Fă, Doamne, ca grelele lor să fie asemeni baloanelor de săpun!

Zi de sâmbătă, mai spre seară, la vremea aceea la care sufletul începe să se-adune în sine și să se primenească pentru liturghia duminicii. Și gândurile și zbuciumul și truda zilei s-ar vrea potolite și așezate măcar pentru un timp. Ni-s dragi înserările de sâmbătă, nu-i așa? Ne-aduc aminte de aroma sâmbetelor din copilărie și de larma blândă din jur, până la timpul când clopotele din turla bisericii dau zvon  spre cer că „mâine-i liturghie”. Sunt însă, mai cu seamă în aceste vremuri, și suflete pentru care serile de sâmbătă nu se mai pot prefira așa. Ați putea crede că nici nu-și doresc? Cine nu și-ar dori ceasuri de liniște și îmbrățișări blânde așezate la căpătâi, la vremea înserării? Copiii, mai cu seamă!

Despre copii simt să vă povestesc și acum. Câțiva copii ucraineni pentru care Căminul Cultural din orașul sucevean Salcea a devenit adăpost și loc de – se roagă ei și ne rugăm și noi – o cât mai scurtă poposire. Și scriu adăpost pentru că nu poți numi „casă” și „acasă” un spațiu ca acesta, chiar atât de primitor și modernizat și amenajat cu multe dintre utilitățile la care mulți oameni încă abia mai visează, cum e cel despre care vorbesc. E o sală mare, generoasă ca spațiu, proiectată a fi sală de festivități, dar transformată acum, prin grija și munca și strădaniile și investițiile comunității și ale instituțiilor ei: Primărie, Biserică, Școală. Pe lângă pereți și în spațiul pe care în alte împrejurări l-am numi scenă se-nșiră saltele; multe saltele, acoperite cu așternuturi colorate și noi, cu perne, pleduri, ba chiar și-un pisoi. Se vede multă grijă așezată de cei care și-au dovedit omenia pregătindu-le refugiaților locul de adăpostit de aici, dar e – în același timp – tare trist. Atât de tulburător și de trist!

Ne-am oprit, și eu și buna mea prietenă ce mă însoțea, preț de doar câteva clipe în dreptul ușii și ne-am alungat dincolo de prag tulburarea. Nu ne puteam apropia de copii și să fim încă însoțite de ea. Venisem să le fim, măcar și pentru câteva capete de ceas, mângâiere. Și mică bucurie! Și ne-am pregătit cu grijă și cu drag pentru întâlnirea cu ei. Cum arată dragul pentru copii, pe dinăuntru? S-așază-n multe-multe jucării, în cărți de povești și-n cărți de colorat,  și în caiete „în care poți să scrii orice” și în carnețele minuscule (dintre cele în care-ncap îngrijorările și frământările să se-ascundă, toate-toate), în cutii multe și mari de carioci și de creioane colorate („și toate ne-ncepute”), în plastilină și în jocuri de societate, în mașinuțe și în mingi și în cuburi multe-multe și în tuburi în care s-au dosit zeci de baloane de săpun, frumoase și fascinante, dar așa de trecătoare.

Mi-e tare drag să vă mărturisesc acum și, da!, mi-aș face păcat să n-o spun. Darurile acestea toate au ajuns aici de-aproape și de departe. „De-aproape” de oameni și „de departe” de judecare și de uitare. De la prieteni buni, pe umărul cărora știu că-mi pot așeza, la rându-mi, grija de-a nu putea face cât mi-aș dori pentru cei din jur și împovărarea de-a nu ajunge în fiecare loc unde ar fi nevoie de o mână de ajutor în plus. De la profesori și de la copii și de la părinți care exersează prietenia-și-înțelepciunea-de-a-face-împreună-bucuria. Prieteni din Abrud și din Ostra și din Bogdănești, din Ciumârna, din Poiana Stampei și din Berchișești. Pentru că, nu-i așa?, nici distanța și nici pandemia nu pot stăvili omenia.

Și le-am mai pregătit copiilor și multe dulciuri și fructe și ciocolată, pentru că-i mare bucuria să vezi gropițele din obraji și ochișorii râzând de degețelele ascunse pe furiș în ciocolată.

