta, devenind din anul 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient. Această atitudine a făcut ca relațiile dintre ei să devină tensionate. Conflictul a degenerat în același an, 316, la Cibalae (Pannonia), într-o confruntare, culminând cu victoria lui Constantin. Pe 1 martie 317, la Sardica (Sofia), Constantin a anunțat numirea a trei caesari: Crispus, fiul său din căsătoria cu Minervina, în vârstă de 12 ani; Constantin, de 6 luni, un alt fiu, născut din căsătoria cu Fausta; Licinianus, fiul lui Liciniu, care avea 1 an și 8 luni. După 320, Liciniu – sprijinit de cercurile păgâne din Orient – își continuă politica anticreștină, ceea ce face ca prăpastia dintre el și Constantin să se adâncească.
Se pare că atitudinea lui Liciniu față de valorile creștine a fost principalul motiv care a dus la declanșarea celor două războaie din 324: Adrianopol (3 iulie) și Chrysopolis în Asia Mică (18 septembrie), încheiate – un an mai târziu – cu înlăturarea și uciderea lui Liciniu la Tesalonic.
Așa se face că imperiul a necesitat o reunificare și o punere a lui sub autoritatea unui singur împărat. Ca împărat, Constantin a continuat și a desăvârșit toate reformele inițiate de predecesorii săi, mai ales cele inițiate de Dioclețian. Numărul provinciilor a fost ridicat la 117, grupate în 14 dioceze și 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia și Galia). Prin campaniile sale la Dunăre, a recuperat o parte din teritoriile Daciei, abandonată de Aurelian. Acum, Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus.
Pe plan religios, la inițiativa împăratului și cu cheltuiala acestuia, în 325 are loc, la Niceea, primul Sinod Ecumenic, prin care se pun bazele celui mai înalt for de decizie în materie de dogme și canoane ale noii religii, după modelul Sinodului Apostolic. Este interesant de constatat că însuși Constantin, deși nu primise încă Botezul, a deschis lucrările Sinodului I Ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor participanți, asigurându-i că el se consideră un împreună-slujitor cu ei (Eusebiu, Viața lui Constantin cel Mare, III, 13). Cu un alt prilej, el a spus că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară ale Bisericii (Ibidem, IV, 24).
Constantin a luat hotărârea de a restaura Bizanțul și de a face din el capitala imperiului. De altfel, încă din timpul lui Dioclețian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului Roman, deoarece acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică. Roma rămăsese un oraș păgân, în care templele, monumentele, senatul roman, aristocrația aminteau și păstrau vechea religie păgână. Așa se face că, în noiembrie 324, Constantin a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraș, Constantinopol, care va deveni un centru al Creștinismului, cu o reședință patriarhală, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul.
Noua Roma a moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradițiile culturale ale Răsăritului grec. Existând reședință patriarhală în această nouă Roma, Constantin a început construirea a două mari biserici: Hagia Sophia (SfântaÎnțelepciune) și Hagia Irina (Sfânta Pace). La 11 mai 330 a avut loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca nouă capitală a Imperiului Roman. Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit, care a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani, sub conducerea lui Mahomed al II-lea (1451-1481). De remarcat este faptul că împăratul Constantin a continuat să sprijine Biserica până la sfârșitul vieții sale. Atât împăratul, cât și membrii familiei sale – mama sa Elena, soția sa Fausta, sora sa Anastasia, fiica sa Constanția – au dăruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi.
Astfel, la Ierusalim, Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma și Constantinopol s-au ridicat numeroase biserici monumentale.
La Constantinopol, împăratul Constantin cel Mare a ridicat Catedrala „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, care a devenit necropola împăraților bizantini. În cadrul unor festivități, s-a sfințit, la 14 septembrie 335, Catedrala Sfântului Mormânt Anastasis – Învierea, ridicată tot prin râvna și cheltuiala împăratului Constantin.
Cultul creștin, ca și pelerinajul la Locurile Sfinte au luat amploare. Mama împăratului Constantin, Sfânta Elena, a descoperit, la Ierusalim, lemnul Sfintei Cruci. Până și Lateran-ul – fostul palat imperial de la Roma – l-a cedat Bisericii.
