„În vremea aceea Iisus, ridicându-și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei” (Ioan 17, 1-13).
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,
Înaltpreasfinția Voastră, Preacucernici și Preacuvioși Părinți, iubiți credincioși, și credincioase,
Hristos s-a înălțat!
Între Înălțare și Duminica pogorârii Sfântului Duh, Sfinții Părinți au dedicat această duminica a 7-a după Paști, rugăciunii Arhierești rostită de Iisus Hristos către Dumnezeu Tatăl, în Joia Pătimirilor Sale, precum și celor 318 Sfinți Părinți, participanți la sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, unde a fost condamnată erezia lui Arie, care nega divinitatea Mântuitorului[1], ca mărturie eclezială, că adevărul de credință se statornicește în mod sinodal și ecumenic ortodox.
Textul evanghelic din Duminica aceasta, de la Sf. Apostol și Evanghelist Ioan, cap. 17, este unul dintre cele mai frumoase texte din Noul Testament și dă un răspuns clar și ferm, tuturor ereziilor hristologice de peste veacuri.
În acest sens, acest text biblic de la Ioan cap. 17, stă ca fundament dogmatic și liturgic, de necontestat, privind dumnezeirea Fiului Omului și egalitatea Lui cu Dumnezeu Tatăl și cu Sfântul Duh, adevăruri dumnezeiești confirmate și pecetluite prin pogorârea Sfântului Duh, și întemeierea Bisericii, pe care o vom serba duhovnicește Duminica viitoare.
Timpul liturgic dintre Nașterea Domnului, Propovăduire, Crucificare, Înviere, Înălțare, Ședere de-a dreapta Tatălui, și Pogorârea Sfântului Duh reprezintă, în mod concret și pragmatic, lucrarea mântuitoare a Sfintei Treimi, cea slăvită în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh.
De aceea, când în Duminica aceasta serbăm, în mod special, relația de filiație și de paternitate a Fiului cu Dumnezeu Tatăl, trebuie să privim, în mod unitar, și lucrarea și prezența Sfântului Duh, care formează Treimea cea de o ființă și nedespărțită, atât ontologic, adică ființial, cât și atunci când vorbim sau tratăm teologic despre una dintre Peroanele Sfintei Treimi, întrucât Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă slavă Ție, cântăm ca imn liturgic!
În caz contrar, se poate trage concluzia falsă, că până la Pogorârea Sfântului Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi a fost doar spectatoare și intră în „scenă” doar la Cincizecime, adică duminica viitoare!
În cele ce urmează, voi vorbi despre rugăciunea Mântuitorului adresată Tatălui, cunoscută ca „Rugăciunea Arhierească”, împlinită prin lucrarea Sfântului Duh și despre unirea și unitatea credinței creștinilor ortodocși, în Duh și în Adevăr, în sens biblic, patristic, canonic și ecumenic.
Onorată asistență și iubiți credincioși,
Rugăciunea Arhierească cuprinde trei forme caracteristice rugăciunii unui Arhiereu, care nu se roagă doar pentru sine, ci are în spatele său pe credincioșii Bisericii sale, respectiv, rugăciuni de laudă, de mulțumire și de cerere, într-o triplă ipostază: de „Mijlocitor, de Arhiereu şi de Rugător”, ne învață Sfântul Chiril al Alexandriei[2].
Este o rugăciune pentru Sine, pentru ucenici și pentru unirea și unitatea Bisericii Sale, înțelese în mod sinodal și comunitar, adică, cler și popor, de-a lungul veacurilor până la slăvita Sa, a doua Venire.
Rugăciunea pentru Sine are în vedere firea Sa omenească, adică, Mântuitorul Se roagă lui Dumnezeu Tatăl, ca Fiu al Omului, întrupat ca Fiu al lui Dumnezeu: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui” (v. 1-2).
Deci, „Hristos cere Tatălui s-L preaslăvească cu slava dumnezeiască în calitatea Sa de Om, nu de Dumnezeu. Ca Dumnezeu, El o avea […] însă, prin întrupare, Hristos S-a golit de slava Sa dumnezeiască (Filipeni 2, 7) pentru a se putea jertfi pentru oameni, […] dar în același timp, prin întrupare Fiul S-a ridicat la aceeași slavă dumnezeiască pe care a avut-o la Dumnezeu Tatăl înainte de a fi lumea […], așadar, Slava Tatălui este și slava Fiului”[3]. Mântuitorul acceptă liber paharul morții, pentru că este voința Părintelui Ceresc, ca El să fie adus jertfă pentru a elibera umanitatea de păcat şi de moarte: „Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu?” (Ioan 18, 11).
