Sfântul Apostol Pavel scrie galatenilor: „stați tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei […], căci voi, fraților, ați fost chemați la libertate; numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia prin iubire”(Galateni 5, 1; 13).
În viața pastorală, ca duhovnici întâlnim multe cazuri, atunci când penitenții vin în perioada posturilor rânduite canonic de Biserică, cu diverse întrebări și dileme privind viața conjugală, mai ales dintre tinerii căsătoriți religios, cu o viață duhovnicească activă.
Recent a apărut o carte cu titlul: „POSTUL ȘI RELAȚIILE CONJUGALE. Repere. Poticniri. Pogorăminte”, pe are am citit-o cu mare atenție și am prefațat-o.
Prin acest mic studiu pastoral, nu doresc să fac reclamă acestei cărți și nici autorului ei, ci doar să supun atenției celor interesați, despre o abordare pertinentă privind viața conjugală de cuplu în perioada postului, din punct de vedre biblic și patristic.
La prima vedere, abordarea temei, atât de delicată, pare un act de curaj și de asumare a unor eventuale controverse sau reacții nepotrivite, venite din partea celor ce consideră că acest subiect pare necuviincios și nu ar trebui pus în discuție.
Însă, consider că scopul nu este necuviincios, ci foarte potrivit pentru viața de familie a unor creștini atenți la nuanțe și dornici de a înainta pe treptele înduhovnicirii, precum de folos și pentru duhovnicii din cinul monahal și pentru cei din clerul de mir.
Această carte ar putea să-i ajute pe cei interesați întru-un mod inteligent, cu anumite informații teologice și pastorale folositoare, pe care le conține, dar și cu unele clarificări importante ce au fost făcute privind darul lui Dumnezeu: dragostea, rădăcina nașterii noastre.
Desigur că această carte nu are intenția să fie un text dogmatic sau un îndreptar pastoral exhaustiv, care să dea răspunsuri finale și obligatorii la problemele familiei creștine contemporane, ci cartea cuprinde doar câteva observații pertinente, exprimate din experiența personală de cuplu a autorului, ce ar putea ajuta pe cei interesați.
Niciun scriitor nu scrie pentru că a găsit un răspuns la o problemă, ci scriitorul sau artistul nu oferă răspunsuri, ei creează trăind ceea ce încearcă să lucreze în ei, ca un proces continuu de căutare, în cazul de față, în ceea ce privește sintagma: educația în dragoste, sau dragostea în educație!?
Viața conjugală între „creșteți și vă înmulțiți” (Facere 1, 28,) și sfatul paulin de abstinență „cu termen redus”: „să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. Și aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă” (1 Corinteni 7, 5-6) este tema pe care o supune atenției noastre Domnul scriitor, eseist și teolog Danion Vasile.
Sfântul Clement al Alexandriei numește familia „Casa lui Dumnezeu” cu referire la cuvintele Mântuitorului: „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Apoi se întreabă: „oare nu este bărbatul și femeia uniți de Dumnezeu” (vezi Stromate 3, 10, 68). Astfel, celula familială, ca Sfântă Taină, se constituie într-o mică împărăție a cerurilor, anticipând profetic marea Împărăție a iubirii lui Dumnezeu (IDEM, 3, 12, 84).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la nunta din Cana Galileii, unde săvârșește prima minune, la intervenția mamei Sale, înalță starea căsătoriei cu precizarea în Hristos și în Biserică, la demnitatea de Taină Sfântă, comparând-o cu cea mai puternică legătură mistică, cea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5, 23).
Așadar unde sunt doi sau trei în iubire este prezent Hristos, or„ acolo unde este Hristos este și Biserica Sa”, spune Sf. Ignatie al Antiohiei. Drept urmare, natura familiei creștine este una eclezială, motiv pentru care Sf. Apostol Pavel o numește „Biserica din casă” (Romani 16, 5; 1 Corinteni 16, 19), iar Sf. Ioan Gură de Aur o numește „Biserica cea mică”, unde femeia slujește la altarul casei ca o icoană tainică a Bisericii (P.G. 62, 387).
