Iubirea de Patrie, ca „slavă și cinstire a Neamului” prin Biserica lui Iisus Hristos

1. Introducere

„Și s-a întors Moise la Domnul și a zis: „O, Doamne, poporul acesta a săvârșit păcat mare, făcându-și dumnezeu de aur. Rogu-mă acum, de vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” (Ieșire 31-32).

Iubirea de Patrie înseamnă, din punct de vedere biblic, identificarea cu poporul în mod absolut și lupta personală pentru a-l duce spre înviere în fața lui Dumnezeu, la judecata neamurilor (Matei 24, 30), când va veni fiecare nație cu „cinstea și slava sa” (Apocalipsa 21, 26).

Marele Moise cere să fie șters și el din „Cartea Vieții”, dacă Dumnezeu nu se va milostivi și îndura să-i ierte poporul de greșelile lui.

2. Patriotismul personal și cel eclezial

Atât mijlocirea personală cât și cea comunitară, manifestată prin Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sunt căi esențiale de manifestare a iubirii de Patrie.

Biserica are responsabilitatea să „reunească” cerul cu pământul, întrucât Biserica include Națiunea, să formeze un echilibru armonios, care să întretaie verticala cerească cu orizontala omenească, sau cel puţin să reducă distanţele dintre sacru şi profan, dintre teologic şi social.

Revenirea sau recuperarea religiei în viaţa societăţii postseculare aduce o stabilitate socială şi politică recunoscută aproape unanim de sociologi, filozofi şi politologi contemporani. Prof. Andrei Marga, de exemplu, scrie: „[…] reducerea democraţiei la democraţia procedurală – şi, în fapt, la alegerea periodică de lideri, în care proiectul statului laic, al iluminismului secularizat, şi-a aflat culminaţia – etalează astăzi o dificultate: democraţia procedurală se dovedeşte incapabilă să motiveze suficient vieţile individuale. Suntem, în orice caz, solicitaţi, ca democraţi, să recunoaştem religiei o capacitate de motivare a comportamentului democratic mai mare decât opticile secularizate ale statului laic, care au fost dispuse să o facă. În acest înţeles, religia nu mai rămâne o chestiune a vieţii private a persoanei, cum s-a mai putut spune la începutul secolului XX, ci devine o chestiune de interes public, iar poziționarea în raport cu Dumnezeu devine parte a culturii civice a democrațiilor însele”[1].

Cu alte cuvinte, Biserica trebuie să recupereze socialul, aşa cum „cultura secularizată resimte nevoia recuperării religiei, pe care ea a transferat-o în sfera privată a vieţii oamenilor”[2] și doreşte să invite socialul la dialog, la colaborare şi responsabilizare reciprocă în vederea recuperării şi slujirii „omului recent”. Cu această disponibilitate reciprocă ne aflăm, într-adevăr, pe cursul istoric al unei corecturi a secularizării înseşi[3].     Deci, iubirea de Patrie are izvorul și fundamentul în iubirea de Dumnezeu, care este Iubire (1 Ioan 4, 16). Fără această dimensiune duhovnicească, iubirea de Patrie se poate transforma în „patriotism” sec, alimentat cu patriotarde zgomotoase ipocrite și ridicole.

2.1. Scopul neamurilor în contextul patriotismului și a iubirii de Țară

Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte alcătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemați la judecată[4]. Pe acest adevăr biblic, Biserica a instituit, la nivel liturgic și eclezial, Cultul Eroilor.

Indiferența sau nepăsarea față de Patrie, pentru care suntem datori să facem fapte bune, este un păcat, întrucât chemarea noastră este să slujim aproapelui (ministerium), în mijlocul poporului în care am fost „altoiți”, de unde vine și cuvântul „ministru”: „cel ce ştie să facă binele şi nu-l face, păcat îşi este sieşi” (Iacob 4, 17).

Nu este întâmplător faptul că ne naștem într-o anumită familie, că aparţinem unui anumit neam. Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne-a hotărât o evoluţie în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.

Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu, slujind-o cu iubire jertfelnică. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să-şi dezvolte mai departe cultura naţională şi conştiinţa duhovnicească de sine și a unei naţii, având la bază următoarele principii morale:

• Biserica nu trebuie să susţină un anume sistem politic sau ideologic, ci trebuie privită ca mijloc de tămăduire.
• Biserica nu condamnă politica în sine, ci numai politicianismul, demagogia şi minciuna. Politica devine nocivă când luptă împotriva lui Dumnezeu şi omului.
• Creștinismul ca doctrină şi sistem „de viaţă din belșug” este net superior oricărei doctrine politice sau sociale. Biserica poate fi privită în acest sens ca o alternativă concretă şi sigură pentru bunăstarea pământească, mântuirea lumii şi a omului prin Iisus Hristos.
• Biserica respectă autonomia legitimă a ordinii democratice şi nu-şi atribuie calitatea de a impune o soluţie instituţională sau constituţională.
• Biserica nu este un partid religios, cu care se poate cădea la învoială în schimbul unor promisiuni materiale.
• Biserica este a lui Iisus Hristos, Trupul tainic, viu şi activ în lume şi în istorie. De aceea trebuie să fie metapolitică, dincolo de politică, nu în afara ei, așa cum doreau ateii comuniști să țină Biserica doar într-un „getou liturgic”, ci Biserica trebuie să vegheze la spiritualizarea actului politic sau administrativ, nu să se dilueze în politică sau în „asistența socială de cinci stele.”
• Rolul Bisericii nu este de a se opune politicii, ci are chemarea de a „spiritualiza” politica şi nu de a politiza Biserica. Prin „a spiritualiza politica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria morală de a arăta politicienilor care sunt exigenţele şi principiile moralei creştine necesare a fi respectate în viaţa şi activitatea politică[5]. Aceasta înseamnă a face politica „posibilă”, adică suportabilă.
• Cei ce nu iubesc Patria și Neamul Românesc trebuie demascați și scoși din viața administrativă și politică a Țării.
• Atunci când Biserica se lasă prinsă în jocul politic, de fapt trădează și repetă gestul arhiereilor Ana şi Caiafa, sau al cărturarilor şi al arhiereilor, care în loc să fi văzut în Hristos un Mântuitor, au văzut în Iisus un tâlhar sau un rege lumesc şi s-au învoit cu Puterea să-L răstignească, tocmai ei, care lucrau cu sacrul! Sacrul se retrage în faţa lui Mamona şi nu poate fi identificat nici chiar de „experţi”! Nu se poate sluji la doi domni concomitent, iar tăcerea la vederea nedreptății însemnă trădare pe față.
• Adevărata comunitate spirituală a creştinului e Biserica, nu statul. În acest sens nu există alterativă. În afară de Biserică nu există comunitate spirituală. De aceea nu se poate vorbi de un stat-comunitate spirituală, sau de un stat teocratic.
• Când oamenii îşi închipuie că dețin secretul unei organizări sociale perfecte, îşi inchipuie că pot folosi şi orice mijloc – chiar şi violenţa şi minciuna – pentru a o realiza. Politica devine atunci o „religie lumească”, având iluzia că va construi raiul pe pământ. Nici o societate politică avându-şi propria autonomie şi propriile legi nu va putea fi confundată cu Împărăţia lui Dumnezeu.
• Biserica Ortodoxă recunoaşte, stăpânirii, respectiv politicii, sau mai bine zis „cetăţii omeneşti”, pe baza revelaţiei biblice, un statut trecător și constructiv, doar dacă stăpânirea este de la Dumnezeu rânduită și iubește Patria, slujindu-o și apărându-o cu prețul vieții.
• Pe adevărații patrioți iubitori de Patrie îi recunoaștem după faptele lor!

3. Patriotismul economic între corporatiștii moderni și trădarea de Țară

Comercianții, în spirit creştin, sunt definiţi ca fiind negustorii cu bună măsură[6]. Comercianții fără principii etice consideră esenţa activităţii economice doar profitul cu orice preț, sau mai bine spus, conform principiului hedonist, maximizarea profitului în raport cu efortul depus. În ultima categorie se încadrează, conform sociologiei economice a bioeticii sociale, corporatiștii moderni, care și-au făcut codul lor de „etică economică” nederanjați de vreo lege națională.

În acest mod s-a trecut în România postdecembristă „de la dictatura proletariatului la democrația colonială”[7], așa cum afirma Prof. Dr. Ilie Șerbănescu, adică un „capitalism comunist”  constituit din furturi, privatizări frauduloase și retrocedări ilegale fabuloase, făcute prin samsarii imobiliari interpuși și nu un capital autentic rezultat din profit economic[8]. Astfel, România a pierdut controlul național asupra economiei și a încetat să mai fie o țară suverană, devenind o anexă de consum, spune același distins Prof. de economie și fost ministru al economiei[9].

