98 de toamne se înnumără azi de la nașterea părintelui Iachint Unciuleac, „un stareț simbol”, al 79-lea al Mănăstirii Putna.
Am vrăfuit, cam pe la vremea utreniei, un șir frumos de cărți ce-mi par a tăinui rugăciune, și-am luat la filuit „Fărâme dintr-o existență exemplară, Arhimandritul Iachint – un stareț simbol”, volum-evocare publicat la Editura GEDO, Cluj-Napoca, în 2005, coordonat de Părintele Arhiepiscop Calinic, la acea vreme episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.
Cred, așa cum o tot spun, că-s potrivită rugăciune unele cărți ca aceasta.
Se împlineau atunci 7 ani de la strămutarea părintelui Iachint în lumina veșniciei și 30 de personalități eclesiale, academice și culturale au evocat fărâme „dintr-o luminoasă icoană pe sticlă a unui mare român”, cum îl numea Teodor Dima, în Cuvântul înainte.
Mi se nestăvilesc gândurile atinse de Cerul încredințării și al recunoștinței. Mi-a fost duhovnic în copilărie, păstrez cu duioșie în suflet amintirea minutelor de taifas de după vecernie sau liturghie, în liniște de arhondaric; ani întregi am adunat cu grijă într-o cutioară sidefie de bijuterii cruciulițele minuscule, înflorate rudimentar, dar care-mi păreau a fi cu migală filigranate și toate-toate erau rugate.
Și cred, ca și fiecare dintre cei care l-au cunoscut, că părintele stareț era întocmai așa:
„un Daniil Sihastrul al zilelor noastre” (Patriarhul Teoctist);
„omul lui Dumnezeu” (Mitropolitul Antonie Plămădeală);
„chipul monahului blând și smerit” (Pimen, Arhiepiscopul);
„un stareț simbol, (…), un izvor care s-a înveșnicit prin actul său creator” (Înaltpreasfințitul Calinic, căruia i se datorează și editarea acestui volum);
„un om plin de virtuți” (episcopul Gherasim Putneanul);
„un om al smereniei și al răbdării” (părintele stareț Melchisedec Velnic);
„acea făptură care ridica bunătate, lumină și smerenie” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, maica Benedicta);
„un om providențial” (Claudiu Paradais).
De câțiva ani, ni s-a cuibărit, cred, multora sub pleoapa sufletului imaginea părintelui Iachint, așezat în scaunul de rugăciune, în cerdacul chiliei sale, cu privirea supusă unui capăt de Cer, pe care l-a știut izbăvitor și l-a așteptat răbdător viața toată.
Firească și necontenită fie-i pomenirea! Și amintirea.