Fiul știe voința Tatălui de aceea o împlinește întocmai și se adresează Tatălui astfel: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (v. 3-5).
Toată activitatea Mântuitorului Iisus Hristos se desfășoară sub semnul ascultării desăvârșite față de Tatăl: „M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis” (Ioan 6, 38). Înțelegem că izvorul Arhieriei lui Hristos este Dumnezeu Tatăl și „Arhieria lui Iisus nu este autonomă și cu atât mai puțin absolută, ci relativă, în sensul că se desfășoară în relație cu Tatăl, prin raportare continuă la voia Tatălui”[4].
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Arhiereu, are conştiinţa că Şi-a împlinit misiunea arhierească de jertfire de Sine în locul nostru şi pentru noi pentru a face pe oameni „părtaşi dumnezeieștii firi”, prin energiile dumnezeiești necreate (2 Petru 1, 4).
În acest context, Sfinții Părinți operează cu un principiu gnoseologic unanim acceptat, anume, acela căruia „adevărul nu este în cuvinte, ci în lucruri și acțiuni concrete (n.m.) […]. Limba română face distincția între „a ști” și „a cunoaște”, între „știință” și „cunoștință”[5].
Verbul „a ști” rezumă informația la nivel rațional, iar verbul „a cunoaște”, presupune coborârea informației mintale în inimă și îndeplinirea ei în mod concret și empiric, prin simțuri, întrucât centrul cunoașterii este inima, iar centrul științei este mintea. Dacă mintea și inima lucrează împreună, ele îl conduc pe om la Dumnezeu și la îndumnezeire (Theosis) prin participarea harică la Dumnezeirea Fiului întrupat, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul[6].
Evagrie Ponticul precizează: „Credința este începutul iubirii, iar deplinătatea iubirii este cunoașterea lui Dumnezeu”[7], care aduce viața cea veșnică, cum ne învață Mântuitorul nostru în pericopa evanghelică de astăzi (Ioan 17, 3).
Cunoașterea desăvârșită se realizează prin puterea și lucrarea Sfântului Duh. Cuvântul „cunoaștere”, la care face referire Iisus Hristos în rugăciunea Arhierească, include în mod subânțeles pe Duhul Sfânt, chiar dacă Mântuitorul nu-L pomenește în mod expres.
De ce nu-L menționează Iisus Hristos în rugăciunea Sa și pe Duhul Sfânt cu mențiunea: „[…] să-L cunoască lumea și pe Duhul Sfânt pe care L-ai purces din veșnicie”?
Răspunsul îl găsim la Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, care zice: „dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul Sfânt pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul Sfânt, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 37-39).
Preaslăvirea se referă la ridicarea firii umane îndumnezeite a lui Iisus întrupat, la aceeași demnitate, cinste și slavă, pe care a avut-o Fiul lui Dumnezeu înainte de a fi lumea.
Deci, preaslăvirea firii umane a Mântuitorului o face Dumnezeu Tatăl, după Înălțarea lui Iisus Hristos la cer și șederea de-a dreapta Lui, și când trimite pe Duhul Sfânt în lume, în numele lui Iisus Hristos, ca să desăvârșească împreună lucrarea Sfintei Treimi.
În plus, nu-L menționează în mod expres, întrucât atunci când vorbim despre Tatăl și despre Fiul, vorbim și despre Sfântul Duh implicit, deoarece Sfântul Duh purcede de la Tatăl, care-L trimite în lume în numele lui Hristos: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26) și „Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).
Așadar, Sfânta Treime se propovăduiește, se cunoaște și se unește cu noi și locuiește în noi (Ioan 14, 23), prin puterea, lucrarea, iluminarea, și pecetea Sfântului Duh.
Așadar, atunci când Sfinții Părinți vorbesc despre cunoașterea lui Dumnezeu, noi trebuie să-i considerăm ca și cum ei ar fi unul singur! De ce? Pentru că Duhul Sfânt îi modelează și îi luminează în așa fel, încât să se înțeleagă din priviri, într-un consens unanim al interpretării Sf. Scripturi. Pentru că îi unește Duhul Sfânt, întru legătura păcii (Efeseni 4, 3), care îi inspiră, îi îndrumă și le dă calitatea de oameni duhovnicești, care pe toate le judecă (analizează – evaluează – ἀνακρίνει), deoarece primesc mintea (νοῦς) lui Hristos (1 Corinteni 1, 17 – 2, 15-16)[8].
