_ Ia, de sufletul părinţilor mei, Vasile şi Ana! (sau Maria, sau Gheorghe, sau Alexandru, sau Ileana, sau cum le-o fi fost numele)
_ Bogdaprosti! (Dumnezeu să le facă parte!)
Acest scurt (dar plin de esenţă) dialog are loc pretutindeni în bisericile ortodoxe de obicei sâmbăta. În puţine cuvinte se petrece o tainică lucrare: cel care miluieşte (dă de pomană) cere iubitorului de oameni Dumnezeu ca fapta lui de milostenie să fie socotită în rândul faptelor bune făcute de cel pomenit; iar cel care primeşte pomana (plată pentru rugăciune şi nu cadou este) întăreşte rugăciunea celui dintâi. Şi Dumnezeu le împlineşte rugăciunea, potrivit făgăduinţei Fiului Său: „dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri.” (Matei 18, 19)
Temeiul rugăciunii pentru cei morţi stă în iubire, în credinţa în înviere şi viaţa veşnică. Iar această credinţă are la bază mărturiile Sfântei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii a Bisericii.
Biblia consemnează rugăciuni şi jertfe (pomană) care se făceau pentru sufletele celor plecaţi din lumea aceasta:
- În vremea Proorocului Ieremia, mulţi membri ai poporului ales nesocotiseră legământul făcut de Dumnezeu cu strămoşul lor Avraam. De aceea Dumnezeu îi porunceşte lui Ieremia să nu ia parte la ritualurile lor de înmormântare: „Nu se va frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort; şi nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor şi după mama lor.” (Ieremia 16, 7) Prin urmare, era o „pâine de jale” şi o „cupă a mângăierii”, cum sunt colacul cu lumânare şi pausul care se leagănă la „Veşnica pomenire!”
- Tobit îl îndeamnă pe fiul său, zicându-i: „Fii darnic cu pâinea şi cu vinul tău la mormântul celor drepţi, dar păcătoşilor să nu dai!” (Cartea lui Tobit 4, 17). Iată că Dumnezeu primeşte pomana care se face de sufletul drepţilor, dar nu şi pe cea care se face de sufletul păcătoşilor, pentru ca nu cumva să fie careva să zică: „Lasă, vor da urmaşii de pomană pentru sufletul meu şi eu mă voi mântui!”, ci fiecare să se lupte în timpul vieţii acesteia să-şi agonisească mântuirea.
- După lupta purtată de Iuda Macabeul împotriva oştirilor lui Gorgias şi pe care a câştigat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, cei care erau cu el s-au întors să-i ridice pe cei morţi ca să-i îngroape în rândul rudeniilor lor. Aceştia au găsit sub hainele morţilor amulete închinate idolilor Iamniei şi au înţeles pricina pentru care Dumnezeu i-a ucis. „Întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se şteargă. Iar viteazul Iuda a îndemnat mulţimea să se păzească fără de păcat, văzând cu ochii cele ce s-au făcut pentru păcatul celor care mai înainte au căzut. Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi.” (Cartea a doua a Macabeilor 12, 40-44)
- În Noul Testament scrie că, după ce Mântuitorul S-a jertfit pe Cruce, sufletul Său S-a pogorât în iad cu putere dumnezeiască (I Petru 3,19) pentru a propovădui sufletelor care se aflau aici, începând cu Adam şi Eva. Acelea care au intrat în comuniune cu El, în Sâmbăta Mare, au fost trecute în rai, în acel azi al tâlharului de-a dreapta (Lc. 23,43).
- Sf. Ap. Pavel se roagă pentru Onisifor care-i fusese alături în momente de grea încercare, ca la ziua judecăţii „să afle milă de la Domnul”(II Timotei 1, 16-18).
- În Sfânta Liturghie (chiar în cea a Sf. Ap. Iacov) se fac rugăciuni pentru cei morţi.
- Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Să ne rugăm pentru cei morţi, punând şi pe alţii să se roage şi dând săracilor milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să se facă pomenire la Sfintele şi înfricoşătoarele Taine pentru cei mutaţi de la noi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor morţi. Pentru că atunci întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu, când clerul întreg se roagă, când înfricoşata Taină stă de faţă, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu, rugându-L pentru ei?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a IV-a la Filipeni)
Biserica a rânduit să se facă pomenire pentru cei morţi, la soroacele lor ( 3 zile – practic ziua înmormântării, 3 – în cinstea Sfintei Treimi; 9 zile – când se face agheasma, 9 – în cinstea celor 9 cete îngereşti; 40 de zile – când are loc judecată particulară a sufletului, 40 – după numărul zilelor câte a stat Mântuitorul pe pământ după Înviere; şi în fiecare an de la 1-7 şi, cine va voi, şi după aceştia), în sâmbetele dinaintea posturilor: Paştilor (Moşii de iarnă), Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (Moşii de vară) şi al Naşterii Domnului (Moşii de toamnă), precum şi în primele 6 sâmbete ale Postului Paştelui.
În sâmbăta de dinaintea Cincizecimii (Rusaliilor) sunt Moşii de vară.
În biserici se slujeşte Sfânta Liturghie şi se face pomenirea morţilor. Numele trecute de creştini în pomelnice sunt aduse de preot înaintea lui Dumnezeu la rugăciunile de la Proscomidie, când se scot părticele pentru sufletele lor. Aceste părticele, în timpul liturghiei, se răstoarnă în Sfântul Potir. Astfel şi cei morţi devin părtaşi la Sfânta Jertfă.
Despre aceasta, Sf. Nicolae Cabasila spunea: „Sfintele Daruri se dau, într-adevăr, prin trup, celor ce încă vieţuiesc în trup, dar ele pătrund mai întâi în substanţa sufletului şi prin suflet trec în trup. […] Prin urmare, sufletul n-are nevoie de trup pentru primirea sfinţirii, ci mai degrabă trupul are nevoie de suflet.[…] Preotul împărtăşeşte, într-adevăr pe toţi cei ce vin la împartăşanie; Hristos însă, numai pe cei vrednici de împărtăşanie. De aici se vede ca săvârşitorul Tainei şi sfinţitorul sufletelor, atât ale viilor cât şi ale morţilor, este unul și acelasi: Mântuitorul Însuşi. Prin urmare, din cele spuse reiese că toate câte ţin de savârşirea Sfintei Taine sunt comune şi celor vii şi celor morţi. […] E vădit că împărtăşirea cu sfintele Daruri a sufletelor morţilor nu numai că e posibilă şi că nimic nu i se împotriveşte, dar se şi impune cu necesitate.” (Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii – cap XLIII, p. 60-61, Ed. Arh. Bucureştilor 1989)
Pe lângă pomelnice, creştinii aduc jertfă (colivă, colaci, plăcinte, şi altele) pentru a fi sfinţită şi împărţită mai apoi ca pomană de sufletele înaintaşilor: părinţi, moşi, strămoşi, fără de care astăzi n-am fi. Veşnică să le fie pomenirea din neam în neam!
Pr. Cezar-Gorun Nesvadba
Parohia Budeni