Înaltpreasfinția Voastră,
Preacuvioși și preacucernici părinți,
Preacuvioase Maici,
Iubiți credincioși și credincioase,
Calendarul Bisericii noastre înscrie în ziua de șase august sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului. Este sărbătoare mare, praznic împărătesc îl numim în limbaj teologic, serbat cu evlavie de întreaga creștinătatea răsăriteană și apuseană; astăzi, în chip deosebit aici, la Mănăstirea Sucevița, care, de secole, are această sărbătoare ca hram.
Este greu să predici la praznicul Schimbării la Față. Adâncimile teologice și duhovnicești ale sărbătorii întrec posibilitățile umane de cuprindere. Vă cer îngăduința și rugăciunea, ca, împreună, să zăbovim pe marginea textului unui imn, a unei cântări, numite tropar, care dorește a sintetiza semnificațiile acestei zile. L-ați auzit de mai multe ori; dar vi-l repet, mai rar rostit, acum:
Schimbatu-te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule,
Arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea.
Strălucească și nouă păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare,
Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu.
Dătătorule de lumină, slavă Ție!
Imnul poate fi structurat în trei părți.
Prima parte este concentrarea a ceea ce a fost; este partea narativă, expozeul, descrierea, sumară – căci imnograful nu-și propune să facă o fișă analitică – a evenimentului:
Schimbatu-te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule,
Arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea.
Ne reamintim ce s-a petrecut atunci, pe Tabor, folosindu-ne și de datele din cele trei evanghelii (Matei, Marcu și Luca) în care avem relatat evenimentul. Domnul Hristos S-a suit pe un munte – neprecizat în Evanghelii, dar identificat, de timpuriu, încă de la scriitorul bisericesc Origen, cu Taborul, o culme muntoasă de aproximativ 575 m. Era însoțit doar de trei ucenici, mai apropiați: Petru, cel mai în vârstă și frații Ioan și Iacob. Înaintea lor (Mc 9, 2; Mt 17, 2), spune Sf. Scriptură și textul imnului, S-a schimbat la față. Ce înseamnă că S-a schimbat la față? A luat o altă fizionomie? Trăsăturile Sale faciale S-au modificat? Au descoperit cei trei că stau în fața unui alt Iisus, necunoscut, de nerecunoscut? Evangheliile ne spun că fața lui strălucea ca soarele (Mt 17, 2; Mc nu amintește de față; Lc 9, 29: „chipul feței sale s-a făcut altul”), iar despre veșmintele Sale, hainele Sale, că au devenit „albe ca lumina” (Mt 17, 2), „albă strălucind” (Lc 9, 29), „albe foarte, ca zăpada, așa cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Mc 9, 3). Toate acestea sunt expresii încă limitate; dacă ar fi avut altceva mai strălucitor decât soarele, evangheliștii ar fi folosit acea comparație, la fel și despre veșminte. Pentru că acolo, pe Tabor, Hristos Dumnezeu Și-a arătat „slava Sa”. Slava Sa ca Dumnezeu. Pe Tabor nu a apărut un alt personaj, ci Același Hristos, Dumnezeu și Om, S-a descoperit cum este El de fapt. Nu a devenit atunci Dumnezeu. Până în acest moment, ucenicii și oamenii L-au văzut pe Iisus flămânzind, dormind în corabie, alungat de confrații Săi iudei; e drept, L-au văzut și făcând minuni, și nu puține. Au auzit glas din cer la Iordan, despre Iisus, că este „Fiul Meu cel iubit” (Mt 3, 17), adică al Tatălui. Acum, însă, Iisus, Hristosul trimis de Tatăl Își arată slava, lumina, Dumnezeirea. Dumnezeu Se descoperă, Se revelează, Se face cunoscut.
Prorocul Moise se ruga: „Doamne arată-mi fața Ta, arată-mi slava Ta”. „Nu poate omul să vadă fața Mea și să trăiască”, i-a răspuns Dumnezeu (pe larg, Iș 33, 18-23). De aceea, în troparul amintit se menționează, explicit, dar și în alte cântări de la slujba de astăzi: Schimbatu-te-ai la față, … Hristoase Dumnezeule, Arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Nu pe deplin; parțial, mult diminuat; funcție de capacitatea fiecăruia de a primi.