În relația de iubire a soțului și a soției ca Taină a Bisericii, iubirea trupească a soților este pasiunea pentru cineva și nu pentru ceva, dorirea celuilalt ca persoană și nu ca obiect de satisfacție carnală. Dacă familia nu-și însușește baza spirituală a unirii lor conjugale, ca fundament eclezial, deci, ca simbol mistic al unirii lui Hristos cu Biserica Sa, atunci puritanismul și cuvioșia fals înțeleasă vor înlocui nevoia de dragoste, într-o frică de dragoste și într-o învinuire morală reciprocă a soților, dusă ca o „mare vină de conștiință creștină” până la scaunul duhovnicului, căruia îi mărturisesc cu jenă: părinte am păcătuit în perioada postului!
Pentru a nu „deranja” misterul eclezial al soților, Sfinții Părinți ai Bisericii nu „au intrat în patul conjugal al familiei creștine” și nu au emis nici un canon de penitență pentru cuplurile care doresc de comun acord să facă dragoste și în perioada de post. Conștiința lor este suverană, privind libertatea în Hristos, pe fundamentul Bisericii din casa lor.
Din sutele de canoane apostolice, locale, ecumenice, patristice sau rânduieli pastorale, nu găsim nici măcar un singur canon, care să condamne acest lucru, ci Biserica condamnă adulterul și desfrânarea și nimic mai mult.
Biserica a rezistat în istoria sa dualismului elenistic, gnosticismului, marcianismului puritan, care contesta Vechiul Testament, manieheismului blasfemeitor, care considera materia necurată, montanismului ascetic straniu, precum și derapajelor morale ale lui Origen, care s-a castrat, pentru care a fost condamnat de Biserică, precum și derapajelor teologice ale lui Tertulian, care considera dragostea păcătoasă chiar și în căsătorie, sau ideilor fixe ale lui Augustin, care considera dragostea ca fiind lascivitate, crezând că poate fi acceptată în cadrul căsătoriei numai pentru nașterea de prunci.
Tradiția civilizației elenistice susținea că materia este rea, iluzorie și numai spiritul sau netrupescul este bun. La Mântuitorul Iisus Hristos nu găsim nici un element care să facă aluzie că există vreun conflict între spirit și materie, ba dimpotrivă prin Întrupare Hristos și-a asumat materia, care suspina și avea dureri întrucât a fost supusă deșertăciunii (Romani 8, 20-22).
Or, Biserica în lupta sa împotriva dualismului gnostic a ținut cont doar de ce spune însuși Hristos, privitor la relațiile dintre bărbat și femeie: „N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie? Și a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 4-6)
Biserica a reușit să salveze, în esență, orientarea ei nedualistă, rămânând totuși restantă, în parte, în ceea ce privește împreunarea erotică (erosul).
Sfântul Apostol Pavel recomandă căsătoria nu exclusiv pentru naștere de prunci, ci și din pricina neînfrânării omului: „dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă” (1 Corinteni 7, 9). Deci, căsătoria are și rolul de prevenție morală, după rânduiala pusă de Dumnezeu, atât în perioada postului cât și în afara lui (1 Corinteni 7, 2-5).
Recomandările Sfântului Apostol Pavel, despre necăsătorie, cu toate nuanțele pe care le sugerează, „au creat probleme în Biserică, pentru că au umbrit caracterul nedualist inițial al învățăturii creștine, dându-i o culoare dualistă de-a lungul veacurilor”, spune Părintele Filothei FAROS, (Firea dragostei, Ed. Egumenița, 2005, pp. 278-279).
Din păcate termenii paulini „duh” și „trup” vor fi interpretați dualist de gnostici (Marcion). Astfel „fecioria fizică va fi considerată tot mai mult o virtute superioară, căsătoria rămânând ceva pentru cei slabi […], pentru că erosul era asimilat unui rău necesar, în vederea perpetuării speciei, care, însă, ar fi trebuit evitat de cei tari duhovnicește”, pretind puritanii dualiști. (Părintele Filothei FAROS, Firea dragostei, Ed. Egumenița, 2005, p. 280).
Această mentalitate o găsim foarte răspândită, pe alocuri, mai ales în lumea monahală, care își fac și în zilele noastre unii „o republică” separatistă și elitistă cu pretenții de „purtătoare de cuvânt eclezial” și de conducere unică a Bisericii, la nivel înalt, uneori chiar lipsită de tact pastoral, în ceea ce privește atitudinea unor „elitiști moralizatori”, față de familia creștină, care este sfințită în Hristos și în Biserica Sa.
Pietatea dualistă neoplatonică a acestor închipuiți a zdruncinat atât de mult teologia noastră tradițională dreptmăritoare, încât a ajuns să se prezinte ca o culme a spiritualității ortodoxe (IDEM, P. 300).
Cei ce judecă în această manieră se asemănă cu „înțelepciunea (ideologia n.m.) greacă care se găsește întotdeauna în durerile nașterii, dar niciodată nu naște”, spune Sfântul Grigore de Nyssa.
Niciunde în Vechiul Testament nu era recomandată necăsătoria și nici nu era lăudată fecioria, ci dimpotrivă, Patriarhii și împărații erau preocupați de înmulțirea populației iudaice. Fata lui Iaftae se jelește pentru că a rămas fecioară!
Referatul biblic respinge dualismul neoplatonic și precizează că omului nu i-a fost dat un suflet, ci că „a fost făcut omul cu suflet viu” (Facere 2, 7). Septuaginta traduce cuvântul „suflet” cu „nephesh”, care se referă la omul în integralitatea lui indestructibilă.
Trebuie precizat că omul nu poseda un „nephesh” – suflet, ci el era un „nephesh”. Omul era o unitate de putere, de viață și nu o creatură „ruptă” în trup și suflet ca valori inegale. „Nephesh” apare și cu înțelesul de locaș al simțurilor, al dorințelor și al inteligenței.
Abstinența pe perioada postului este sugerată de Sfântul Apostol Pavel ca un sfat, ca o părere personală, influențat de cultura greacă și nu ca o poruncă divină sau o condiție a mântuirii, ceea o spune în mod direct în Epistola către Efeseni 5. Acest sfat nu este imposibil de urmat, deoarece postul dă „o mână de ajutor” abstinenței, întrucât știința medicală confirmă faptul că, în perioada de post, „secreția de hormoni sexuali se oprește” (Vezi Conf. Univ. Dr. Pavel CHIRILĂ și Pr. Dr. Mihai VALICĂ, Spitalul Creștin. Introducere în medicina pastorală, Ed. Christiana, București, 2004, p. 47).
Măsura înfrânării nu este standardizată în Ortodoxie. Este vorba doar de voință și de împreună hotărâre conjugală, care trebuie să țină seama de firea anatomică a fiecărui partener, de vârstă, de temperament, de caracter, de compatibilitate fiziologică și duhovnicească, precum și de educația creștinească în dragoste, dobândită fie în familie, fie în comunitatea eclezială unde activează ca mădulare vii, fie prin experiența de viață conjugală acumultă pe parcursul conviețuirii celor doi soți.
Părinții răsăriteni numesc dragostea conjugală „darul lui Dumnezeu” și nu o consideră o problemă. (Ioan Gură de Aur, Omilia a XI a la Coloseni, EPE, vol. 22, 346), iar mulți Sfinți Părinți necăsătoriți accentuează faptul că dragostea (erosul) dintre soți este „ceea ce unifică” (Dionisie Areopagitul, Despre numele dumnezeiești, cap. 4, 12, EPE, Filocalia, vol. 3, p. 113,24).
Deci, reperele și pogorămintele, despre care scrie Domnul teolog și scriitor Danion Vasile și le fac soții singuri și nu au nevoie de aprobări și dezlegări speciale, întrucât soții, prin Taina Cununiei, formează Biserica de acasă, ci eventual ei pot primi sfaturi duhovnicești date de cei competenți în îndrumarea familiei creștine, în duhul Ortodoxiei autentice.
Într-adevăr este nevoie de un ascetism în viața de familie, însă, total diferit de cel neoplatonic. Ascetismul în Biserica de acasă are ca scop cultivarea dragostei din familie, și la nivel conjugal, după chipul și asemănarea între Hristos și Biserica Sa, însă, să nu se urmărească mortificarea trupului, ci mortificarea egocentrismului, ce cheamă firea dragostei la o răstignire de sine.
Pr. Prof. Dr. Docent Mihai VALICĂ