Traseismul ideologic al unor economiști moderni de la dreapta la stânga și invers, care urmăresc doar interesul personal, de grup sau experimente mondialiste oculte, produce și mai mare haos, confuzie, egoism, luptă de clasă, avariție, cămătărie bancară salvată din banul public, instabilitate și criză politică și economică,  pe care le trăim, în direct, zi de zi. Economia în România a fost secătuită de valorile ei morale minime şi livrată discreţionar la comandă politică internaţională, marilor carteluri economice și  corporațiilor multinaționale.

„Interesul  național corect”, cu deschidere spre interesul comun și universal este soluția unei Românii profunde și a unui stat de drept autentic și nu slugarnic sau fără un proiect de țară.

România este singurul stat din UE care a scos din Codul Penal infracțiunea trădarea de țară. Dezincriminarea trădării de țară este o crimă economică cu consecințe devastatoare pentru economia națională, de care au profitat toate corporațiile multinaționale, precum și mulți corupți și vătafi autohtoni. Nu poți diminua corupția dintr-o țară, dacă elimini din legislația juridică trădarea de țară și subminarea economiei naționale.

Fără incriminarea acestora în legislația juridică în România, lupta împotriva corupției, de care se face mare caz mai mult mediatic, a fost redusă doar la evaziunea fiscală a pătrunjelului sau usturoiului din piață, la abuzul în serviciu, dacă te opui abuzului corporatist, și eventual la traficul de influență, dacă încerci să faci lobby în interes național, așa cum fac toate țările demne, care sunt state de drept și nu marionete…!

În plus, codurile juridice  „gata confecționate” la Bruxelles și plătite cu 4 milioane de euro au fost asumate prin HG/2009 „ca să răspundă exigențelor CE pentru a ridica monitorizarea asupra justiției din Romania […]”, afirma primul ministru de atunci[10] și nicidecum ca să corespundă interesului cetățeanului român. Consecințele acestei legislații cu dedicație corporatistă au avut și au în continuare efecte devastatoare pentru economia națională, pentru justiția română, pentru viața socială, politică și pentru demnitatea și imaginea României de azi.

4. Concluzie. Ce-i de făcut?

În era globalizării fără granițe și fără „minima moralia” economică și politică este nevoie, mai mult ca oricând, pe lângă iubirea fără condiții a României, și de o o cultură a patriotismului economic și a demnității naționale, precum și de o cultură a revoltei firești (Psalmi 4, 4; „mâniați-vă dar nu greșiți”) și a dreptății civice, în limitele democrației și ale bunului simț (Romani 14, 17), toate susținute de o libertate desăvârșită a cuvântului și a presei oneste. În acest context, greșim iremediabil dacă nu ne mâniem suficient și nu acționăm pe măsură, pentru a ne lua țara înapoi! Așa să ne ajute Dumnezeu!

Pr. Prof. Dr. Docent Mihai VALICĂ

[1] Prof. Dr. Andrei Marga, „O societate postseculară”, în Ziua de Cluj, 25 septembrie 2006.

[2]      Prof. Dr. Andrei Marga, „O societate postseculară”, în Ziua de Cluj, 25 septembrie 2006.

[3]Vezi Mihai VALICĂ, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonie-theologie im Kontext der Lehre und Tradition in der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, teză de doctorat, ed. Christiana, București, 2008, pp. 374-380; vezi şi Mihai VALICĂ et alii, Introducere în Teologia Socială. Teze centrale pentru o Doctrină Socială a Bisericii, Bucureşti, 2005.

[4] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003, mai ales pp. 9-15, 95-119 şi 175-187. Titlul volumului are întemeierea în I Corinteni 15, 22‑23: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (subl. n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea neamurilor”), Apocalipsa 15, 4.

[5]Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf., între altele, Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica Părintelui Stăniloae de dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Preda, Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999.

[6]Vezi: Acatistul Sf. Mina, în Acatistier, ediția a doua a IBMBOR, București, 1982, p. 228. Sf. Mina  fericește și laudă pe negustorii cu bune măsuri și este chemat în ajutorul celor ce se roagă să fie izbăviți de asupririle nedrepte.

[7]Vezi pe larg:  Ilie ȘERBĂNESCU, ROMÂNIA, o colonie la periferia EUROPEI, Ed. Roza Vânturilor, București, 2016, pp. 50-94.

[8] Idem, ibidem, pp. 95-101.

[9] Ibidem, p. 50.

[10] http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5447325-guvernul-adoptat-noul-cod-penal-codul-procedura-penala-codul-procedura-civila.htm.