Fără îndoială, împărăteasa Elena a avut o înrâurire deosebită asupra fiului său, fiind împodobită cu multe virtuți. Eusebiu de Cezareea ne-a lăsat un portret moral cuprinzător: „Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveșmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bineplăcute Lui.” (Viața lui Constantin cel Mare, III, 45).
Dar nu numai Biserica a cunoscut binefacerile împăratului.
Împăratul Constantin cel Mare a intervenit și în dreptul penal, înlăturând dintre legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștin, precum răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roșu). S-a îmbunătățit tratamentul din închisori. S-au pus restricții luptelor de gladiatori și s-au trimis condamnații în mine, în loc să fie puși să se ucidă în lupte. Într-un cuvânt, prin contribuția sa a fost modificată în spirit creștin întreaga legislație. De asemenea, a fost îngreunată procedura de divorț și s-a pus un mai mare accent pe rolul instituțiilor statului. A fost condamnat adulterul și siluirea sau violul; a interzis aruncarea copiilor și vinderea lor, acordând, totodată, ajutoare părinților săraci.
Din păcate, la scurt timp după Paștile din 337 (3 aprilie), Constantin s-a îmbolnăvit. Episcopul Eusebie l-a botezat, iar după Botez a purtat numai veșminte albe, asemenea unui neofit creștin, în locul veșmintelor imperiale.
În ziua de Rusalii – 22 mai – în anul 337, Constantin a trecut la Domnul, în Nicomidia (astăzi, Izmit, în Turcia). Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol și expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial. Abia pe 9 septembrie 337, cei trei fii, Constantin II, Constanțiu II și Constans și-au luat titlul de augustus, împărțind imperiul.
Dacă ar fi să analizăm activitatea Sfântului Constantin cel Mare, am putea deduce că politica lui religioasă a fost caracterizată mai ales prin câteva fapte de o importanță majoră: Edictul de la Mediolan (ianuarie 313), mutarea capitalei imperiului la Constantinopol, convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325).
Urmașii săi, cu unele excepții, – între 361 și 363, Iulian Apostatul a încercat, însă fără succes, să restaureze păgânismul –, au continuat ceea ce a început Constantin, făcând din Ortodoxie religia oficială a Imperiului Roman. În timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul Roman s-a încreștinat oficial.
Timp de peste șase sute de ani (între secolele IX-XV), papii (episcopii Romei) s-au folosit de un document numit Donatio Constantini (Dania împăratului Constantin cel Mare) pentru a-și justifica primatul în Biserică și rolul de conducători în lumea creștină. În document se spunea că, drept recunoștință pentru faptul că papa Silvestru l-ar fi vindecat de lepră, Constantin cel Mare ar fi acordat printr-un document scris, în anul 315, dreptul de domnie papei Silvestru și viitorilor papi asupra Romei, Italiei și a provinciilor romane din estul bazinului mediteraneean. Dania ar fi recunoscut totodată și primatul spiritual al Sfântului Scaun asupra tuturor Bisericilor lumii.
Donatio Constantini, cuprinzând cca 3.000 cuvinte, a fost menționat însă pentru prima dată în secolul al IX-lea, constituind o armă redutabilă în cadrul aprinselor dispute pentru întâietate dintre Occidentul latin (Roma) și Răsăritul ortodox (Constantinopol). Controversa a culminat cu schisma din anul 1054, după care cele două mari Biserici – Romano-Catolică și Ortodoxă – s-au despărțit. Mulți papi s-au bazat pe acel act, a cărui autenticitate nu a fost pusă la îndoială timp de peste șase sute de ani. Istoricul Nikolaus von Kues (1401-1464) a observat, pentru prima dată, că actul Donatio Constantini nu a fost amintit niciodată, deși s-ar fi cuvenit, în lucrările istorice ale episcopului Eusebie, contemporanul și biograful împăratului Constantin cel Mare. Cercetările ulterioare au confirmat că Donatio Constantini a fost un fals istoric, întocmit probabil în jurul anului 760 spre a susține primatul papal (cf. lui Radu Cerghizan).
În concluzie, Sfinții Împărați Constantin și Elena rămân, dincolo de prejudecățile celor care le-au decelat istoria, sfinții prin excelență, cinstiți întocmai cu Apostolii, ai Sfintei noastre Biserici, întemeiate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și autorizate de sceptrul împăratului Constantin prin In hoc signo vinces.