Textul veterotestamentar din Ieșire 16, 14-15 descrie purtarea de grijă a lui Dumnezeu, manifestată față de poporul israelit. Numită generic „mană” – cuvântul „mān” provine de la întrebarea evreilor, atunci când au văzut pentru prima dată în pustiu „niște boabe mici, ca boabele de gheață” (Ieșire 16, 14) – termenul este varianta unui dialect străvechi din literatura canaanită, folosit cu precădere în scrierile de la Ugarit (cf. F. C. Fensham, Exodus. De Prediking van het Oude Testament, Nijkerk, Callenbach, 1970, p. 96). Chiar și aramaica veche, la fel ca siriana utilizează acest cuvânt care devine important deoarece, în textul Evangheliei după Ioan se va transforma într-o invitație euharistică, valabilă pentru comunitatea celor credincioși: ea vizează câteva imperative, ca „a gusta”; „a atinge” sau, uneori „a mirosi” că Domnul este Bun, că darurile pe care El le oferă „sunt delicioase, hrănitoare și gratuite, nemeritate și imposibil de câștigat […] Imaginea manei este răspândită în toată Scriptura, prin multiplele referințe senzoriale la abilitatea și disponibilitatea lui Dumnezeu de a se îngriji de toți copiii Săi, chiar și de cei ce murmură de-a lungul experienței din pustiu” (cf. Leland Ryken, James C. Wilhoit, Tremper Longman III (edd.), Dicționar de imagini și simboluri biblice, traducere coordonată de Silviu Tatu, Editura Casa Cărții, Oradea, 2011, p. 587).
Important e faptul că Domnul Iisus Hristos Se identifică cu adevărata „mană nemuritoare”. Prin această formulare El se revelează a fi într-adevăr „Pâinea vieții”, care va căpăta un dublu sens: pe de o parte va confirma veridicitatea adevărului Întrupării, valabil și incontestabil pentru toți cei care vor crede în El, iar pe de altă parte, va fi ecoul invitației făcute tuturor celor care vreau să ucenicească alătrui de El: căutați hrana care rămâne spre viața veșnică (Ioan 6, 27b).
Hristos ne arată că există o legătură indestructibilă între „a vedea”, care, din perspectivă biblică e legată de „a crede”; principiile sunt valabile deoarece mereu inițiativa cunoașterii lui Dumnezeu îi aparține Tatălui, prin relația vie și neîntreruptă cu Iisus, realizată cu ajutorul credinței vii și lucrătoare, învățându-ne pe fiecare un lucru esențial: moartea fizică nu îl poate separa niciodată pe adevăratul credincios de comuniunea de viață inaugurată și întemeiată pe relația de credință în Hristos, iar adevăratul creștin trebuie să răspundă mereu cu credință și nădejde imperativului liturgic: Gustați și vedeți că Bun este Domnul! (Psalm 33 [34], 9).
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
