Veniţi şi voi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credinţă, ca nişte ramuri de finic, şi dragoste, ca nişte stâlpări. (Mărimurile Utreniei Duminicii Floriilor)
E un îndemn care mi-e tare drag și la care cred că suntem chemați și așteptați să dăm deopotrivă răspuns. Și familia și Școala și Biserica. Pentru că, nu-i așa?, familia e „piatra din capul unghiului” și adevărata Școală și adevărata Biserică încep în familie și de desăvârșesc apoi, în fiecare dintre noi, prin educație.
Copilul învață făcând. Nu doar vorbindu-i despre rugăciune îl vom învăța măiestria și liniștea dialogului cu Hristos, ci îngenunchind împreună cu el, lângă el. Și cât de mare poate fi omul care știe să îngenuncheze lângă un copil! Am putea să-i vorbim neîntrerupt unui copil despre cât de tare te înalță generozitatea și omenia. Dar dacă mâna lui nu va fi aceea care să ofere pâinea grijii față de cei din jur, experiența lui va rămâne de suprafață. Și nu pot să nu mă gândesc și la felul în care putem fi lângă copii atunci când descoperă bucuria ce se ascunde în fiecare sărbătoare, în prietenia cu Hristos, în fiecare carte.
Acesta a și fost gândul meu atunci când i-am invitat pe părinți și pe profesori, pe oamenii școlii, la cea dintâi Procesiune Floriile Copiilor, în cadrul Pelerinajului de Florii, organizat pentru întâia dată în Cetatea Sucevei, la inițiativa și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic.
Și-o spun și-acum și-o tot repet cu recunoștință deplină: ieri, la procesiunea copiilor, din sute de piepturi mici a bătut o singură inimă, și-aceea a pulsat a bucurie și-a credință și-a lumină.
I-am invitat să poarte straie lăsate de bunii lor, duioasă moștenire, pentru că albul cămășilor și-al portului tradițional mi se pare a-i străluci, mai cu seamă pe copii, dintr-odată. Și pentru că păstrez, așa cum m-a-nvățat și buna mea, credința că-n fiecare împunsătură de ac pe ne-nceputul pânzei se-ascunde, în cruciulițe, și în broderie, și în pășitură pe ac, și în ajur, câte un „Doamne, ajută!” și „Doamne, iartă-ne!” și „Doamne, îndură-Te!”. Și mi-a fost tare drag să-i văd venind așa, dar mi-a fost și cu tare multă îngrijorare. Ploua. Mărunțel și încăpățânat și nefiresc, parcă, pentru o zi de ajun de Florii. Sau, mai curând, pentru că povestesc despre copii, îmi pare ploaia aceea de ieri a fi ca o-ncercare de zădărnicire. Sau de-ntărire?
Câteva sute de copii și tineri ieșind întru întâmpinarea lui Iisus și pregătindu-și sufletele pentru-ntâlnirea cu Lumina de Sus! Clase întregi din școlile sucevene sau grupuri mai mici, alături de părinții și de profesorii lor. Sau familii întregi, părinți cu copiii în brațe sau purtându-i de mână, să-I întâlnească și pe ei cu Iisus și să-I închine floricele și stâlpări. Mai micii mei prieteni, pe care i-am gândit ca mici icoane și mici cărți de rugăciuni, nu s-au plâns, n-au cârtit, nu li s-a părut a fi jerfta prea mare. Și n-am dreptate-atunci când spun că-n fiecare frumoasă întâmplare care ne vine dinspre ei e-o nouă dovadă de binecuvântare? Și de înaltă chemare! La misiune. La misiune și la reînnoită promisiune. Că vom fi lângă ei, lângă și nu în locul lor, atunci când se află pe Cale. Și când învață să se-mprietenească și ei cu lumea asta mare. Și – uneori! – o știm și noi prea bine, neîndurătoare.
Am văzut nevinovăție, blândețe, gingășie, vis îndrăzneț, rugăciune-mplinită încă înaintea rostirii, credința aceea ce știe taina strămutării munților în mare, și-ncredințarea zidită pe Cuvânt izbăvitor: Lăsați copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18, 16). Cuvintele acelea cu făgăduință, ca și cum ar avea bucăți de pâine în ele, rostite de Învățătorul Deplin, cândva – la vremea înserării, după o zi obositoare, în care predicase neîncetat poporului și răspunsese întrebărilor fariseilor și ucenicilor Săi, rămânând încă în mijlocul lor. Spusele de atunci nu erau adresate doar ucenicilor și mamelor care au vrut să își aducă pruncii la Dânsul, ca să îi binecuvânteze. Ne-a vorbit atunci tuturor, încredințându-ne, deopotrivă, misiunea înaltă a călăuzirii copiilor către Sine, prin credință. Iar credința e cel mai frumos mod de viață. Cu atât mai mult pentru un copil. Și-nvățarea ei începe în taina casei părintești.