Sfântul Duh este revelat de Dumnezeu și conceput de Sfinții Părinți ca o legătură interioară între Tatăl și Fiul, pentru ca Tatăl să fie prezent în Fiul și Fiul în Tatăl. Erezia Filioque, care învață că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, „dizolvă taina comuniunii trinitare și face abstracție de prezența Tatălui în Fiul și a Fiului în Tatăl, la care se referă Mântuitorul în rugăciunea Sa arhierească”[9].
Iubiți credincioși,
În al doilea rând, Iisus Hristos Se roagă şi mijlocește pentru Apostolii Săi, ca să-i întărească în credință, ca să fie lumină lumii, precum şi pentru toţi creştinii care Îl vor primi şi recunoaşte ca Dumnezeu şi vor fi peste veacuri una, după modelul unirii și a iubirii Tatălui cu Fiul în Duhul Sfânt: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“ (Ioan 17, 21).
În aceste cuvinte se găsește programul unirii și al unităţii creştine în Duh și în Adevăr, definit de Iisus Hristos Însuşi, atunci când se roagă Tatălui şi definit și de Părinţii sinodali din totdeauna, sub această sintagmă: „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (v.17).
Unirea și unitatea creştinilor ortodocși are temei trinitar, se realizează prin Cuvântul adevărului, revelat în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, care-i sfințește și-i unește cu Sfânta Treime.
Astfel, devenim „moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos” (Romani 8, 17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Cine nu rămâne în Adevăr nu se sfințește, ci se îndrăcește și se rupe de Dumnezeu, de Hristos şi de Biserica Sa, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.
De aceea, Biserica Ortodoxă, de-a lungul istoriei sale, a statornicit canoane apostolice (10, 45, 65), ecumenice, locale și patristice, care interzic creștinilor ortodocși să se roage împreună cu ereticii și cu cei despărțiți de Biserică, adică cu schismaticii, întrucât nu există comuniune euharistică și Biserică adevărată fără unitate de credință dreptmăritoare(Efeseni 4, 13).
Clericul, care co-slujește cu ereticul sau cu schismaticul să se caterisească, iar laicul să se afurisească. De exemplu, canonul 10 Apostolic precizează, în plus: „dacă cineva se va ruga, chiar și în casă, împreună cu cel afurisit, să se afurisească și el”.
Atenție mare! Cei ce mergeți la casele de adunare sectare și la Bisericile nerecunoscute canonic! Ne putem ruga pentru cei ce sunt în afara Bisericii, prin iconomie, dar niciodată împreună cu ei, deci, Biserica Ortodoxă nu-i abandonează, ci se roagă astfel: „pentru ca să-i învețe pe dânșii cuvântul adevărului; să le descopere lor Evanghelia Dreptății, și să-i unească pe dânșii cu Sfânta sa Sobornicească și Apostolească Biserică”.
Așadar, Biserica Ortodoxă le acordă șansa să fie reprimiți, botezați sau rebotezați, după caz, pentru ca să fie mântuiți, miluiți și apărați cu harul lui Dumnezeu, care vrea „ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4), însă, abia după ce ereticii și schismaticii se leapădă de erezia și de schisma lor, și fac pocăință pe măsură.
Unde este erezie și schismă, harul și lucrarea mântuitoare dispare, iar formele de exprimare ale falsei credințe devin simple gesturi ritualice, chiar idolatre, care atrag blesteme și afurisenie peste cei prezenți.
De aceea, Ortodoxia nu poate avea inter-comuniune de rugăciune și nici inter-comuniune euharistică cu ereticii, adică nu ne putem ruga împreună cu ereticii și cu schismatici, și nici împărtăși împreună cu ei, din același Sfânt Potir.
Există, din păcate, o tendință a unor teologi și chiar clerici, care răstălmăcesc, spre a lor pierzanie, rugăciunea arhierească, rostită de Mântuitorul, și practică un ecumenism diplomatic și fățarnic, invocând frățietatea și „iubirea fără granițe dogmatice”, nesocotind Adevărul divin, relativizând astfel, Revelația divină și canoanele Bisericii. Toate acestea în numele „dragostei” față de aproapele, a păcii, a umanismului, a toleranței selective, a egalității de șanse, a drepturilor omului de a se răzvrătiri împotriva moralei creștine și rânduielii bisericești.