Omul s-ar topi dacă ar vedea, în deplinătate, slava lui Dumnezeu, pe Dumnezeu adică. Suntem limitați. Suntem lutul, El este olarul (cf. Is 64, 8). Suntem făpturi, creaturi, El este Făcătorul, a toate Creatorul. Dacă putem ceva, știm ceva despre El, este pentru că El are inițiativa, El vine în întâmpinarea noastră, El ni Se revelează, nu este descoperit de noi, ci ni Se descoperă. În cartea lui Iov avem câteva fragmente deosebit de explicite despre această necuprindere a lui Dumnezeu de către om; permiteți-mi să vă citesc câteva versete:
Cât este de mare Dumnezeu! Dar noi nu putem să-L înţelegem (…) Spune-mi şi mie ce vom putea să grăim cu El? Ce vorbă vom începe noi cu El, astfel întunecaţi la minte precum suntem? Oamenii nu pot să privească prealuminosul soare, care străluceşte pe cer, acum după ce vântul a împrăştiat norii. Acum lumină biruitoare se revarsă din norii de la miazănoapte şi măreţia Domnului robeşte şi cutremură inima. Pe Cel Atotputernic nu putem să-L ajungem cu priceperea noastră. El este atotînalt în putere şi bogat în judecată şi nu calcă niciodată dreptatea în picioare. Pentru aceea oamenii se tem de El şi I se închină; El însă nu-şi pogoară privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi”. (Iov 36, 26; 37, 19.21-24)
Ei bine, iubiți credincioși, avem aici și un prim răspuns la întrebarea: Și totuși: Cui i Se descoperă mai multDumnezeu? Dacă slava lui Dumnezeu li s-a arătat ucenicilor Patru, Ioan și Iacov „pe cât li se putea”, cine poate mai multprimi? Ne-a spus cartea lui Iov: „cel ce nu se crede pe sine înțelept”. Cel smerit adică. Omul care nu are o părere înaltă despre el însuși. Și de ce Dumnezeu Se descoperă, Se odinește, în cel smerit? Pentru că așa este El Însuși: El S-a smerit mai înainte de noi și mai mult decât noi. Numai cel smerit Îl poate vedea pe Cel întru totul smerit. Numai ochiul curat Îl poate vedea pe Cel cu totul neprihănit. „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8). Cugetul mândru Îl va deforma, rațional și ideologic, pe Dumnezeu. Iar inima necurată nu poate primi lumina descoperirii lui Dumnezeu. Este o stare de incompatibilitate, așa cum ne spune Sf. Ap. Pavel: „Ce împărtășire are lumina cu întunericul?”, „Ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea” (2 Co 6, 14).
Aceasta a fost prima parte a troparului. Partea a doua a imnului despre care vorbim este o invocație, o rugăciune, o cerere adresată lui Dumnezeu: Strălucească și nouă păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare. Adică, Doamne, fă un Tabor și aici: lumina Ta, atât cât o putem vedea, să o strălucești și peste noi. Nu doar Petru, Ioan și Iacov să fie părtași ei. Nu doar ei să dorească să facă Ție, și lui Moise și lui Ilie, colibe. Și noi dorim, tânjim, a fi aidoma. La fel. Să simțim și noi ce au simțit ei. Dar ce au simțit ei, mai întâi? Teamă. Spaimă. S-au înfricoșat și „au căzut cu fața la pământ” (Mt 17, 6 + „s-au înspăimântat foarte”; Mc 9, 6: „erau înspăimântați”). Acesta este simțământul cel dintâi: fiorul. Suntem departe de Tine, Doamne.
Și venirea lui Dumnezeu înspre noi, cercetarea lui Dumnezeu asupra noastră mai aduce ceva: ne vedem pe noi înșine, așa cum suntem. Câtă vreme într-o încăpere este întuneric, nu deslușești murdăria. Un singur fir de lumină pieziș intrând pe fereastră descoperă praful pe mobilier. De la Sfântul Isaac Sirul și până la Sfântul Sofronie Saharov, toți Părinții Bisericii au mărturisit: când Dumnezeu vine în viața omului, te vădește de păcat. Ți-l arată, ți-l descoperă, te face mai conștient de el. De aceea în troparul de spune: Strălucească și nouă păcătoșilor, lumina Ta. Lumina Ta ne arată cine suntem, adică plini de păcate. Numai în lumina Ta ne putem vedea, cu adevărat; ne vedem ca fiind păcătoși; altfel, în întuneric trăind, avem o foarte bună părere despre noi înșine. Iar cine nu își vede, nu își recunoaște păcatele sale, acela trăiește în amăgire, își duce viața în minciună.
Despre acest efect al luminii dumnezeiești, văditoare de păcat, despre Dumnezeu Care este lumină, ne vorbește Sf. Ap. și Ev. Ioan în prima sa epistolă sobornicească:
„Aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat. Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 In1, 5-8).
Dar scopul descoperiri lăuntrului nostru cu toate cele rele, nedesăvârșite ale lui, sub lupa și raza luminii dumnezeiești nu este doar simpla vădire a lui. Ce folos ai avea dacă un medic ți-ar pune doar diagnosticul, și te-ar lăsa așa, nu ți-ar prescrie tratamentul adecvat ca să te vindeci? De aceea, Sf. Ioan Evanghelistul continuă: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 In 1, 9).
