Pe lângă alte odoare sfinte, pe Sfânta Masă se mai găsesc și sfeșnicele cu una, două, trei sau șapte lumânări.
Sfeșnicul cu o singură lumină închipuiește unitatea Dumnezeirii, cele cu două lumini, cele două firi ale Mântuitorului, cele cu trei lumini, Sfânta Treime, iar cele cu șapte lumini, cele șapte daruri ale Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința (Galateni 5, 22).
Lumânările au o întrebuințare foarte veche în Biserică, mai ales la slujbele de noapte. Însuși Domnul Hristos vorbește despre faptul că lumânarea se pune în sfeșnic pentru a lumina tuturor celor din casă. Lumânările erau socotite și ca ofrandă sau dar de jertfă, prin luminile lor contribuind la înfrumusețarea cultului divin. Ele simbolizează „lumina lui Hristos, care luminează tuturor” [1].
Lumânările sunt necesare pentru a crea o atmosferă de sărbătoare și de bucurie. Lumina este aceea care izgonește întunericul și face să dispară frica. Fără lumină nu poate fi imaginată viața. Lumânarea este semn al vieții noastre luminate de Hristos. Primii creștini aprindeau la căderea serii lumânări la adunările lor cum a fost cazul la Troada (Fapte 20, 8). Rugul de foc nestins ca și stâlpul de lumină ce mergea înaintea poporului evreu după eliberarea din Egipt indicau prezența lui Dumnezeu (Ieșire 3, 2). Ucenicii lui Hristos trebuie să fie „lumina lumii” și „fii ai luminii” [2].
Sfântul Paisie Aghioritul ne spune că „lumânarea este ca o antenă ce ne pune în legătură cu Dumnezeu, cu cei bolnavi, cu cei adormiți. Prin aprinderea lumânării spun: Dumnezeul meu, îți cer cu toată inima mea să-mi împlinești o cerere” [3].
Atunci când aprindem la parohie sau la o mănăstire lumânări pentru cei vii, spunem: „Pomenește Doamne pe robii Tăi (rostim numele)”, iar pentru cei adormiți ne rugăm: „Pomenește Doamne pe adormiții robii Tăi (rostim numele)” sau putem adăuga următoarea rugăciune: „Aprinde Doamne flacăra credinței în inima robilor Tăi (numele) și cu focul dumnezeirii Tale, arde spinii tuturor păcatelor noastre. Amin!”
Lumânarea este și o reflecție la propria viață. Oamenii credincioși se jertfesc în tăcere și luminează fără a-și trâmbița faptele bune.
Închei acest scurt articol într-o cheie duhovnicească cu un gând de la Sfântul Serafim de Sarov care ne îndeamnă să privim viața noastră ca pe o lumânare care este făcută din ceară și fitil, și arde. Ceara este credința noastră, fitilul este nădejdea, iar credința și nădejdea împreună ard la fel ca ceara și fitilul sub lucrarea focului: „Drept aceea, privind la lumânarea care arde, mai ales când stăm în sfânta biserică, să ne amintim de începutul, de curgerea și de sfârșitul vieții noastre: căci precum se topește lumânarea aprinsă înaintea icoanei dumnezeiești, și viața noastră se micșorează cu fiecare clipă ce trece, apropiindu-ne de sfârșit” [4].
Bibliografie
[1]. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică – manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 114.
[2]. Pr. Prof. Gheorghe Safta, Îndrumător liturghic – Întrebări și răspunsuri, Editura ASA, București, pp. 25 – 26.
[3]. Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, vol II, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 162.
[4]. Sfântul Serafim de Sarov, Rânduieli de viață creștină, Editura Sophia, București, 2007, p. 8.
Chiriac Pavel
Secretar în cadrul Sectorului Misiune Pastorală și Actualitate Creștină