Aceștia au inventat conceptul ecumenist de „potirul comun”, care transformă libertatea religioasă și dreapta credință într-o victimă a corectitudinii politice și ecumenice.
În acest caz, acest „potir comun”nu este Potirul Nemuriri și al Învierii, ci este potirul morții și se transformă în cupa mâniei lui Dumnezeu, cum proorocește Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în Apocalipsă cap. 15-16.
Constatăm că, în zilele noastre, „creștinul nu mai este ucis fizic, ci este ucis social, este anulat, este forțat să aleagă între conștiința sa și integrarea în societatea modernă sau ecumenică, fiind împins sistematic spre o autocenzură, care echivalează cu o capitulare spirituală”[10]. Nu astfel de închinători dorește Dumnezeu!
Acest gen de ideologie ecumenică perdantă și de ipocrizie sistemică generează apostați, eretici și schismatici în numele libertății religioase și prin constrângere socială. Aceștia alcătuiesc „lumea păcatului”, față de care Mântuitorul Iisus Hristos precizează, în rugăciunea Arhierească: „Nu pentru lume mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, căci ai Tăi sunt” (Ioan 17, 9). Deci, însuși Iisus Hristos se delimitează de lumea eretică și apostată!
Pentru a evita Babilonul liturgic și social, proorocit în Apocalipsă (cap. 18), să ne alăturăm și noi rugăciunii arhierești a Mântuitorului și să ne rugăm pentru unirea credinței ortodoxe, nu cu alte credințe false, într-o flacără vie și puternică, ca să putem să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim Domnului și cu o gură și o inimă, să slăvim și să cântăm preacinstitul și de mare cuviință numele Preasfintei Treimi.
Așadar, „să luptăm pentru credința dată sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3), până la martiraj și până la ultima picătură de sânge, păstrând unitatea credinței ortodoxe în Duh și în Adevăr, și să ne rugăm pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, și pentru unirea tuturor, spre slava Preasfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Amin.
Hristos s-a înălțat!
Pr. Prof. Dr. Docent Mihai VALICĂ
[1] Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghe PETRARU, „Mijlocitorul veșnic al mântuirii noaste”, disponibil la: https://ziarullumina.ro/amp/mijlocitorul-vesnic-al-mantuirii-noastre-122951.html.
[2] SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, în: PSB vol. 41, III, X, XI, pp. 195, 974, 1044.
[3] † CALINIC BOTOȘĂNEANUL, Trilogia Cuvântului. Predici la Duminicile de peste an, Ed. Crimca, Suceava, 2022, pp. 46-47.
[4] Preot Prof. Univ. Dr. Constantin COMAN, Moștenirea sau cum mi-am însușit rădăcinile duhovnicești, Ed. Bizantină, București, 2024, p. 423.
[5] Preot Prof. Univ. Dr. Constantin COMAN, Moștenirea sau cum mi-am însușit rădăcinile duhovnicești, Ed. Bizantină, București, 2024, pp. 330-331.
[6] SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL DESPRE VEACUL ÎNDUMNEZEIRII, disponibil la: https://doxologia.ro/sfantul-maxim-marturisitorul-despre-veacul-indumnezeirii.
[7] Preot Prof. Univ. Dr. Constantin COMAN, Moștenirea sau cum mi-am însușit rădăcinile duhovnicești, Ed. Bizantină, București, 2024, p. 331.
[8] Preot Prof. Univ. Dr. Constantin COMAN, „Duhul lui Dumnezeu și omul duhovnicesc”, în: Erminia Duhului, Ed. Bizantină, București, 2002, pp. 80-81.
[9] † CALINIC BOTOȘĂNEANUL, Logica Trinității, Ed. Gedo, Cluj Napoca, 2005, p. 9; 29-42.
[10] Disponibil la: https://www.adevarulbisericii.ro/reactie-cum-rar-se-poate-auzi-in-romania-a-episcopului-vicar-patriarhal-in-timp-ce-in-tari-din-zonele-extra-europene-credinta-crestina-se-plateste-cu-viata-in-civilizata-europa-marturisirea-credi/.