Iar Sf. Simeon Noul Teolog, în rugăciunea a 7-a din rânduiala Sfintei Împărtășanii, spune, încurajându-ne: „pe cei ce fierbinte se pocăiesc cu mila îndurării îi curățești și îi luminezi și cu lumina îi unești, părtași dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire”. O, ce Dumnezeu avem! Nu doar ne curățește de păcat, ci ne face ca El, ne înfiază, ne face dumnezei. Dumnezeu vrea să fim asemenea Lui: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu (…). Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este” (1 In 3, 2).
De aceea, cu înțelepciune, Părinții Bisericii au așezat acest praznic la mijlocul Postului Adormirii Maicii Domnului, perioadă propice pentru cercetarea de sine în lumina poruncilor lui Dumnezeu; este timp de curățire, timp de mărturisire, vreme binevenită pentru pocăință. Pentru luminare și creștere. Pentru schimbare la față dar la inimă, și la suflet mai întâi.
În acest context aflându-ne, o invocăm și pe Maica Domnului, spunând: Strălucească și nouă păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu. Ea, Maica Domnului, este cea dintâi care a primit descoperirea lui Dumnezeu. Nu din afară, ci dinlăuntru. Ca una care I-a dat trup lui Dumnezeu. Care L-a purtat pe Dumnezeu-Omul în pântecele și în inima ei. Ea este cea dintâi isihastă, cum spune Sf. Ierarh Grigorie Palama. Cea dintâi care a văzut lumina dumnezeiască. De aceea o rugăm să mijlocească pentru noi, ca una care are mare trecere înaintea Fiului ei, așa cum ne dă mărturie și Sfânta Scriptură la minunea de la Nunta din Cana Galileii, și precum știm din atâtea și atâtea mărturii din viețile sfinților.
Dacă una din temele centrale ale sărbătorii Schimbării la Față este lumina, și troparul se sfârșește în această cheie, cu doxologia: Dătătorule de lumină, slavă Ție!
Și de aici s-a inspirat Sfânta Biserică atunci când a rânduit, la sfârșitul slujbei de dimineață, a Utreniei din duminici și sărbători, să se facă începutul cântării Doxologiei: Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat lumină!
Vrednic și cuvenit lucru este a-L slăvi pe Dumnezeu pentru acest mare dar pe care ni-L face de a ni Se descoperi, iubiți credincioși. De a ni Se face aproape. De a veni spre noi. Schimbarea la Față S-a făcut nu pentru Iisus, nu a fost o demonstrație a Ceea ce este El, ci pentru ucenici, pentru a-i ajuta în trăirea Pătimirilor Învățătorului lor. Schimbarea la Față a Domnului, adică arătarea, revelarea slavei Sale, se face pentru noi. Și pentru noi. Ca să vedem ce Dumnezeu avem. Și la ce suntem chemați. Unde putem să ajungem. Desigur, pe cât li se putea, și pe cât putem ni se descoperă Domnul, dar loc de creștere este tot timpul. Putem mai mult. Muntele virtuților este, da, înalt, cu asperități. Urcă-l, omule, de vrei să-L vezi pe Dumnezeu. De dorești să-L cunoști mai mult. Vei cădea cu fața la pământ, te vei îngrozi, te vei spăimânta când te vei vedea cine ești cu adevărat. În lumina care te vădește. Dar Hristos Domnul este Tămăduitorul. Este curățitorul. Este „dătătorul de lumină” care ne ține în viață. Lumina lui este „pururea fiitoare”. Nu există viață fără lumină. Nimic nu crește și nu trăiește în adâncul oceanului, în beznă, în întuneric.
Trăim cu adevărat, ființăm la modul autentic, suntem vii doar în Hristos și cu Hristos. Hristos Lumina. Oricine spune altceva sau propune altceva, alt mod de viață se minte și ne minte. Și orbecăiește în întuneric. Întru lumina și bucuria trăirii cu Domnul, vom urca, pas cu pas, an de an și zi de zi, clipă de clipă pe Tabor. Vom și coborî, vom și cădea. Dar cele gustate și trăite, fie ele și în parte, ni se vor face arvună și avânt spre dorirea de mai mult. Și astfel, mai cu pătrundere și mai arzând vom zice, iar și iar, în zilele de praznic ale vieții noastre:
Schimbatu-te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule,
Arătând ucenicilor Tăi – și nouă – slava Ta, pe cât li se putea.
Strălucească și nouă păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare,
Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu.
Dătătorule de lumină, slavă Ție! Amin.
† Damaschin Dorneanul
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților