Rapsodia recunoștinței în Școala de duminică

whatsapp_image_2021-04-15_at_07

 La Bogdănești, în Școala de duminică din Biserica „Pogorârea Sfântului Duh”, copiii deprind  alte și alte lecții despre slujirea și trăirea unor valori ce le făgăduiesc „că-și pot crește aripile în timpul zborului”. Mereu repetate, de fiecare dată altele și altele, la un alt înalt prag de trăire.  Acum a fost rândul recunoștinței. Și, împletite în fire de evocări evanghelice, de file de pateric și acorduri de rapsodii și balade, credința, generozitatea, grija față de ceilalți, neuitarea binelui și-a oamenilor ce te-au învățat să fii bun, respectul față de artă, de școală și de învățători, îndatorirea și bucuria mulțumirii. 

            Știu bine povestea copiilor de la  Școala Gimnazială Nr. 1 Bogdănești, pentru că mi-e povestită adeseori, cu entuziasmul cuminte al profesorului ce-și află înveșnicirea și prin reușitele copiilor și tinerilor ce i-au fost încredințați spre călăuzire chiar de către Desăvârșitul Învățător, de la doamna preoteasă  Nicoleta Ursuțu, profesoară de limba și literatura română și director al școlii.

De această dată, împărtășirea pe care ne-o face e cu atât mai tulburătoare. Un învățător aflat la vremea pensionării, pandemia care a întors atâtea vieți pe dos, angoasa însingurării, frământările și spaima de a deveni amintire… Dar și neuitarea, grija, surpriza și surprinderea, nerăbdarea, uimirea blândă, recunoștința, bucuria…  

            „Vă împărtășesc cu emoție și dor o întâlnire despre dor și emoții. Astăzi, pe lângă activitățile obișnuite de la școala noastră de duminică, am reușit să reînnodăm firul unei povești minunate, numită Noițele, „un grup de viori vii” a cărui poveste a început cu un învățător desprins parcă din paginile de altădată și cu câteva suflete fragede și inocente de copii. Anii au zburat, numărul de copii a crescut până la 35, într-o vreme. Zeci de spectacole, emisiuni, un turneu în Elveția, ore nenumărate de repetiții și eforturi uitate de dragul sunetelui cald al viorilor.

            Apoi, învățătorul s-a pensionat și, nu peste mult timp, pandemia l-a separat de tot ceea ce îi era mai drag. Amintirile deveniseră de acum și dureroase. Suflete dezacordate și viori prăfuite tânjeau și ele după domnul lor. Astăzi, la un an și o lună și o zi de la ultima repetiție, Noițele și-au așteptat în biserica în care fuseseră de atâtea ori împreună, mult iubitul învățător, care nu bănuia la ce întâlnire era așa de așteptat. Ce a urmat poate fi doar trăit, simțit, păstrat în suflet și povestit la nesfârșit. Cuvintele au fost puține, lacrimile, emoțiile și privirile calde, multe. Noițele au răsunat din nou împreună. Într-o rapsodie a recunoștinței.”

             Și cred că bucuria doamnei director a fost, așa cum tot reia mărturisirea, deplină și multiplicată cu cea a fiecărei „noițe” ce-a orchestrat o astfel de lecție-rapsodie. Cum, de altfel, copiii îi și mărturisesc domnului învățător Ion Costîn, la rândul lor:

            „Am fost o poveste de la început și pagină după pagină, am pierdut noțiunea timpului. Am ajuns departe, acum nu mai suntem străini lumii, suntem plini de amintiri. Nu am fi reușit niciodată să parcurgem acest drum dacă nu am fi avut pe cineva ca dumneavoastră, domnule învățător. Ați fost acea persoană care a dorit perseverența, care nu ne oferea niciodată pauze prea lungi, care a dat tonul pe sute de scene și care ne-a învățat să țintim cât mai sus. Ați fost cel care ne-a prezentat publicului, cel care ne-a făcut să iubim muzica și vioara. Știm că principala sursă a tuturor eforturilor dumneavoastră a fost întotdeauna iubirea. Vă mulțumim pentru aceasta, vă mulțumim pentru că ne-ați primit în familia Noițelor și vă mulțumim pentru că ne-ați fost tată. Așa cum am fost numite mai târziu, „fetele cu viorile”, chiar dacă printre noi se mai strecurau și câțiva băieți, vrem să știți că vom rămâne recunoscători întreaga viață pentru o copilărie veselă, petrecută printre corzile viorilor și praful sacâzului. Vă rugăm să ne iertați pentru momentele în care poate v-am supărat și vă mai rugăm să rămâneți alături de noi cât mai mult timp. Fie ca finalul acestui capitol pandemic să ne găsească într-o vară, pe o scenă, cu un public mare în fața ochilor, îmbrăcați în costumul popular. Semnat: copiii dumneavoastră.”

            Nu mi-am putut împiedica o curiozitate firească, poate, de a afla semnificația numelui grupului. Și am deslușit-o chiar într-un interviu acordat, cândva, Monitorului de Suceava de coordonatorul grupului: „Noițele e un nume care ar trebui să ne ducă cu gândul la începuturi, la muguri, la tinerețe. Având în vedere zona în care locuim, la poalele Carpaților, ne putem gândi și la mugurii coniferelor.”

            Așadar, e o metaforă aici. Noițelenoul, înnoitorul, înnoirea. Copiii, Școala, Biserica. Și lecția recunoștinței altoită pe mlădițele rugăciunii, la vremea Școlii de duminică!     

(*În programul „Școala de duminică”, un program complementar, de tip educațional-catehetic, în cadrul parteneriatului Școală-Biserică, inițiat de către Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, chiriarhul locului, şi coordonat de către Sectorul educațional-teologic al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Suceava, sunt înscrise până la această dată 97 de școli de duminică-pilot și două centre de tineret, din tot atâtea comunități parohiale din județul Suceava.)

Daniela Ceredeev, coordonator de program Școala de duminică

Leave a Reply