Cu fâstâceli și cu priviri strecurate înspre noi pe furiș, cei mici au tot descoperit în fiecare cutie și-n fiecare sac o nouă și neașteptată mică bucurie. Sunt lesne de închipuit fascinația lor și stupoarea. „Chiar darul pe care mi l-am dorit!”, „Păpușa cea mai mare!”, „Și ghiozdănelul roz, în sfârșit!”.

Ne-am așezat, apoi, când neastâmpărul de-a le desface  și de a le despacheta pe toate s-au mai potolit, la joacă, la taifas și la „mărgelit”. Cum? Nu așa  se spune când înșiri pe fire mărgelușe multe-multe și pentru fiecare dintre ele tot atâtea gânduri de încurajare și promisiuni de răspuns la  „să mai vii să ne vezi și să ne-aduci bomboane bune”? Brățări și mărgelușe-n șirag și gândul că eram acolo, lângă ei și pentru ei, de grijă și de drag. De drag și nu din milă. Pentru că-n Cer așa am fost gândiți. Și plăsmuiți. Din mare a lui Dumnezeu iubire. Și de drag.

Și-n timp ce mâinile noastre lucrau, cuvintele s-au așezat la sfătuit. Și la mărturisit. Ne-a spus Lidia, mamă ce poartă cinci inimi mai mici în inima sa, c-ar da o fugă până la Storojeneț, căci fiul ei cel mare, un tânăr ce-abia a trecut de majorat, a primit „cărticică de-aceea, de chemare” și-i neliniște mare și-n sufletul ei și-n al întâi-născutului ei și-n al bărbatului ei, deja plecat în depărtare. Nu i-ar lăsa pe ceilalți patru în urmă, aici, la Suceava, dar nici nu i-ar lua cu ea, de „frică strașnică” să nu dea, în drumul lor, de război. Se teme mama, mai cu seamă, pentru Salomeea. I-a pus numele după o crainică de televiziune, am înțeles din povestirile ei, și o privește cu bucuria cu care oamenii curați la suflet privesc soarele. Și-l roagă să le răsară-n cale și a doua zi. De parc-acesta semn trimis de Însuși Dumnezeu le-ar fi. Încredințare că El îi ține de mână și că toate-ngrijorările și plânsul cu credință și cu nădejde se-amână.

Nu ne-a lăsat să-i vedem până la capăt tulburarea din ochi, ca nu cumva s-o vadă și copiii. A-nchis în suflet un oftat și s-a apucat de înșirat, împreună cu micuța ei comoară, mărgelușe colorate pe-un fir. Cea mică era toată numai zâmbet. Și ne privea pe furiș, iscoditor, cu ochișorii strălucind a negrijă și-a bucurie din toate. Și era o năvală de întrebări pe jumătate și de bucăți de cuvinte pe buzișoarele ei, la care doar mama, draga și adânc tulburata ei bună mamă, știe-nțelesul. Le-am privit cu și mai mare tulburare și nu m-am putut opri să mă-ntreb: ce brațe-ar putea ști s-o mângâie  și să-i legene somnul copilei, în absența celor ale mamei ei?

Într-un răstimp, ne-a povestit și Aurica despre copiii ei. Și-i crește singură și s-a deprins cu greul, dar și-ar dori să poată lupta ca să știe că pruncii ei, un băiețel și o fetiță cu chip frumos și ochii mari și cafenii ca boabele din care faci cafea, vor avea o viață mai liniștită și mai bună. Cei mici n-o scapă o clipă din ochi și-și culcă ades căpșoarele pe pieptul ei, de mamă singură, de  mamă ce se roagă pentru fiii ei și plânge-n sine cu gândul la pacea lumii, dar nu cutează s-o spună.

Ne-am despărțit într-un târziu, cu promisiunea că ne vom tot vedea pentru o vreme, de acum, dar nu înainte de a ne mai acoperi unii pe alții de baloane multe și multicolore și diafane de săpun. Râdeau în cascade mici și vesele mărunțeii mei prieteni și ghidușiile noastre le-au plăcut nespus. Și nouă ne-a fost gândul-rugăciune-de-ndurare  rostit o dată în plus. Pentru tot ce-au lăsat în urmă atunci când au ieșit din căsuțele lor și s-au dus,  pentru liniștea pe care ne-o dorim pentru ei și pentru toți copiii lumii, la vreme de-apus. Și-aș scrie pe cer cuvintele pe care nu-ncetez să le spun: Fă, Doamne, ca grelele lor să fie asemeni baloanelor de săpun!

Daniela Ceredeev, inspector școlar
Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.