Copilul e o icoană pictată de părinți. Un angajament pe care-l regăsim insistent și inspirat evocat de Părintele Arhiepiscop: „Un copil nu resimte atât de mult lipsa valorilor materiale, cât pe cea a unui pedagog bun, destoinic, delicat, care îl poate forma și educa. Ca primi pedagogi, părinții sunt chemați să-și învețe copiii virtuțile: cumpătarea, privegherea, rugăciunea stăruitoare. Și lor li se și adresează stăruitorul îndemn patristic: Dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația ce i-o dai.”
Și v-aș chema să ne-amintim cum se-mplinesc acestea în Copilul Iisus! Avea doisprezece ani și-și însoțea părinții, mergând să se închine la templul din Ierusalim. Le era supus și …sporea cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni (Luca 2, 52). Acesta este modelul pe care-l dorim arătat fiecărui copil. „Hristos Domnul rămâne pentru omenire cel mai înalt model de moralitate. Din acest motiv, copilăria și tinerețea Mântuitorului reprezintă pentru toate generațiile un model suprem demn de urmat, mai ales că, până la vârsta la care și-a început activitatea Sa în lume (30 de ani), S-a arătat a fi ascultător de părinții Săi. Mai mult, a lucrat cu mâinile Sale în toată această perioadă, având o deosebită dragoste față de mama Sa, de Dreptul Iosif, tatăl Său adoptiv, și față de Dumnezeu, precum și față de poporul în sânul căruia S-a născut.” (†Calinic, Familia și filantropia – două instituții divino-umane, p. 31)
E Săptămâna Stâlpărilor spre apus. Suntem cu Iisus Hristos la porţile Ierusalimului, la marginea Ierusalimului. Dorit a fi „orașul păcii”. Mesia vine aici pe mânzul asinei, tocmai pentru ochii curaţi şi credincioşi ai copiilor. Sunt Floriile bucuriei. Ale entuziasmului și încrederii că viața și lumea și „mâinele” lumii se pot schimba. Și ce alți purtători mai potriviți de stâlpări minunate pentru Blândul și Izbăvitorul Iisus decât copiii? Din mâinile lor mici, ramurile înverzite şi înmugurite, „spadele de finic, aprinse de focul credinței că tot ceea ce trăiesc e biruința unui Biruitor”, par să-i îngâne și să cânte cu ei deodată refrenul Floriilor: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! (Ioan 12, 13)
Ne este binecunoscută nerăbdarea cu care pruncii și-i așteaptă pe cei dragi. Ai spune că s-ar și putea agăța de acele ornicului care le măsoară timpul privegherii, ca să le facă să se grăbească și să se petreacă mai devreme. Să învățăm de la ei nerăbdarea de a-I ieși în întâmpinare lui Iisus mai curând! Și să-i învățăm, la rându-ne, rândul și rostul și îngemănarea tainelor strămutate în faptă. Și-n fapte (re)învățate în fiecare zi. Ca și cum am repeta, împreună cu ei, la nesfârșit, lecția dezmărginirii.
N-aș putea trece sub tăcere gândurile părintelui profesor Constantin Necula corelate tocmai prezenței și rostului copiilor în ziua Floriilor: „Copiii sunt niște martori foarte serioși ai Floriilor. Ei devin niște cavaleri ai Împăratului, se pun la dispoziția Mântuitorului. Aici este frumusețea lor de oameni care știu ce au de făcut, de oameni hotărâți să-L apere pe acest Împărat cu orice preț. Domnul se simte în siguranță alături de copii, de oamenii aceștia mici care spun adevărul. În mintea mea, Floriile se leagă de imaginea duioasă a copiilor care se oferă sprijin Domnului Hristos și cred fundamental că, prin aceasta, El închide puțin evanghelia pentru ochii lor. Este cea mai frumoasă, mai tămăduitoare imagine pe care Hristos o face pentru educarea copiilor.”
Și poate că nu e de prisos să ne propunem să trecem pragul Praznicului – care ne aduce-așa de aproape Învierea – gândind și la îndemnul părintelui prodecan: „De Florii, priviţi-vă în ochi copiii şi sărutaţi-i. Paştile lor au început. Cu ei Hristos străbate străzile Ierusalimului în siguranţă. Glasurile lor, mereu unite cu ale Îngerilor, vestind veşnicia Învierii”.
prof. Daniela Ceredeev, inspector școlar